Era prima zi pecete
Şi era o zi senină
dintr-o toamnă minunată,
când lăsam să ne străbată,
blând, a dragostei lumină.
Îmi simţeam inima plină
de o patimă ciudată
şi vedeam întâia dată
că-n extaz prind rădăcină.
Trupul tău era fierbinte
şi în el vibra dorinţa
când îţi răscoleam fiinţa
şi mi te sculpam în minte.
Ochii-ardeau, tăceau cuvinte
admirându-ţi iscusinţa
de-a-mi primi făgăduinţa
de-a avea aceleaşi ţinte.
Era prima zi pecete
a iubirii de o viaţă
când surâzătoarea-ţi faţă
a ştiut să mă desfete,
ştergând orişice regrete,
cucerind o fortăreaţă
care se credea măreaţă
şi-au distrus-o nişte plete!…
Îţi aduci aminte, Doamnă,
de tăcerile profunde
când simţeam între noi unde
şi ştiam perfect ce-nseamnă?
Amintirea mă îndeamnă
să trăiesc ce-n ea ascunde,
să simt arşiţe fecunde
dintr-un început de toamnă.
————————————–
Anatol COVALI
București
8 noiembrie, 2018