Umbre desculțe
Crești ca o tăcere din abisurile nopții
curgând fantomatic printre ziduri
ce-n arborescente glasuri ale plecării
despletesc coridoare dintr-un labirint
în care timpul rămâne doar un minotaur
sfârtecând povara dintr-un mit,
printre ruguri arzând neuitarea din pleoape,
printre câmpuri ce-și împrăștie singurătatea
în ciulinii înghețați dintr-un psalm
când înserarea din noi e-un țărm respirând
ultimul zvâcnet din corăbii abandonate
ne întâlnim umbrele umblând desculțe
într-o duminică ciobită de-o ninsoare
ce-n lutul aspru al zeului din noi
scrie uimirea unui înger în hăul din Cuvânt.
Mirarea orei
ceva s-a pierdut printre primăveri
și-i aud culoarea crudă rătăcind
printr-un frunziș de lumină
ceva izbucnește-n umărul meu drept
ca o întoarcere într-o nebănuită clipă
în care plecarea din mine
arde-n altar uitări din alt tărâm
ceva-mi străpunge umărul stâng
ca un arbore ce-și face loc să iasă
din văzduhul cuvintelor
răstignindu-mă de primăvară
tăceri pătrund în sângele literei
și-aud arsura mugurilor cum izbucnește
în tâmpla unui înger ce m-a-nnodat
de-o enigmatică reînviere
odaia își dilată pupila
și mă absoarbe-n acest vârtej de spații
ce-și caută drum prin geamul atârnat
de galopul ierbii lacome
și-n necuprinsa sete de lumină
când mă întorc în zborul dintr-o floare
când mă pierd respirație într-un lan de stele
se-aude mirarea orei
în care primăvara e-un copil
care mă întreabă
ce e moartea …
Cerșetor de vise
Din rugăciunea unui amurg
încremenit în frunza oarbă
a unui cerșetor de vise
cresc primăveri descolăcite
de fumul îngânând pe deal
tăcerea umbrei dintr-o pasăre de nea
și-n curgerea letargică din miezul verde
ce dezvelește-n ramuri
durerea unui cer în căutarea formei
din pâinea de lut atinsă de cuvinte
se-aud pașii tăi rătăcind
printre atomii viscoliți
de oboseala materiei arse,
în urma ta întrebări aprind bolta
prin iarba apelor siderale
iar mugurii clipei adâncesc
într-un vis de fluture abisuri
în care tu îți tălmăcești cărarea
croită din cioburi de stea.
În frunza unei rugăciuni
Curge-o singurătate de ram
prin somnul aspru din oglindă
fără răspunsuri crește o linie
unind abisuri ce-și caută semnul
în vălmășeala de muchii rănind
plusuri și minusuri rătăcite-n
calcule oarbe,
strigă o tăcere prin ziduri
această neînțeleasă furie a neființei
e-o viscolire de umbre pe străzi
îndurerate de-o primăvară
ce-și adâncește neputința de a fi
doar zbor de muguri
când cenușa-și scutură petala stinsă
pe-un obraz de stea uitată-n hăuri,
cutia Pandorei încă-și revarsă calvarul
în ora ruinată de-un amurg
arzând în aurul mort al căderii,
unde-s numerele magice dintr-un potir de viață,
ce șoptește-n descânt de lut
văzduhul acestei ore mute
în care tu ești zâmbet de copil,
speranța-n îngeri
sau doar un fir de iarbă
ce-o risipi această negură
încolăcită de-un clopot de tăcere…
împrăștie-mă ,Doamne,
în frunza unei rugăciuni
pe mine, clipă a gândului tău
să-i fiu lumii candelă
la geamul însingurat al vieții.
Algebra unui haos hibernal
S-au părăsit copacii-n mine,
neliniștea din muguri viscolește
doar măști pe coridoarele uitării
orașul respiră o primăvară
zăbrelită-n absurdul unor numere
timpul e-o risipire de tăcere
prin ceara unui psalm încercănat,
mănuși ating țipătul plecării
algebra unui haos hibernal
scrie-n glasul materiei
o sfărâmare–n tristețea din sfere
la marginea acestei destrămări
odaia palpită ecouri
din zâmbetul tău obosit
se-ndepărtează-n somn de fluturi
cercuri strivite de-un joc abscons
în care litere din astralele câmpii
tălmăcesc o-ntoarcere
de umbre prin cerul
unei pleoape abisale
ce-nghite istoria oaselor sfinte
fără să știm barem
dacă vom mai putea vreodată plânge.
Prin fracția nopții
prin iedera unor scări imaginare
țipă un verde-nsingurat în lacrima țărânei
chiar e târziu acest aprilie
rostogolind pleoapele străzilor
într-o tristețe metaforică
înconjurată de vocale
măști crescute peste cuvinte
chipuri împărțite-n vise și rugăciuni de ceară
mănușile serii peste ramuri de lumină
în eprubetele umbrei picuri din pasărea
unei morți nescrise-n calendare
cineva a uitat o duminică pe-o bancă
dintr-un veac îngândurat
și nimeni nu scrie îndepărtarea
din curcubeie într-un articol de ziar
la ghișeul cu obiecte pierdute
zac orașe prăfuite-n desfrunzirea
unor meridiane înscrise-n spasmul
unui amurg impar
câte numere trec prin fracția nopții
să-i simplifice nesupunerea
de zeu sângeros
un înger desenează infinitul
pe rana sufletelor ninse…
Iluzie a formei
E-o risipire de sentimente
ca un fir de lumină
de care atârnă norii din iarbă
clipa dintr-o floare
mirarea unei absențe
într-o continuă plutire
în această prelungă așteptare
a unui cerc prin fumul din oglindă
febra molatecă din geamuri
se strecoară printre gânduri
când uimirea salcâmilor curge
pe străzi zdrențuite de uitare
când glasul tău rostogolește
în rătăcirea orașului
însingurarea unui câmp
ce arde-n macii orei
rătăcirea literelor din fluturi
vârtejul unei dimensiuni abisale
strecoară pe mâini polenul morții
o pleoapă de tăcere peste lume
și candele de frunze-n agonia culorii
când te regăsești în umbrele hoinare
dintr-un somn teluric
când rădăcinile nopții cresc haotic
într-o lacrimă de înger
o neînvinsă iluzie a formei
te-adună colb în zbaterea unui poem
—————————–
Alice PUIU
18 august 2020