,,BUCHEȚEL DE PANSELUȚE ” de Anna-Nora Rotaru
pictură personală în ulei, pe lemn, dimensiuni 30 x 30 cm,
din volumul de picturi și poezii ,,Ut pictura poesis “
*
CĂUTÂND NEMĂRGINIREA….
Ce vreme fioroasă, trăsnet, fulgere, mă tem…
Se-mprăştie-n marea tulbure şi înspumată,
Ce colţii şi-i arată, cu valuri ca blestem,
Spre cerul duşmănos, cu bolta-i sfărâmată,
Părând ca doi Titani, ce între ei se luptă,
Care mai pe care, pe celălalt să răpună,
Lăsând o lume stearpă şi de putere suptă,
Cu ochii aplecaţi, în genunchi sa se supună …
Suntem ca nişte plozi, neajutoraţi scâncim,
În întuneric bâjbâind… stafii oarbe şi oloage…
Oricât prin teoreme, adevăruri scormonim,
În Clipa cea Supremă, ‘nălţăm priviri miloage,
Spre tot ce ignoram, crezând că ştim misterul,
Că din ”supa primordială”, învârtind aer cu apă,
Vom face-un mol de viaţă, dar, de cade cerul,
Umili devenim iar, când huma sub noi crapă !
Acei puternici, sfidători şi nobelisti savanţi,
Cu faţa la pământ cad, făcând cruci, mătănii…
Uită, că la o adică, sunt ”purici”, aroganţi,
Căţăraţi unii pe-alţii, mai sus pe firul blănii
Iepurelui, ce-l scoate din joben Marele Mag…
Îmbulziţi să afle ce-i Dincolo, El cum arată…
Cu ce tupeu sperând, că îşi va da-n vileag,
Misterul lumii ce-a creat, tu, lume desfrânată ?
Doamne, îndeajuns e să vezi apele-n puhoi,
Cum cerul răzvrătit se înfruntă cu Pământul,
Că să-nţelegem cât neputincioşi suntem şi goi…
În urgia lumii, abia acum îţi bâlbâim Cuvântul,
Cerând iertare c-am fost sacrilegi, nevrednici,
Împleticiţi în poale cu rugi aprinse şi mătănii…
Semizei măcar ne-am vrut a fi şi nu vremelnici…
Acum… doar o dorinţă: Lasă-ne la rădăcina blănii !
FLORI DE DOR
Cât de dor îmi este azi de tine
Și ce mult mi-aș dori să-mi vii…
Te-aștept în toate zilele senine,
În nopțile-nstelate, cu luni pline,
Te-aștept… alaturea să-mi fii !
Mi-e dor, de ochii-ți de smarald,
Să-i citesc ce vor să-mi spună…
Cuibărindu-mă la pieptu-ți cald,
În lacul iubirii tale să mă scald,
Inima să ți-o aud bătând nebună !
Mi-e dor, de brațul cum mă frânge,
De șoaptele arzânde la ureche…
Pătrunse-n suflet și în sânge,
Cum de emoții îmi vine-a plânge,
De-o dragoste, ca fără de pereche !
Mi-e dor, să-ți respir adânc parfumul,
De respirația caldă îmi este dor…
Să ne învăluie în rotocoale fumul,
Pe-al extazului ne ducă drumul,
Cât mai departe, să ne poarte-n zbor !
Mi-e dor, de clipe petrecute-mpreună,
Când alergam pe străzi hai hui…
Ne-aud și-acum glasurile cum răsună,
Lumii întregi dorind să-i spună,
Că nu ne pasă de părerea nimănui !
Numai cu tine simt sufletul boem…
Doar lângă tine pot simți așa fior…
Nu vreau să las timpul, că mă tem,
Mi-e iarnă fără tine și te chem,
Pustiu îmi este și… mi-e dor !
VISCOL, GER ȘI IARNĂ GREA…
Coboară din cer furtună,
Viscolul o ia la fugă…
Gerul parcă se răzbună,
Împletind flori în cunună,
Pe altarul iernii-n rugă…
Și, de el nimeni nu scapă,
Intră-n os, pătrunde-n sânge…
Chiar în piatră urme sapă
Și în suflet când se-adăpa,
De prin lacrimi, de voi plânge,
Făcând țurțure de gheață,
Ce mă-nțeapă ca un spin…
Dar sunt eu mai șugubeață,
Nu mă las furată-n ceață,
Nu mai plâng și nu suspin !
Că, nu am de ce mă teme,
N-am pe sufletu-mi păcate…
Îmi las viscolul ce geme,
De prin vise să mă cheme,
Cum sunt dulci și fermecate !
Doru-l voi lăsa să zboare,
Prin zăpezi netulburat…
Că nimic nu mă mai doare,
Printre nori prevăd un soare
Mi-a plăcut și l-am furat,
Ca să-mi steie luminând…
Și-am să fur și stea polară,
Ca să-mi pun dorințe-n gând
Și să pot din nou sperând,
Că-mi va fi iar primăvară !
OCHII TĂI
Ochii tăi mă ard în suflet,
Ca doi cărbuni aprinzi în spuză…
Mereu îi port la mine-n cuget,
De sunt în vis adânc sau umblet,
Ei, tot mi-aduc suspin pe buză !
În nopți adânci îmi sunt scânteie,
Văpăi țâșnind pe-ntunecatul cer…
Cu gene tremurânde și crâmpeie
De șoapte-nflăcărate, eu, femeie,
În vrajă cad, de Zeu și temnicer !
Aș vrea să-i cred, dar mă frământă,
Cu amăgiri mă bagă în ispită
Și-apoi, ca un pumnal se-mplântă,
În inima-mi credulă, de dor frântă,
Lăsând iubirea-n cioburi risipită !
Nu vreau să vadă lacrimi pe obraz,
Ci mi-oi ascunde fața-n palme…
Iubirii mele am să-i ridic zăgaz,
Înalt, s-oprească al ochilor talaz,
Să-mi lase apele sufletului, calme !
COCHILIA MEA
Întreaga viață mi-e un val spumos,
Pe coama lui mă duce și nu știu,
Dacă limanul îmi va fi frumos,
De-i verde-aprins sau de-i pustiu !
Mă-ncumet și ridic ades privirea,
Sorbind în trupul meu seninul…
De teamă să nu-mi văd amăgirea,
Ascund in cochilia mea suspinul !
Acolo l-adăpost îmi fac culcuș,
Departe să fiu de orice răutate,
Acolo m-odihnesc de la urcuș,
Și-mi ling rănile-n singurătate !
Acolo mai visez, chiar de-s iluzii,
Îmi trimit gândul spre lumină,
Ce-o simt în mine ca-n perfuzii,
Să m-aline căldura ei divină
Făcând pe fruntea mea un nimb
Și sufletul de-un alb fără prihană…
Dar cochilia mea nu voi s-o schimb,
Că-mi ține de-adăpost și hrană !
————————————-
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
27 februarie 2018