Să scrii este cu adevărat o artă atunci când reușești să ajungi la sufletul cititorului, iar dacă ceea ce scrii îi stârnește cât de cât și interesul este cu atât mai bine și mulțumitor.
De cele mai multe ori teama de a te expune, de a-ți deschide sufletul cu trăirile sale în fața semenilor îți creează parcă un blocaj în această descătușare, acest strigăt al inimii către afară, către cei de lângă tine. Se duce astfel o adevărată luptă în sine și aștepți tăcut să vezi cine câștigă.
Criticile nu sunt ușor de tolerat, dar odată trecut acest prag psihologic, poți învăța din ele, te pot ajuta să mergi înainte, să progresezi. Și-apoi cine este perfect pe lumea asta? Cu toții avem câte ceva numai bun de criticat și întotdeauna se va găsi cineva să o facă. Important este să știi să primești și o părere mai puțin laudativă, să nu te lași dezarmat ci să găsești o cale pentru a-ți urma visul, să scoți din tine ce ai mai bun și mai frumos de arătat, să încerci să înfrumusețezi prin cuvânt o clipă, o trăire.
La acest lucru m-am gândit și eu atunci când mi-am făcut curaj să public scrierile mele, să-mi arăt de fapt sufletul tuturor. Mărturisesc că mă încearcă deseori regretul că am început să scriu târziu, dar așa a vrut probabil destinul.
Când scriu, prin vârful peniței, parcă simt curgând picături de suflet, gândurile mele pe care le arunc în arena vieții, în fața judecătorilor. Nu, nu este ușor să dai frâu liber trăirilor, crezului tău, într-o lume plină de bizar și de neprevăzut. Și totuși scriind, mă simt integrată în lumea aceasta, cu bune și cu rele, cu urât și frumos, mă simt mai împăcată sufletește.
Am pornit timid pe acest drum frumos, dar în același timp periculos atunci când ai sufletul prea sensibil la judecata celor de lângă tine. Aș putea sune că dragostea pentru scris a învins și spun acest lucru deoarece în scurta perioadă de când scriu, am reușit să editez trei cărți, să public în multe reviste și ziare. Am acceptat cuminte sfaturile chiar și criticile celor îndreptățiți să o facă și am învățat ceea ce era de învățat.
Fără a căuta neapărat cele mai sofisticate și elevate expresii, am pus pe hârtie ceea ce sufletul meu a simțit, ceea ce mă caracterizează, adică „un ochi râde, altul plânge”. Da, așa sunt eu, și poate de aceea scriu și epigrame, dar și poezii sensibile, pline de trăiri adânci, cu aceeași ușurință și aceeași bucurie. Și zile înnorate, dar și cele cu soare au loc în scrierile mele care mă duc la masa de scris, așa, parcă fără să vreau. Am luat acest lucru, ca pe un dar de la Dumnezeu, ca pe ceva deosebit de frumos care mi se întâmplă spre ultima parte a vieții mele. Da, este o mulțumire să poți împărtăși cu cei din jur și bucurii, dar și tristeți, iar atunci când constați că ești apreciat este o adevărată împlinire. Am constatat acest lucru în cercurile de oameni pe care le frecventez, la Asociația Literară „Păstorel”, la Cenaclul „George Topârceanu”, dar și la alte numeroase evenimente culturale la care particip. Scrierile mele sunt așa cum trăiesc și eu, adică inspirate dintr-o viață normală, înconjurată de oameni frumoși și înțelepți. Să nu lăsăm cărțile să moară!
Din cărți am învățat că ele ne hrănesc sufletul și ne luminează drumul frumos, dar anevoios al vieții. De aceea scriu cu drag, cu gânduri bune îndreptate către cei dispuși să-mi citească scrierile, aceia către care mă îndrept cu respect și cu toată dragostea. Frumosul mă sensibilizează, greutățile vieții mă călesc. De aici și varietatea de teme din poezia mea, umorul și ironia din epigrame inspirate chiar din viața de zi cu zi.
Da, recunosc, bucuria mea de acum este scrisul, este construcția din cuvinte al drumului către sufletul oamenilor alături de care trăiesc cu bune și cu rele, așa cum este lăsată viața pe Pământ. Da, scriu din suflet, pentru suflet!
––––––-
Angela PISTOL
Iași, 15 aprilie 2020