Doar a căzut…
privind de la fereastră
doi ochi mirați adânc au suspinat.
Nu ştiu de-l doare frunza
n-a oftat,
nici crengile căzute la pământ
şi toate-acestea-n palma unui vânt.
Ce-a fost?
O viață smulsă-ntãmplător.
Cui i-o fi dor de murmurul din frunză?
Acelor păsări ce-au venit să vază
cum două mâini s-au repezit c-o drujbă
să-l facă zob,
în carnea lui să taie,
să-l facă într-o clipă şi uitat.
O, dar ce trist e-acuma în odaie,
ce trist să n-aud primăveri la rând
cum cântă în platanul meu un sfânt,
cum umbra lui pictează tremurând
tabloul unui dans amețitor,
tabloul umbrelor făcute paie.
A evadat privirea din fereastră
şi-n drumul ei nu stiu de-a numărat
inelele ce luceau sub lama drujbei,
doar a privit la dinții de oțel
ce într-o clipă tot au sfârtecat.
Platanul meu părea acum de pluş
cu trunchiul aninat pe verticală,
iar crengile facute rumeguş
nu mai purtau în scoarță nici o fală.
Platanul, lemn de foc şi rumeguş.
Creştea în lut puternic rădăcina
acelui vânt nebun iertându-i vina.
Din două cercuri lacrimi au căzut,
acelei clipe-au devenit tribut.
——————————–
Ana PODARU