MAI STAI TOAMNĂ, UN’ TE DUCI ?
Când eram copilă mică și mai hoinăream prin crâng,
Adunam frunzele toamnei, spulberate cu duiumul…
Mă ademeneau culori, ca-n buchete să le strâng
Din celea ce vântul smulge și vârtejurile le frâng,
Ca să le presez prin file, în ierbarul meu, albumul,
Păstrând toamnelor parfumul…
Dar și azi mângâi conturul, nu mă satur de culoare,
Roșii, galbene-arămii, toamna-și pune pe tarabă,
Sau-nșirate în lungi salbe, sau mătăsuri și covoare,
Să ne fure ochii-n vrajă și în dans să ne-nconjoare,
Până să ne vină ploaia, să le-adune vântu-n grabă,
Că, pe nimeni doar nu-ntreabă…
Mă mai văd iară ca atunci, alergând, jucând șotron,
Să mă iau ades la harță, cu vântul poznaș și rău,
Ce-mi făcea pe fiorosul, așezat pe-al toamnei tron,
Dar mă ascundeam de el, dând fuguța în șopron,
Pe la uși să-l las să geamă și să urle ca dulău,
Cât la lună, cât în hău…
Și acum vine să fure, destrămând a toamnei vrajă,
De îți vine să te ascunzi, când îți vâjâie prin uluci…
Însă fac eu pe viteaza, nu mă prinde el în mreajă,
Cu vătraiul îl aștept, după poartă stând de strajă
Și-n grădină de îl văd, îl alung c-un pumn de nuci…
Mai stai toamnă, un’ te duci ?
NU TE DEZAMĂGI…
Ascultați voi de la mine, fraților, surori și-amici…
Prin viață, de-ai trecut ca trenul, fără să-nțelegi,
De pierdut-ai tinerețea, prin hățișuri și urzici,
De visele-s fărâme, nu poți căzut să te ridici,
Dacă din înțelepciunea lumii, nimica nu culegi,
Nu te dezamăgi, că mistere nu dezlegi…
Dacă mâna ai întins, după iubire-ai alergat,
De-ai rănit iubirea, chiar de frate sau de mumă,
Cu gura plină de minciuni, adevărul l-ai negat,
Dar durerea remușcării din urmă te-a strigat,
Nu te dezamăgi, vor fi-ncă nestemate-n humă,
Prinde speranța din zloată și din spumă…
Dacă simți durerea bolii cum curge prin suspine,
Oftatul maicii-ndurerate, vina, cuțit nemilos,
Cruce mare să te-apese, cu fața-n mătăcine,
Cerul să te scuipe-n mutră, pe sufletu-n ruine,
Nu te dezamăgi, spunând că destinu-i dușmănos,
Deschide brațele și poarta inimii, pios…
Privește-n zare, dezgolindu-ți pieptul de cămașă,
Cu ochi senini, caută s-asculți Sfânta Șoptire…
Gândește ce fac vulturii, când soarta li-e vrăjmașă,
Răniți leii cum ling rana, chiar privirea de-i trufașă,
Roagă-te adânc în tine, trezește-te din pervertire,
Nu te dezamăgi, simți-vei aripa de ocrotire…
CAUTĂ-MĂ …
De vrei in viața, să mă găsești vreodată,
Să știi că nu-i ușor și-ți trebuie răbdare
Că, poate… vei rătăci prin lumea toată,
Dar nu simți, nici umilință, nici trădare !
Din drumul tău, nicicum să nu te-oprești
Și vocea să mi-o asculți, firavă-n vreme…
Să-ți fie călăuză, de altele să te ferești,
Chiar de le-i auzi, amăgitoare să te cheme !
Mă caută, când noaptea firul își destramă,
Cumva poate oi fi, când s-o crăpa de zori…
Acolo, unde se scurge lumina de aramă
Și soarele timid se-ascunde dupa nori !
Caută și-n iernile, ce-mi plac așa…adânci,
Când gerul face piatra să scrâșnească…
Nămeți ca să-i răzbați, te-i târâi pe brânci,
Auzind copacii, în noapte să trosnească !
Mai caută însă, răbdător și-n primăvară,
Când înfloresc atât de dulce, rozele de mai…
Când e răcoare și nu-i veni-ncă vremii-a vară
Si florile stropite-n rouă se trezesc pe plai !
Dar, caută să mă găsești și-n vârf de munte,
Acolo, sus, unde-și fac cuibul numai șoimii…
Acolo, unde-ntre pământ și cer e o punte,
Ce duce la ușa aceea, spre infinitul lumii !
Să cauți însă și dincolo, în adânc de mare,
În locul unde pare, cât mai profund abisul…
Unde, nu pot pătrunde nici razele de soare
Și unde Iadul întâlnește Paradisul !
Dar… de n-o să-mi mai auzi glas suspinător,
Să știi că e târziu, mi-au ars aripile-n lumină…
Dorul meu neîmplinit, cu-al tău neîmplinit dor ,
Vor zace înlănțuiți, într-un templu în ruină !
————————————
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
Noiembrie 2019