Noapte de vis
Ce noapte de vis! Sevã violetã
îţi susurã-n trup şi te înfioarã.
Miraj risipit întruna repetã:
Eşti tânăr iară!
Profunzimi de dor se umplu cu-arpegii.
Ciopleşti pe mister litere sonore.
Stelele le-auzi descifrând solfegii
din aurore.
Ţi-ai scos şi-ai zvârlit ruginita-armurã.
Vechile tristeţi le-ai gonit din minte
şi simţi cã din nou orişice nervurã
este fierbinte.
Un imn pãtimaş iese din tumulturi
şi codrii-n afund îl freamãtã-n plete.
Din inima ta ţâşnesc mii de vulturi
zburând în cete.
Cui sã mulţumeşti pentru noaptea sfântã
care ca un crin inima-îţi îmbatã?
Parcã-ntinerit sufletul tãu cântã
ca niciodatã.
Cu orice riscuri
În interior te-ai simţit afarã,
aveai cerul plin de stele ciudate
şi urcai spre el pe-o şubredă scarã
cu mâini legate.
Nu aveai prezent. Doar trecutul straniu
ce îţi biciuia gândurile-n tropot
când sufletul tãu scutura un craniu
zicând cã-i clopot.
Ai fi vrut sã porţi aripi pe-ai tãi umeri,
ai fi vrut sã ai în inimã aştri,
ai fi vrut sã poţi ca anii sã-i numeri
doar ca pilaştrii.
Sã nu-ncepi sã plângi, sã nu ai regrete.
Chiar dacã ţi-e greu urcã-te pe piscuri.
Fii baremi o zi mãcar un erete,
cu orice riscuri.
Ia un curcubeu şi ţi-l fã eşarfã,
din raze de-argint împleteşte strune
iar sufletul tãu preschimbat în harfã
lasã-l sã sune.
Culmea disperării
Să nu regreţi ,măicuţo, că te-ai dus
şi n-ai mai apucat aceste zile,
când vieţile sărace şi umile
ni le batjocoresc cei ce sunt sus.
M-ai fi-ntrebat: Copile, te-ai supus
fără să simţi în tine crunte sile?
M-ai fi certat: De ce suporţi copile
să fii de ei în acest hal adus?
Şi eu, de griji şi de dureri răpus,
în faţa întrebărilor subtile
aş fi tăcut fiindcă răspunsuri nu-s.
Ce să răspund când toate-mi sunt ostile,
când îi tot rabd pe cei ce ne-au distrus
şi ne batjocoresc din camarile ?….
Rugă pentru venirea viteazului
Trezeşte, Doamne, ţara să vadă cine-o minte
şi-o duce la ruină cu gând de răzbunare.
De ajutor şi sprijin, acum, nevoie are.
Îndură-Te de dânsa şi n-o lăsa, Părinte!
E-atât de derutată, că nu ştie ce-o doare.
Iar dac-ar şti nu poate s-o spună în cuvinte,
că lacrima durerii atât e de fierbinte
încât arde-orice ţipăt ce-ar vrea din piept să zboare.
Arată-i, Doamne, calea ce duce spre lumină.
Prea mult a stat în beznă şi a orbit aproape.
Opreşte-i pe cei care o duc către ruină
neîncetând din plânsu-i cu sete să se-adape.
Sau dacă nu poţi singur, trimite ca să vină
viteazul din poveste, cu paloşul s-o scape.
Este nedrept
Nu v-am cerut decât să staţi deoparte,
să nu vă-nghesuiţi din nou în faţă
spre-a ne distruge şi această viaţă
plătită cu durere şi cu moarte.
Ne-am săturat de voi şi ne e greaţă
să vă avem alături mai departe
şi să privim cum tot voi aveţi parte
de fericirea care vă răsfaţă.
Este nedrept ca hoţii şi-asasinii
în fruntea mesei iarăşi să se-nfrupte
având aceleaşi ticuri şi opinii.
Este nedrept ca hoardele corupte
să-şi bată joc cu ură de creştinii
care iertând s-au dezvăţat să lupte.
Pui de lei
Foame, frig, umilinţi, deznădejdi! Până când?
Chiar n-aveţi niciun strop de mândrie în voi?
Până când o să staţi terfeliţi cu noroi
de cei care vă mint şi întruna vă vând?
Ce urmaşi au ieşit din străbunii eroi!…
Un popor resemnat şi ridicol de blând,
învăţat că nu-i bine să iasă din rând
şi să creadă-n progres doar când merge-napoi.
I-aţi certat pe copii când din lanţuri v-au scos.
Nicio clipă n-aţi vrut să fiţi liberi ca ei
căci ştiaţi că e greu să mai fiţi de folos.
Vă întreceţi acum să slujiţi alţi mişei
şi în timp ce cuţitul se-nvârte în os
vă mai bateţi şi-n piept că sunteţi pui de lei!
Scrisoare
Spui că eşti liber, dar te văd mereu
îngenuncheat şi umilit cu ură
când te plesnesc cu pumnii peste gură
cei care-l suplinesc pe Dumnezeu.
Crezi c-ai învins spurcata dictatură,
dar ea de fapt e-acum la apogeu
mai şmecheră şi cu mai mult tupeu
de când domneşte hâda impostură.
Ţi-au pus cătuşe şi te-au aruncat
în ocna nemiloasă a durerii
şi sufletul ţi l-au întemniţat,
în timp ce ei, în crâşmele puterii,
sărbătoresc revolta ce le-a dat
lor doar belşug, iar ţie doar mizerii.
–––––––––––
Anatol Covali
București