Spațiul românesc, pământul românesc are o frumusețe, unitate și armonie care copleșesc. Este vorba în primul rând de echilibrul peisajului. Un peisaj care cuprinde, în alternanță blândă, câmpie, dealuri munți, râuri și păduri. Acest echilibru blând al spațiului geografic a influențat și sufletul românesc și a așezat minunatul echilibru românesc, bunul simt românesc, care resping orice exces. Unui asemenea spațiu și unui Neam cu asemenea suflet doar Credința Adevărată, Ortodoxia se putea potrivi și de aceea Ortodoxia Românească cuprinde întregul “fenomen” românesc și îl binecuvântă.
Cunoscutul geograf și filozof al geografiei, savantul francez Emmanuel de Mortonne, încheia cu următoarele cuvinte un articol publicat la Paris în 1933 și intitulat „Satul Românesc subcarpatic”; …” Modestele case ale țăranului român, grupate în sate cu ulițe întortochiate, au avantajul-față de templele grecești sau basilicile bizantine-de a fi forme vii, de a răspunde unui gen de existență socială care s-a perpetuat de-a lungul secolelor până în zilele noastre”.
Acest mare savant și prieten al Românilor, a străbătut cu piciorul întregul spațiu în care viețuiau Români. El a alcătuit studii valoroase și a ținut numeroase prelegeri despre geografia și spațiul românesc. Dar Emmanuel de Mortonne a surprins mai mult decât detaliul sec științific, el a observat legătura dintre Om și pământ în spațiul românesc.
În cuvântarea rostită în prezența Regelui Ferdinand în București, în 1921,cuvântare intitulată, „Noua Românie în noua Europa”, savantul francez spunea,..;” O Românie, având Carpații drept axă, un fel de șiră a spinării, este, din punctual de vedere al structurii geografice, un stat bine echilibrat, al cărui centru de gravitație este tocmai acolo unde sunt izvoarele însăși ale vieții naționale. Iată un stat înfățișându-se în condițiile unei vieți sănătoase.”
De fapt ochiul pătrunzător al acestui mare cărturar dezvăluia o taină din veacuri ascunsă; legătura fizică și spirituală dintre om și loc în spațiul;,”de la Nistru pan’la Tisa”.
Această observație, făcută de un mare filozof al geografiei moderne, nu face decât să întărească, prin argumente și studiu științific, ceea ce cronicarii și toți cei care iubesc Neamul Românesc, știau și știu de multă vreme. Ceea ce ei aflaseră cu sufletul. Este bine cunoscut versul care însumează cele amintite, „dar noi locului ne ținem, cum am fost așa rămânem.”
De fapt cei care au studiat și studiază așezările românești (și asta înseamnă satele românești) au constatat respectul, similar oficierii unei taine sacerdotale,cu care strămoșii noștri s-au comportat în relația cu pământul, locul în care viețuiau.
De mare valoare pentru studierea satelor românești în evoluția lor istorică sunt așa numitele ‘hotărnicii”.
„Hotarniciile” sunt un gen aparte de documente medievale care, de regulă, sunt cuprinse în actele de donație emise de către cancelariile oficiale. Aceste ‘hotărnicii” dau informații de foarte mare valoare referitor la întinderea satelor și teritoriului ce îl aveau în stăpânire. Cel care va studia un asemenea document pe hartă sau, încă și mai bine, direct pe teren, nu va putea să nu rămână uluit de modul extrem de judicios în care teritoriul era structurat. Exista o splendidă armonie între suprafața de teren arabil, livezi și fâneață. Totul era gândit temeinic, echilibrat, făcut cu grijă ca ordinea firească să nu fie tulburată. Aceiași grijă se arăta pentru teritoriul necultivat, dar care făcea parte din hotarul satului, adică apele, pădurile, pășunea alpină.
Pe cursurile de apă se puteau așeza doar un număr limitat de mori și se putea pescui doar o anume cantitate de peste. La fel în păduri, se puteau tăia doar anume cantități de lemn și doar în anume locuri,în anume „slobozanii”, în anume „zabrane”, care se roteau din vreme în vreme, pentru a îngădui pădurii să se refacă. Pășunile alpine erau împărțite între sate cu chibzuială, astfel ca toți să poată avea folos și fără a strică așezarea din veci.
O asemenea atitudine a omului față de loc fără îndoială că stătea peste considerentele economice și reflecta o înțelegere duhovnicească, spirituală.
Existența pământeasca era socotită că stare vremelnică și necesară pregătirii întru viață veșnică. Într-o asemenea înțelegere locul, pământul, trebuiau păstrate cu grijă pentru a putea fi trecute din neam în neam. Lumea văzută nu era socotită un bun personal, ci ca un mijloc, pe care nu ai autoritatea morală de a îl folosi oricum. Din contră în această lume trebuie să te porți cuviincios, cu grijă, cu sfială, să nu cauți să o rănești sau tulburi. Trebuie să te armonizezi și să conlucrezi cu cele din jur, întrucât nimic nu este făcută de ține ci este un dar, făcut și ție și celor care vor veni după ține ,în veci.
Această ordine și înțelegere de dinaintea vremilor, din totdeauna, este încă păstrată în câteva locuri binecuvântate, în câteva „țări” și „văi” românești și între ele se numără și „Valea Almăjului”. În acele locuri încă demnitatea se împletește cu modestia și modestia cu eleganța. Armonia incredibilă dintre ‘loc” și “om” la Români mai dovedește ceva. Dovedește că stăpânirile vremelnice, ”modele” de import, de la bonjourism la communism și globalism nu sunt decât superficialitate și încă mai, exact, superficialitate negative. Sub acest decor ieftin și dăunător se ascunde România tainică și veșnică, România ortodoxiei și România lui Făt Frumos. Acest adevăr este evident în “țările” românești, din Maramureș și până în Almăj.
Acele locuri arată cum, în confruntarea cu „imperiul” zilei și aroganța lui nătângă, identitatea, tradiția, dragostea de loc și bunul simț încă mai pot birui. Căci în momentul de față dragostea de loc are o importanță mântuitoare. Prin dragostea cucernică față de loc, față de pământul românesc și sub pavăza Ortodoxă Neamul nostru va străbate și această clipă grea din istorie și se va dovedi iarăși, că “am fost și om fi”.
——————————
Alexandru NEMOIANU, istoric
The Romanian American Heritage Center
Jackson, Michigan, SUA
10 iunie 2019