PE CALEA VIEŢII MELE
Se-mprăştie paşii pe-asfalturi de viaţă,
Cu dâmburi, cu găuri, prin ploi şi prin vânt…
Şi chiar de mi-i talpa pe iarbă, pe gheaţă,
Acrobat, de mă clatin pe firul de aţă,
Nici plânsul nu-mi iese, nici jalea-n cuvânt !
Când ziua se sparge, când noaptea se crapă,
În spate port crucea, cu vaiet nu plâng…
Suspinul doar las, să curgă pe apă,
Că sufletu-ngenunche, din ea se adapă,
Plecând mai departe, în mine mă strâng !
O fărâmă păstrez din gândul ascuns…
E cel ce mă-ndeamnă să cred în speranţă…
Nu-mi pun întrebări, n-aştept vreun răspuns,
Panoplie pun sufletului, să nu fie străpuns,
De gânduri răzleţe ce-mi cad pe balanţă…
Agale-mi târăsc picioarele-mi şchioape,
În urmă lăsând lumânările-mi stinse…
Doar ochii mi-ascund sub grelele pleoape,
Priviri de arunc împrejur sunt mioape,
Pe calea mea bâjbâi, cât flăcări-s aprinse !
FĂRĂ SUFLET, FĂRĂ NUME…
Eu nu sunt OM, ci-s doar fărâmă,
Suflată-n vânt, de o aprigă Soartă…
La colţ, pândeşte şi-mi sfârâmă,
Orice să-nalţ, picior dărâmă,
De n-am nici casă şi nici poartă !
Eu nu sunt OM şi n-am nici nume…
Nici sentimente n-am în cuget…
De humă, un pumn zvârlit în lume,
De parcă-i Zeul pus pe glume,
Că-mi fură vocea şi-mi dă muget !
A cui sunt, de unde vin ? Nu ştiu…
Pe braţ am număr, ştampilă-n frunte…
Inimă-n mine caut şi-i pustiu,
N-am trăit şi am albit de timpuriu
Sau, m-am născut cu pletele cărunte !
Eu… nu sunt OM, ci poate o epavă…
Fereastră colbuită-mi pare ceru-n Lume…
În picături îmi beau potirul cu otravă,
Că-n sceneta ei, am rol de pleavă,
Necunoscutul… fără suflet, fără nume…
ABURI DE-AMINTIRI…
Îmi lipsești, amintirile mă năpădesc, puzderii…
Geme odaia goală, cu lungi umbre pe perete…
Cu mâinile în poală, prinsă-n mrejele tăcerii,
În mine mă cufund, pân’ la malurile durerii,
În zadar cătând motive, cuprinsă de regrete,
Neșterse de-a timpului burete…
Ca val din tine mă-nvăluie suavul tău parfum…
De parcă gândul meu din vreme te-ar aduce…
Chiar glasul ți-l aud din depărtare, de la drum,
În prag tu îmi răsari, țigara scuturând de scrum
Și, privirea-ți văd în noapte, cum vie îți străluce,
Căutând pe a mea s-o-apuce…
Un vals umple odaia, fug notele pe pianină,
Din somn adânc trezită, de-atâta vreme mută…
Eu știu că esti nălucire, ce de minte se anină,
Că floare nu răsare, din piatră seacă și ruină…
Un palid vis, o amăgire și-o speranță pierdută,
Moarte lentă pe ultima redută…
Știu, că tot ce pălește, cu încetul se va stinge
Și rănile ce încă dor, cu timpul s-or închide…
Din cicatrice însă, nu mai poate curge sânge,
Nici secătuiți de lacrimi, ochii n-or mai plânge,
Trecutul se va pripăși pe stânci de timp aride,
Înghițit prin meandrele-i avide…
Destramă-te himeră, de așteptări am obosit,
Lasă-mi mie nopțile, că tăcerea lor mă știe !
Mi-e sufletul în letargie, de departe-a poposit,
Printre talazuri, cu gândurile-n luptă, ponosit,
De îndoieli, de căutări, pierdut parcă-n pustie,
Cu aripile-i frânte, de hârtie…
————————————
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
Noiembrie 2019