Ninge peste urma potcoavelor de cai
Ne ninge peste urma potcoavelor de cai
Dă-mi mână ta, iubito, să înfruntăm nămeții
Când fulgii de zăpadă-s ca florile de mai
Peste obrazu-ți rumen, un scut în fața ceții,
Să alergăm, iubito, prin castele poieni…
Lăsând în urma noastră iubirea prin zăpadă
Să cerem fericirii încă atâtea ierni…
Cernite cu nectarul de fulgi ce-au dat să cadă,
Cu mânjii laolaltă să înfruntăm troiene
Să nu ne fie teamă de viscol sau de ger,
Voi săruta făptura-ți când fluturi iar din gene
Și păsări mari de pradă dintr-o privire pier,
Doar umbrele de aripi de înger prin omăt
Și urmele de pași lăsat de noi pe drum,
Hai să dansăm, iubito, de tine să mă-mbăt
Topindu-mă ca fulgul pe buza ta, acum,
Și ninge peste urma potcoavelor de cai
Aceasta este iarna ce ne-o doream iubito,
La fel ca-n primăvară când florile de mai
Ne mai ningeau odată…iubirea am găsit-o..
Viscolul și lacrima
Brrr, crapă pietrele-n cărare osândite de-aspru ger,
Iarna asta-i numai țurțuri atârnați de-un colț de cer,
Baba-și scutură cojocul peste sate, munți și văi,
Mai trosnește-un lemn în sobă în săracele odăi.
Cergile miros a molii-mbălsămate-n naftalină,
Caii înhămați la sănii se-opintesc fără hodină,
Un țăran cu-o cușmă roasă strânge hățurile-n mâini,
După sanie aleargă mârâind vreo șapte câini.
La fereastră se arată un copil îmbujorat…
Într-o curte-un om bătrân crapă lemne-ngrijorat,
Cumpăna de la fântână scârțâie când bate vântul,
A-nghețat în ciuturi apa și în inimă… pământul.
Vacile mugesc în grajduri, crapă țâțele nemulse,
Boii au slăbit de foame, carele-au rămas neunse,
Mămăliga are coajă… săul oilor e rece…
Viscolul, prăpăd în cale-i, numărata-mi zile, zece.
Pomii îmbrăcați în gheață-și osândesc chircite ramuri,
Flori de gheață nemiloasă înfloresc timid pe geamuri,
Pe obrazul unei mame curge-o lacrimă sărată…
Numai ea în miezul iernii nu îngheață,-i prea curată.
Ultimul vals
Cade bruma nemiloasă peste frunza ruginie,
Ea tresare și icnește la preludiul nesfârșit,
Se desprinde-apoi din ram și-și ia zborul spre câmpie
Ca o aripă de înger de păcate răvășit…
Vântul face-o reverență acordând ușor vioara,
Printre crengi se-aude cântec, altă frunză dă să cadă,
Zboară dup-a ei surată fără înapoi să vadă
Cum pe creanga părăsită se așează-o biată cioară,
Cântul vântului întoarce prima frunză lângă pom
Lângă cealaltă surată face scurte piruete…
Delicată-n jur valsează altă frunză cu paiete,
Bruma fuse generoasă a-mbrăcat-o ca pe-un gnom,
Ramurile se apleacă într-un dans amețitor…
Valsul frunzelor cu brumă, un miraj născut de toamnă,
După-atâtea roade strânse azi arată ca o doamnă
Ce-a muncit întreaga viață, zi și noapte, la decor,
Ce spectacol, ce minune, drama ultimului dans
Fără poante, fără aripi, fără rochie de bal…
Frunze ce-or să moară mâine sub copitele de cal
Azi valsează brumărite, geamăt, patimă, balans.
Doina frunzelor târzii
Murit-au codrii desfrunziți sub glasuri de topoare,
Mă uit în jur prin luminiș de suflet, dar mă doare,
Mă dor poienile pustii ce plâng sub iarba arsă
Pe care s-a prelins din cer o lacrimă neștearsă.
Sub talpă-mi murmură izvor captiv sub drum de piatră,
Un vreasc mă roagă să-l adun, să-l ard la mine-n vatră,
Nu vrea să moară chinuit sub tropotul de cai
Ce-aleargă fără de stăpân pe-acest mirific plai.
Eu mă gândesc să-i împlinesc o ultimă dorință
Și-i dau un loc de legământ în colțul de catrință,
Împung cu acul, rând cu rând, trifoi cu patru foi,
O veșnicie vreau să țes în pânza vieții-n doi.
Inelul vreascului e nou, un semn că-i doar lăstar
Tăiat de-un suflet nemilos din lumea lui Icar,
Stejarul mi-a șoptit ceva strunit de vânt- vioară-
E doina frunzelor târzii ce au rămas să moară.
Se duc ca ele anii grei, nu știu, nici nu văd unde,
Toporul taie brazde-n tei și țipătu-mi ascunde.
Că sunt bătrân nu-mi pare rău, regretul mi-este mumă
Și dorul după codrii mei ca lațul mă sugrumă.
——————————–
Ana PODARU
Haywards Heath, Anglia
28 noiembrie, 2017