În vremea istorică pe care o trăim, care este confuză, haotică și de fapt înspăimântătoare, putem afla cauza principla a răului care ne bântuie: pierderea Credinței în Dumnezeu, a fricii de Dumnezeu și respectului față de poruncile Lui. Aceste nu sunt afirmații circumstanțiale și cu atâta mai puțîn îndemnuri pioase, sunt adevăruri deplin stabilite de experiența omaneasca milenară.
Fără Credință omul nu are lumină, nu are punct de referință, pur și simplu își dă cu părerea sau, mai rău, se închină rațiunii sale, practică o formă penibilă de idolatrie, „antropolatria”, „închinarea la om”. Astfel s-a ajuns că, în lipsa Credinței…”au schimbat slava Dumnezeului celui nestricăcios cu asemănarea omului celui stricăcios” (Sf.Pavel, Români, 1,23). Încă mult mai grav, lipsa Credinței a făcut ca oamenii să fie cu totul deschiși ispitelor demonice, a celor mai crâncene dintre ele. Din nou trebuie amintit că singurul lucru pe care îl poate oferi necuratul sunt iluziile deșarte, iluziile care distrug. Iar cea mai periculoasă dintre ele și care persistă în lume și de când ea stă în existența, este mândria. Încă mai grav, dincolo de neputința de a ne controla mândria, stă și împrejurarea că, sub inspirația negativității pure, a necuratului, mândria a căpătat nespus de multe forme. Atâta de multe că din comoditate și lașitate nici nu mai suntem capabili să recunoaștem patima în sine. Una dintre cele mai grave forme de ignorare a mândriei este neputința și ne-voința de a asuma povara responsabilității personale, „vina” personală. Iar acesteia îi urmează una dintre cele mai pierzătoare înșelări, cea dintre mândrie și smerenie, înșelarea că am fi smeriți atunci când de fapt ne scăldăm în mândrie și părere de sine. Mereu vom afla o „explicație”, o „scuză”, vom căuta „vină” altcuiva.
Așa cum spuneam această formă de păcat dăinuie de la începutul stării noastre pământești, în mai multe feluri se poate spune că acest păcat a fost chiar cauza ,sau oricum a contribuit decisiv, la alungarea noastră din Rai.
Întrebați despre neascultarea lor atât Adam, cât și Eva s-au grăbit să dea „vina” pe altcineva; ea pe îndemnul șarpelui, el pe îndemnul femeii sale. Acele „scuze” șchioape nu au fost luate în seamă, și pe drept cuvânt, și astfel ne aflăm în rușinoasa condiție în care suntem. Dramatic este însă că de atunci și până acuma nu am învățat nimic și încă mai rău persistăm în aceiași „scuză”: „altcineva” este de vină. Cel mai adesea „cel plecat”.
Că așa este limpede ne-o spune Mântuitorul: „Vai vouă cărturari și farisei fățarnici, că zidiți mormintele proorocilor și împodobiți pe ale drepților. Și ziceți: De am fi fost noi în zilele părinților noștri, n-am fi fost părtași cu ei la vărsarea sângelui proorocilor. Astfel, dar, mărturisiți voi înșivă că sunteți fii ai celor care au ucis pe prooroci. Dar voi întreceți măsura părinților voștri.”(Matei,23,29-32). Aceste Cuvinte sunt nespus de amenințătoare. Ele arată cel puțin câteva lucruri. În primul rând se vădește că exista o solidaritate a generațiilor, că vina poate fi moștenită din generație în generație atunci când sunt perpetuate aceleași căi rele sau păcătoase.
Ele arată că cei vii nu pot schimbă trecutul și nu pot vesti viitorul, ei pot doar trăi clipa care le este dată și doar în acea clipă pot alege între bine sau rău. Și să nu ne amăgim.
Una dintre cele mai de seama virtuți, dacă nu cea mai de seama, este dreapta măsură. Această exclude fanatismul și deci putința pierderii de sine. Dumnezeu nu cere să fim eroi, ne cere ca în toate împrejurările să facem tot ce stă în putința noastră omenească de a face bine sau, minimal, nu rău. Așa cum spune și Patericul, un „bătrân” care a mințit spre a salva o viață omenească, se mântuie. Căci a știut să aleagă răul mai mic, a știut să folosească dreapta măsură, dreapta chibzuință, „calea împărătească”. Să lupți împotriva răului de ieri și să ignorezi răul de azi este formă de păcat, refuz de a învăța din cele trecute, complicitate la alungarea din Rai. Căci „păcatul originar” este mereu actualizat prin liberă voie, prin alegerea „răului” împotriva „binelui”. Nimeni, decât propria persoană, nu poate fi învinovățit.
Jalnică acuză adusă „celui care a plecat” nu arată decât neputință de gândire, lipsa de verticalitate morală, lașitate și bicisnicie, împărtășire voită cu răul și mai ales incapacitatea de a ne asuma responsabilitatea pentru actele comise.
Asumarea responsabilității propriilor fapte ar trebui învățată prin orice mijloace și la orice vârstă de către toți oamenii. Măcar față de tine însuți trebuie să ai discernământul și capacitatea de a recunoaște o greșeală și de a căuta apoi să remediezi pe cât posibil situația. Măcar față de ține însuți trebuie să oprești tendința de a căuta scuze și de a da vină pe tot felul de factori externi. Dacă ajungi permanent la concluzia că „altcineva este de vină”, că relele săvârșite sunt mereu datorate unor factori externi nu mai apare nici un fel de motivație pentru a îndrepta fapte și căi greșite. Din nou trebuie repetat că doar Credința ne poate lumina, doar prin Credință putem face bine, „Crezut-am,pentru aceea am și grăit”. (Sf.Pavel ,ÎI Corintieni,4,13)
Lumea nu se va pierde, ea se află sub grija tare a Celuia care a și adus-o în ființă. Dar fără Credință ne prăbușim în rău și pustiu și,mai grav,pierdem și lumea asta și cea care va să fie.
Să nu fie așa!
——————————
Alexandru NEMOIANU
Istoric
USA
18 iulie 2020