Anatol COVALI: Poeme

Fluviu

Nu-ngenunchez
fiindcã în miez
ard şi vibrez
când stele cern
şi le machez
cu-aur etern.
Încã visez,
încã discern,
încã cutez
ca-n ce-i modern,
când nou creez,
clasic s-aştern.

 

Din spaţii vin
cu un destin
de aştri plin,
spre-a-i da în dar
arzând deplin,
incendiar.
Mai e puţin
şi-o sã dispar,
de-aceea ţin
sã sap, sã ar
ca sã obţin
ce-i scump şi rar.

 

Mã uit în jur
şi caut pur
spre-a face-azur
şi-l întocmesc
din orice dur,
fiindcã-i firesc
sã dau contur
dumnezeiesc
chiar de-i obscur
ce întâlnesc,
chiar dacã-ndur
şi obosesc.

 

Sunt om şi-atât,
dar în urât
sunt hotãrât
sã nu mai stau.
Am coborât
destul. Azi vreau
sã urc încât
de cer sã dau.
Las viforât
vechiul meu şleau.
Am izvorât.
Fluviu mã vreau.

 

Vino cu mine!

Vino cu mine-n grãdina iubirii
pe-al cãrei suflet arat de curând
au înflorit zâmbitori trandafirii
transfiguraţi de surâsul tãu blând.
Vino şi culcã-te în al meu gând
ca într-o iarbã cu firul plãpând
sã-mi auzi trupul de patimi vibrând.

 

Sunt plin de cântec, deci vino şi-nvaţã
noi melodii ca apoi sã le cânţi
numai atunci când prin noua mea viaţã
şi pe-al ei cer vei dori sã te-avânţi.
Vino ca lacrimi fierbinţi sã îmi zvânţi,
îngerii dorului sã mi-i încânţi
punând altoiuri pe arborii-mi frânţi.

 

Inima mea e flãmândã de tine,
sufletu-mi este de tine-nsetat,
ramuri de vis mi-au crescut pe tulpine
şi orice gând mi s-a înseninat.
Pãsãri de dragoste-n pieptu-mi se zbat,
sângele-mi e de dorinţã arat.
N-am fost nicicând mai deplin, mai bogat.

 

Ultima şansă

 

Un vis de o vreme persistă.
Părea că din pur şi din clar
intrase în curtea mea tristă
un alb şi superb armăsar.

 

Cu nările-n vânt el îmi zise:
„Te urcă pe mine şi hai!
Ţi-s zările toate deschise,
De ce-n îndoială mai stai?“

 

Bătea din copite-armăsarul
şi nerăbdător necheza.
În ochii-i în flăcări tot jarul
din lumea aceasta ardea.

 

Dar n-am dezertat din durere
şi-am stat multă vreme-mpietrit,
privind armăsarul cum piere
în zarea din care-a venit.

 

De-atunci hoinăresc prin regrete
şi gândul e ca un acid,
ce şansă-armăsarul îmi dete
şi cum am ratat-o stupid.

 

Simt poezia-n mine

 

Simt poezia-n mine ca pe-un stei
din care scapăr pătimaş scântei

 

pentru-a aprinde ruguri în cuvinte,
ca să mă ardă flăcările lor
al căror fum să-l strâng într-un fuior
din care să-mi torc splendide veşminte.

 

Simt poezia-n mine susurând
dintr-un izvor ce picurând din gând

 

trece prin suflet, inimă şi sânge,
prin orice fel de vis şi sentiment
şi-ncet încet devine un torent
ce-n calea lui mii de pâraie strânge.

 

Simt poezia-n mine ca pe-o stea
pe care al meu suflet o să stea.

 

Esenţa vieţii

 

Fiecare om e o cometă
sau un fulger care-n univers,
iar şi iar, sclipirea şi-o repetă,
dar în altă parte şi-n alt mers.

 

Alţii vin în locul de plecare,
care este numai viitor,
repetând mereu, cu-nfrigurare,
orişice cădere şi-orice zbor.

 

Renăscuţi din seve-ajunse umbre
le împrospătăm cu noi trăiri,
când strălucitoare şi când sumbre,
după cum zburăm prin împliniri.

 

Noi suntem de fapt fluidul vieţii,
care doar prin moarte este pur,
tot aşa cum zorii dimineţii
ies plini de lumină din obscur.

 

Orice moarte este-o primenire,
o sămânţă care va rodi
pentru nesfârşita înnoire
a nemuritorului a fi.

 

Azi  

 

M-am trezit că nu mai am trecut.
Stau într-un prezent atât de magic,
fericit că n-are început
şi nimic în el nu este tragic.

 

Totu-n jurul meu este superb,
plin doar de extaz şi bucurie.
Zburd din pisc în pisc precum un cerb
şi nu-mi pasă ce va fi să fie.

 

E-un acum pe care îl trăiesc
cu iubire şi cu pasiune,
copleşit de gândul că-i firesc
să îmi pară-o splendidă minune.

 

Nu va mai fi mâine şi nici ieri.
Voi trăi un azi cu clipe stranii
ce-mi va-nveşmânta în primăveri
gândurile, visurile, anii…

–––––––––––

Anatol COVALI

Bucureşti

23 mai, 2018

Lasă un răspuns