PRIVIREA TA
Privirea ta e tot mai grea
Și-am înțeles, că vei pleca,
Iar eu, precum un drum uitat,
În cea mai tristă seara,
Voi lumina!
Am înțeles că vei pleca,
Aşa cum pleci, când ești lângă mine.
Și câte-oceane stau între noi,
Când te repezi din naufragiu brusc, înapoi.
Iar eu, precum un drum uitat
Și șters din orice minte,
Încă te-aștept și chiar tresar…
Când vântul presară printre lanuri,
Noi șoapte, noi cuvinte.
În cea mai tristă seară,
Când totul se destramă,
Doar eu adun, într-un colţ luminat,
Un ghem de amintiri
Și multă vară.
DIMINEAŢA
O dimineață nouă pășește către noi
Cu-n evantai de rouă, pe minunate flori
Și totul se aprinde și vine din zori
Lumină și căldură, dar Doamne, ce culori?
Firul plăpând de iarbă este în delir
Cred că prima grădină avea în plus și mir…
Dar cum te-ai pregătit, tu, să le primeşti?
Sau alte gânduri tulburi te fac să le gonești?
Cum să nu vezi cum totul, zâmbeşte către tine
Şi ce frumoși noi suntem, tu și cu mine.
Ai urmărit, grăbită, minuscula furnică
Puterea ei e mare, chiar de tu o vezi mică.
Iar răul care curge și pare că-i vrăjit
Vibrează spre cerul în secret iubit.
Copacii înfloresc și într-o zi dau rod
Dar noi, de ce tot punem, viselor noastre nod?
O dimineaţă vine și iată este aici
Ca şi copacul falnic, mare să te ridici
Şi nu uita că-n lume noi suntem datori
Să nu ucidem îngeri şi să-i privim cum mor.
LĂSAŢI COPIII…
Lăsaţi copiii ce sunt în mine,
Să râdă mult şi să iubească,
Nu-i alungaţi, nu-i loviţi,
Se pot îneca în ceaţă…
Lasă-ţi copiii, nu-i certaţi,
În ochii lor e dimineaţă…
Când noaptea, precum un imens liliac,
De trupul meu se tot agaţa.
Lasă-ţi copiii să iubească,
Ce ei ating, e vindecare…
Nu-i alungaţi, nu-i loviţi!
Priviţi, iubiţi şi iar priviţi…!
PĂSĂRILE
Păsările nu mor niciodată,
Zborul lor este veşnic.
Mereu mai sus de noi
În zări care au făcut trepte
Şi au coborât doar
În visele noastre.
Păsările nu mor niciodată
Glasul lor atinge cerul,
Ce încărcat cu atâtea cuiburi
Binecuvântează cu ploi de pene
Pământul, copaci
Și câte un visător.
Păsările nu mor niciodată.
Ele doar ard precum o torţa,
O iubire pură şi muta
Departe de orice imaginaţie
Departe de orice privire
Păsările nu mor NICIODATĂ!
Mă gândesc la tine
Ca la o iubire trecută
Ruptă în bucăţi, ca o hârtie
Iar vântul cu degetelui subţiri
Încearcă să le unească
Să ne reclădească…
Mă gândesc la tine
Ca la un anotimp apus
Şi povestit undeva departe
De voci şi glasuri frumoase
Care nu cunosc adevărul
Şi incearcă să ne reclădească
Mă gândesc la tine
Ca la un vis de dimineaţă
Ce îşi topeşte rochia împărătească
Şi devine asemenea unei cârpe
Folosită de toţi
Cunoscută de toţi
Reclădita de toţi…
Pamatul s-a răcit în fapte
Iar cerul ca un sul, s-a stins
Întreaga lume este o carte
Şi tot ce-au realizat e plâns
Iertarea au aruncat-o în foc
Şi-au încălzit cu ea doar ură
Minunea o numesc noroc,
Minciuna o sărbătoresc cu băutură…
Tot ce a sfânt a fost prădat
Bisericile goale au rămas
Ca un semn de întrebare…
Unde mergem noi oare,
Când cerul este în sânge
Iar rana lui Isus, nu ne mai doare
Şi zilnic în noi totul moare
Sau poate doar dispare…?
PREA MULT
Prea mult belșug în casa ta,
Iar timpul tău se risipește.
Calculatorul și telefonul,
Nu te învață, cum se iubește.
Dar oare, cum trăiesc copii,
În Africa?
Prea mult belșug în casa ta,
E pâine proaspătă pe masă.
Atâtea suflete pe străzi
Stau înfometate
Dar ție de ele,
Nu îți pasă.
Prea mult belșug în casa ta,
Dar nu eşti fericit se pare
Că stai cu gândurile
Într-o ascunzătoare
Cu geamurile închise,
Departe de soare.
Prea mult belșug în casa ta,
Și nimeni nu-i ca tine
Dar dacă faci
Astăzi un bine
În cer aduni aur
În mine
Prea mult belșug în casa ta
Iar viața, ca un cântec trece
Și-n ziua în care vei pleca
Va continua…
Doar cântecul pecetuit
Cu dragostea…
NOI
Tot cerul pare că s-a închis,
Și am rămas doar noi, stăpânii,
Un joc făcut de noi nebunii,
De mor tineri, dar și bătrânii.
Am reușit să ajungem sus
Să ne clădim trepte de aur
Dar viața este doar un abur
Și moartea ne așteaptă-n praguri.
L-am decupat pe Dumnezeu
Din viața noastră ocupată
Și toții purtăm, ca pe o pată
Acea privire vinovată.
Și ne-am ascuns după profesii
Azi toți au școală și citesc
Dar, unde ne-am pierdut pe noi?
Poate, atunci când am lovit, înapoi.
Dar este o cale să fim vindecați?
Mai poate azi cerul să se îndure?
Și dezbrăcați de nepăsare
Să legea rană ce ne doare?
O vindecare, clar există
Și Dumnezeu o pregătește
Însă doar cel smerit și bun
Pe calea lui o și întâlnește.
RUGĂCIUNE
Oprește Doamne această boală
Ce a venit ca și un hoț
E viața noastră tot mai gri
Şi-n lume, doliul-n fiecare zi.
Oprește Doamne această boală
Acum în zi de sărbătoare
Când, baricadaţi în case,
Nu mai avem timp să mirosim, o floare.
Opreşte Doamne această boală
Când încă nu e prea trâziu
Și vom fi cu toții mai smeriţi
Căci am trăit de Tine foarte risipiți.
Opreşte Doamne această boală
Ce întreg pământ a infectat
Cei mari caută zilnic vindecarea
Dar fraților suntem bolnavi toți de păcat.
Oprește Doamne această boală
Și să ne lege în iubire
Vindecarea este doar în noi
Când vom privi doar către Tine.
SEARA
Se lasă seară peste oraș
Iar asfinţitul vrea să fugă
Spre gândul meu făcut… ca slugă
Iar mâinele unite-n rugă.
Şi pe cărare nu e nimeni
Doar faţa lunii mă priveşte
Atât de mare și de sus…
Oare, în noapte…
E cineva, care mă iubeşte?
Un felinar se îmbolnăveşte
Şi arde galben, ca o stea
Iar eu, un fluture de noapte
Sunt prins în lumina atâtor şoapte…
Se lasă seara peste noi,
Dar tot ce îmbrăcăm, ne arată goi…
Ce râsete şi lacrimi, de mare soi
Dar, am uitat să aprindem lumina… în noi.
VISARE
Pământul are glas de flori,
Miroase a frunze blânde din fântâna,
Iar piatră rece tot visează ploi,
Tu, lună preasfioasa… vino-napoi!
Te chem, să îmi zâmbeşti
Şi să mă iei de mână,
Condu-mă tu, pe drumul,
Ce trece prin lumina
Să uit că rătăcesc, singur în noapte…
Pantoful, devenind gură de şoapte
Şi câte vorbe, inima îngroapă…
Iar lingura, speranţe noi… dezgroapă.
–––––––––––––
Andrei Adrian BLEDEA
Timișoara. 25 mai 2020