Albastru
Ni-s florile albastre,
senin purtând în ele,
iar cerul plin de stele
dă farmec lumii noastre.
Noi suntem două astre,
nu două mici mărgele,
grădini mari cu lalele
şi nu firave glastre.
Speranţele ne ară
mereu cu-albastre pluguri,
ardem în chip de ruguri
ce au albastră pară,
iubire legendară,
cu-azur superb în cruguri
şi promiţând belşuguri
şi-o nesfârşită vară.
Cine să poată stinge
această bucurie
ce e atât de vie
şi culmile le-atinge?
Tristeţea nu mai ninge,
iar zarea cenuşie
devine albăstrie
şi de dorinţi se-ncinge.
Ne binecuvântează
destinul şi ne lasă
pădurea verde, deasă,
chiar dacă-i doar o oază.
Şi dragostea cutează,
devine curajoasă,
se vrea din nou frumoasă
şi-albastră se visează.
————————————–
Anatol COVALI
București
10 noiembrie, 2018