Nu există libertate fără responsabilitate,față de noi înșine, față de darurile pe care le-am primit și față de aproapele nostru. În mijlocul circumstanțelor existenței, pe care nimeni nu și le poate alege, între cele bune și rele, evoluează persoana umană și acolo și atunci, se dovedesc caracterele.
Parabola “talanților” ne spune că un “om bogat” a plecat în locuri depărtate și înainte de a pleca a împărțit slujitorilor săi din bunuri (talanți) în dorința de a le vedea înmulțite la întoarcere. Unuia i-a dat zece, altuia cinci, altuia unul singur. La întoarcerea “omului bogat”, cel care primise zece “talanți” a adus alți zece, câștigați prin trudă lui, și tot așa ceilalți au adus un câștig stăpânului lor. Dar cel cu un singur “talant” a adus înapoi talantul spunând că s-a temut să îl folosească. Mâniat, stăpânul, a luat talantul și la dat celuia care avusese din început zece, iar pe sluga leneșă a aruncat-o în “întunericul cel mai din afară”. Este o parabolă foarte amenințătoare și care necesită explicații.
Există în fiecare dintre noi o anume tentație,până la un punct firească și direct emoționantă, de a ne da “importanță”. Atunci când această tendință rămâne în limitele bunului simt și modestiei ea este de folos căci, arată căutare și trudă în a ne afla și împlini rostul pentru care am fost aduși și lăsați în ființă. Dar, de multe ori, această înclinație de care vorbeam este exagerată, prilej de a cădea în trufie și încă mai adesea, în ridicol. (Mai ales acest lucru se întâmplă bărbaților bătrâni care, de multe ori, ajung să exaspereze cu exemple, în care rolul de frunte îl au chiar ei, și, care bărbați bătrâni, agasează cu sfaturi trufașe și lipsite de interes,depășite. Femeile,datorită faptului că sunt mai smerite și că întotdeauna sunt devotate copiilor, sunt mai ferite de această primejdie căci, iubindu-și copiii, acceptă senin prezentul și nu insistă asupra “importanței” experiențelor trecute.)
De fapt, în ultimă analiză, este vorba de încercarea de a justifică darurile și timpul ce ne-au fost date, modul în care ne-am folosit “talanții” și chiar truda de a înțelege menirea pentru care acești “talanți” ne-au fost hărăziți.
În primul rând trebuie să fim convinși, încredințați, că tot ceea ce avem și încă mai vârtos tot ce are importanță absolută ,sănătate, inteligență, putere, înfățișare, este dar și deci tot în dar trebuie înapoiat.
Darurile primite trebuiesc întoarse prin trudă și jertfă personală și asta înseamnă nu “opera” ori “realizarea”, repede sortită uitării, ci milă și identificarea cu aproapele în suferință. Din nou trebuie arătat că acesta este chiar rostul împărțirii “inegale” a talanților. Fără această “inegalitate” mila și jertfa omenească nu s-ar putea vădi între oameni. Căci milă asta înseamnă, dragoste lucrătoare.
Aparenta “inegalitate” a împărțirii “talanților” este dovada dragostei fără margine și deplin egale pe care o are pentru noi toți și pentru fiecare dintre noi Acela, care poate și știe când să vânture împărățiile nedrepte ale acestei lumi ca pleava. Dar aici mai este un aspect foarte important și adesea neglijat.
De ce a fost luat “talantul” celui care l-a îngropat în pământ și, mai rău, de ce a fost aruncat cel căruia îi fusese dăruit în “întunericul cel mai din afară”? Răspunsul este, deoarece a tăgăduit ajutorul lui Dumnezeu, nu s-a încrezut în acest ajutor, nu a crezut că Dumnezeu este “cel care lucrează minuni”. Deci a dat dovadă de stare “căldicică”, a păstrat “talantul”, dar l-a ascuns, nu s-a avântat în lucrare, a primit darul degeaba. Iar Dumnezeu l-a pedepsit și mai exact l-a lepădat de la Fața Sa, exact pentru lașitate, pentru neîncredere. A fost lepădat pentru “șmecheria” lui prudentă, deoarece a vrut să fie sigur că nu va putea fi tras la ‘răspundere”. Deci, a preferat să stea “căldicel”,nu s-a încrezut în Cel care îi dăduse,din capul locului,”talantul”,nu a ajutat pe unul mai nevoiaș,într-un cuvânt nu a făcut nimic. (Și mai avem un exemplu de aspră pedepsire a unuia care nu a făcut nimic, bogatul ”nemilostiv” din parabola lui Lazăr și tot acolo aflam avertizare ca avem de răspuns și pentru lucrurile bune pe care ar fi fost în puterea noastră sa le facem și nu le-am făcut). Căci Credința este nădejdea în cele nevăzute ,dar făgăduite de Dumnezeu.Dumnezeu nu îi iubește pe cel leneși, și mai ales îi disprețuiește pe cei lași, pe cei călduți, pe cei care se conformă cu duhul veacului. Dumnezeu vrea ca oamenii să conclucreze cu el, în “synergie”. Acesta este și motivul pentru care la Liturghie se aduc drept daruri nu struguri și boabe de grâu, se aduce vin și pâine; cele date de Dumnezeu preschimbate prin contribuția omenească. Este aici o profundă și cutremurătoare învățătură și avertisment. Faptele oamenilor au consecințe; acuma și în viață veacului ce va să fie.
——————————
Alexandru NEMOIANU
Istoric
USA