În lumea pe care o străbatem, între alte aberații mult vehiculate, o putem auzi și pe cea tăgăduind existența și lucrarea necuratului. Pentru necuratul asta este o mare biruință căci mai mare bucurie decât de a fi tăgăduit el nu are. Fiind duh și esență a răului, negativitate pură, el dorește starea de secreție și chiar tăgăduire. Dar asta nu schimbă realitatea că necuratul există, lucrează în voie și rănește în masă.
Demonii sunt duhuri căzute, îngeri căzuți. ”Prințul” lor, Lucifer, prin duh de mândrie s-a dorit pe sine asemenea lui Dumnezeu și, cum îngerii comunică prin gânduri, acest gând al lui Lucifer a fost instantaneu cunoscut. Parte din îngeri s-au împărtășit cu Lucifer și au fost zvârliți în Iad. Atunci Mai Marele Voievod al Îngerilor a rostit, “Michael”, ”nimeni nu este ca El” și a adăugat “să stăm bine, să stăm cu frică”. Această sabie de foc stă și azi în mâinile Marelui Voievod al cetelor îngerești Michael, cel care ne va duce la Rai, de vom fi vrednici.
Căzut, Lucifer, prințul dimineții, a devenit “satana”, în ebraică, ”cel care dezbină”, iar asociații lui “diabolos”, în greacă, ”cei care calomniază”, ”cei care mint”. În interiorul lor există o ierarhie și cete specializate: în desfrâu, beție, ucidere, furt și așa mai departe. Tot acolo sunt și “demonii teologi”, cei care știu Scripturile mai bine ca oricine și care știu să însele pe cei mândrii. Așa au apărut religiile aberante, sectele și cultele, așa au apărut ereziile și ateismul. Toate, un adevărat cancer pe trupul omenirii. Demonii schimonosesc lucrurile și de aceea sunt numiți “cel viclean”. Căci viclenia este încă mai nocivă decât răul vădit.
Scopul lor, de a înșela pe oameni și a-i trage în abis, este datorat dorinței demente de a mâhni pe Dumnezeu, a cărui dragoste de oameni ei o știu. O fac și din invidie, căci știu ce au pierdut și știu și ce pot câștiga oamenii ascultând de Dumnezeu și Biserica Lui Drept Măritoare. Pe cei pe care îi stăpânesc, demonii îi urăsc la fel de înverșunat și îi batjocoresc. Necuratul scrâșnește de bucurie la gândul chinului ce îi așteaptă pe cei căzuți în stăpânirea lor. Dar în privința lucrării lor trebuie spus că ea este de fapt o “neputicioasa îndrăznire”. Demonii nu pot să îi silească pe oameni, îi pot doar ispiti. Depinde de libera voie a fiecărui om de a primi sau respinge ispita. Iar respingerea se face mai ales prin smerenie, rugăciune, semnul Sfintei Cruci, și ajutorul lui Dumnezeu. Aici trebuie făcută o foarte importantă precizare.
Noi nu știm care este relația dintre Dumnezeu și necuratul. Cel mai bine vedem asta din misteriosul text al “Cărții lui Iov”. Este o taină care nu este pentru oameni să o afle. Nu le este spusă și deci nu le este de folos. Dar știm sigur că ni se spune poruncitor să îl respingem și să nu îi ascultăm șoaptele, șoaptele “ucigașului de oameni și tată al minciunilor”.
Manifestările răului diabolic sunt trei: parazitismul: răul nu are stare “în sine” este doar absența a binelui; imposture: schimonosirea, falsificarea înțelesurilor, spre exemplu egalitatea echivalata cu egalitarismul, și parodia: încercarea de a imită pe Dumnezeu, de a crea un “plan” alternativ, gen “turnul Babel” sau “globalismul”. Un exemplu ilustrativ ar fi diferența dintre “ghicit” (care este de la necuratul) și profeție Dumnezeiască. ”Ghicitul” este răspuns la curiozități triviale și nocive, profeția se referă la planul mântuirii în veșnicie.
Fiind “tatăl al minciunii” cu necuratul nu se discuta și mai ales nu se “speculează” aspect ale răului. Cu enormă grijă trebuie să evităm “dialogurile” teologice cu necuratul. Demonii teologi, ”arhoni”, cunosc la perfecție Scripturile și ne pot amăgi, dacă nu stăm statornici în Dreapta Credință, în Ortodoxie. Asemenea rătăciri și înșelări au făcut cu putință cancerul sectar. Intrând în asemenea dialog devenim, cu voie sau fără, complici și, mai devreme sau mai târziu, demonizați. Extremă atenție, repet, trebuie dată respingerii oricărei formă de dialog cu necuratul. Dintr-un asemenea dialog cu foarte mare greutate vom ieși teferi. Căci intrarea în dialog cu necuratul este una dintre treptele păcatului, după cum arată Sfântul Nicodim Aghioritul. A șasea treaptă a păcatului însemnă învoirea la păcat, consimțirea, acceptarea “argumentelor” necuratului,’raționalizarea păcatului”. Ei îi urmează săvârșirea păcatului. Aici putem vedea răul enorm pe care îl fac cei care vorbesc despre “normalitatea” unor păcate, cum ar fi sodomia. Acei “specialiști” în atari recomandări, sunt unelte directe ale necuratului, care rămâne cel mai mare “specialist” în uciderea, trupească și mai ales sufletească,a oamenilor. Poate cel mai bun exemplu este cursa ,”teoria”, “condiționării genetice”.
Aparent o curiozitate sau direct disciplină științifică, ”condiționarea genetică” este folosită ca metodă de justificare a stării de păcat. Astfel tot soiul de pseudo specialiști vorbesc despre “condiționarea genetică” a invertitilor sexuali, a criminalilor, a bețivilor, a hoților. Dacă fiecare ar fi “condiționat genetic” atunci nici nu ar mai exista “păcat” si singurii „vinovati’ ar fi oamenii normali. Sau cum spun “imbecilii utili”, “așa s-au născut”. Nimic mai fals.
Fiecare om s-a născut cu liber arbitru,cu liberă voie, cu puterea și obligația de a alege între bine și rău. Pentru fiecare act pe care îl facem suntem responsabili și deci liberi. Cum spunea un mare gânditor, prin însăși natură sa, ”omul este condamnat la libertate”. Nu există cale împrejur!
Un alt exemplu despre pericolul dialogului cu necuratul sunt “modificările genetice”. Acestea nu sunt alta decât canibalism în haină nouă. Nimic altceva. Esența canibalismului este credința că poți obține o schimbare consumând țesuturi umane.
Iar exemplele pot continua la nesfârșit.
Între altele pe acești solemni indivizi, care intră în dialog cu necuratul, îi putem recunoaște și după modul ridicol în care se iau totalmente în serios, după modul în care rostesc cele mai dureroase truisme, după modul în care imită cea mai penibilă modă. Este chipul închinătorilor la idoli.
Un Drept Măritor creștin nu trebuie să se ia pe sine prea mult în serios și chiar trebuie să folosească cu grijă umorul. Mai ales un Ortodox nu trebuie să fie trist.
Sfântul Serafim din Sarov își saluta vizitatorii prin cuvintele, ”bucuria mea” și de fiecare dată adaugă “noi nu avem motiv să fim triști căci Hristos a înviat”. Cu adevărat nu avem motiv să fim triști, prin darul Sfintei Ortodoxii. Nici un motiv!
——————————
Alexandru NEMOIANU, istoric
Jackson, Michigan, USA
13 aprilie 2020