Ceea ce caracterizează Neamul Românesc este statornicia lui, în Ortodoxie, în Tradiție, în mod de gândire,în aprecierea diferenței dintre bine și rău și încăpățânarea de a fi același mereu. Românii nu au doar calități, dar nu au numai defecte. Au și defecte și moduri specifice de a reacționa, care pot fi enervante. Dar acest mod de comportament s-a alcătuit într-o istorie de mii de ani. O istorie care a cunoscut mai multe nenorociri și necazuri decât bucurii. Acestea au fost circumstanțele exterioare și prin ele au trecut Românii cu voință neclintită de a răzbate și de a dăinui; „am fost și om fi”. Dar aceste defecte minore sunt din plin compensate de omenie, echilibru psihic, generozitate, toleranță și neclintita viețuire în Ortodoxie.
Aceste trăsături românești, cu bune și mai puțin bune, sunt cele care ne definesc ca Neam, unic, fermecător, surprinzător. În momentul de față, sub cea mai nătângă lozincă posibilă, se caută distrugerea acestei identități.
Există în momentul de față două tendințe, am putea spune încă mai exact, două ispite, de-a stânga și de-a dreapta, în exprimarea relațiilor cu realitatea covârșitoare numită “țară”. Iar în spațiul românesc, după cum se știe, ”țară” este și patria dar și țărișoarele-văi, din Maramureș și până în Țara Almăjului.
Ispita ‘de-a stânga” află de bine să ponegrească tot ce se referă la “țară”.
Tot ce este românesc, după acești înverșunați, este rău, superficial, neautentic, înapoiat, etc.etc. Aceste generalități negative sunt rostite cu glas tare, fără drept de apel, cu anume bucurie și, culmea, cu aerul unor înțelepciuni speciale. Punctele de referință existențiala pentru Neamul Românesc, de la Ileana Cosânzeana la Făt Frumos și de la Eminescu la Caragiale, sunt minimalizate, calomniate, întinate. Este o manifestare de, cum ziceam, înverșunare fără argument; afirmație și atâta.
Este de spus că orice generalitate, orice afirmație “la grămadă”, este din capul locului suspectă.
Ce înseamnă “tot”? Cine sunt acești “toți”? Care este relația dintre inverșunații cu pricina și restul “toților”?
Fără îndoială cei căzuți în asemenea strășnicie ar trebui să își facă, din când în când, un examen de conștiință, ar trebui să se privească în oglindă și, de vor putea fi sinceri, măcar atunci când sunt singuri, vor vedea stultitia căreia i-au căzut pradă.
Dar în plus de asta cei care se avântă în asemenea aproximații intelectuale sunt chiar cei care pierd. Deci cei care s-au erijat în procurori, avocați și judecători sunt cei care arată întunericul lor interior. Căci capacitatea de a produce doar venin arată frustrare, oportunism, infantilism râzgâiat și neputință existențială. Chiar venite din partea unor opozanți din temperament asemenea afirmații arată lașitate, ranchiună și elementară lipsă de bun simț. Acești oameni practică cu pasiune autofagelarea degradantă.
Cumva în contrast, dar un contrast de coloratură, nu de fond, se află cei care promovează un sovinism tribal, înveșmântat în fraze sforăitoare, neconvingătoare și goale de conținut. Mai grav acești nefericiți leagă dragostea de țară de o anume și vremelnică stăpânire administrativă sau o anume ideologie.
Acești indivizi sunt stăpânitori ai sistemului de injurii, amenințări și promotori ai unei neputincioase uri față de alte neamuri sau față de minoritari. Sunt sinistra adunătură a fanaticilor.
Toți cei pomeniți mai sus nu înțeleg adevărul elementar rostit de către P.P. Carp, ”primul semn al lipsei de civilizație este intoleranța”.
Și mai este un lucru pe care îl uităm.
În cea mai mare măsură necazurile în spațiul românesc sunt datorate unei înclinații bolnăvicioase a celor care s-au erijat în “eminența cenușie” a Românilor (s-au auto uns,fără merit cel mai adesea în această “eminența”) de a imită cu ploconeală modele străine. Această tendința bolnăvicioasă poate fi urmărită de la “bonjuristii” veacului al XIX-lea și până la actualii ‘deja europeni”. Indivizi care nu prea știu nimica despre cele pe care le predică și care nu știu absolut nimica despre Poporul căruia îi predică. Este o atitudine de servilism degradant și care caută să se fofileze sub umbrela dubioasă a “sincretismului”. Acolo aflăm și chemările la “globalism”, la “ecumenism”, și la alte mârșăvii. Deoarece toate aceste modele străine au generat sinistra “formă fără fond” care chinuie Neamul Românesc de aproape două secole. Modelele străine sunt nespus de periculoase, căci de la subjugarea ideologică până la cea fizică nu este decât un pas de făcut. Un foarte ușor pas.
În contrast cu aceste modele străine stă modelul existențial românesc, înțelegerea românească a diferenței dintre bine și rău. Un model existențial străvechi care s-a integrat în modelul existențial Ortodox, modelul Imperial, modelul Bizantin. Personal nu cred că acest model existențial românesc va putea fi înfrânt. Dar celor spuse li se adaugă o împrejurare foarte periculoasă,poate cea mai periculoasă.
Permanenta ispită a negativității pure, a necuratului,căreia îi cădem toți victima. Această ispită și modul ei de acțiune, a fost surprins exact de către marele teolog Alexander Schmemann, “..mulți creștini sunt încredințați că, de fapt, totul merge bine în lume și că pot accepta modul de viață existent, toate valorile și prioritățile lui, achitându-se în același timp de “obligațiile” lor religioase. Adevărul teribil este că zdrobitoarea majoritate a creștinilor pur și simplu nu văd prezența și lucrarea lui Satan în lume și, ca atare, nu resimt în nici un fel nevoia de a renunța la lucrările lui și la slujirea lui. Ei nu disting idolatria evidentă care se infiltrează în ideile și valorile cărora oamenii li se conformează astăzi, pentru a trăi, și care le fasonează, le determina și le aservește viețile cu mult mai mult decât idolatria vădită a păgânismului antic. Ei sunt orbi la faptul că demoniacul constă în primul rând în a falsifica și contraface, în a devia de la adevăratele lor semnificații tocmai valorile pozitive, a spune alb când e negru și viceversa, a minți și semăna confuzie în mod subtil și vicios.”
În această sinistră ispită, a aservirii către necuratul și a ploconirii în față modelelor străine (care sunt tot creația necuratului) stă pericolul zilei de azi.
În privința dragostei de țară se cuvine a urmă calea de mijloc, calea de aur, echilibrul (care chiar și este una dintre cele mai emoționante trăsături ale caracterului colectiv românesc). Mai trebuie să ne amintim că pentru Români “țară” înseamnă unitate în diversitate. Că frumusețea întregului este suma contribuțiilor fiecărei “țări” românești, din Maramureș și până în “Valea Almajului”.
În unul dintre eseurile sale (intitulat “Stindardul Lumii”) G.K.Chesterton spunea că prezentul și viitorul unei “țări” sau ale unui loc vor putea fi garantate doar printr-o dragoste, ”având substrat transcendental și fără motiv pământesc”. Această înțelegere este în legătură consecventă cu cele spuse de Părinții pustiei, ”frumusețea este în tot locul, dar ea se dezvăluie doar dragostei”. Doar în acest chip dacă vor cinsti oamenii un ‘loc” sau o “țară” vor putea acel “loc” sau “țară” deveni demne de viață și de moarte…
Spunea tot Chesterton: ”Roma a fost îndrăgită de oamenii ei nu pentru măreția ei, Roma a căpătat măreție căci oamenii ei au iubit-o”.
Iar despre ce înseamnă dragostea de loc și țară Duiliu Zamfirescu ne deslușește că, ”nu este nici judecată și nici prejudecată,este un sentiment”.
Ca toate sentimentele esențiale el, dragostea de Ortodoxie, Țară și Neam, trebuie cultivate cu discreție, încăpățânare și hotărâre indestructibilă și nenegociabila.
——————————
Alexandru NEMOIANU, istoric
Jackson, Michigan, SUA
29 octombrie 2019