ANNA- SÂNZIANA
În seara ast-albastră, pe boltă-i lună plină,
Pe malul lacului, agale, pașii-mi se opresc…
O boare răcoroasă, fruntea-ncinsă mi-o alină
Și vreau popas să fac, puțin să m-odihnesc…
Sub un copac îmi sprijin, capul pe-al lui trunchi…
Împânzit cerul de stele, mă-ndeamnă să-l privesc…
Mireasma îmi pătrunde, adânc până-n rărunchi
Și-n taină fac o rugăciune, ca să mă spovedesc..
Îmi trimit ochii departe, unde steaua imi clipește…
Un mănunchi de raze pale, mai ajung până la noi…
Cade-n lac lumina lunii, pe apele-i se-oglindește,
Cu neștiutele-i mistere, din taina lumii de-apoi…
Și-atâta liniște domnește și armonie dulce-n plai….
Vrăjită parcă e natura, de-a pururia înmărmurită…
O Sânziană vine-agale, plutind cu părul ei bălai,
Să-și ude pletele în lac, în apa-i parcă-ncremenită…
De clipit, nu mai clipesc, nici că-mi vine să respir,
De-acolo-ascunsă unde sunt, nu voi să mă clintesc…
Nu știu de-aievea încă văd sau poate-n somn delir,
Dar, chiar de-o fi numai un vis, nu voi să mă trezesc !
Rămân în liniște și pace, pierdută parcă-n neștiință…
Nu-mi pasă de încă mai exist sau… poate am „plecat”…
Ca fulg mă simt deodată, uitat-am de-orice suferință,
Plutind atât de-ușor și lin, spre ceru-albastru, înstelat…
Mi-a rămas însă un dram, fărâmă de vagă conștiință,
Cât mai pot incă găndi, întrebându-mă-n ecou mereu:
Mai sunt oare pe-acest pământ sau, sunt în neființă?
Dar am găsit răspunsul, căci Sânziană… sunt chiar eu…
–––––––––––––-
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
24 iunie, 2018