Am mai avut prilejul sa ma refer la producțiile de literatură fantastică semnate de către Dr. Viorel Roman.
Intre altele V.R. repeta cu încăpățânare termenul de “Sfântul Imperiu German”. Sub această apelație VR cuprinde și curtea masonizată de la Viena ba chiar și actual Europa “unita” și asta în ciuda faptului ca aceasta Europa “unita” fuge ca de foc de orice aluzie la origini creștine. Dar mai departe același VR a ajuns la un soi de “lingo” efectiv stupefiant.
El a ajuns să spună că “Sfântul Imperiu German”, repet, în intelegerea lui VR asta ar fi fost curtea masonizata de la Viena, a desfintat în Ardeal “doar” mănăstirile Ortodoxe “contemplative” (?!) care nu ar fi fost social utile aceluiași “Imperiu Sfânt German”, id est curtea masonizată din Viena. Incredibil! Probabil fără să își dea seama VR folosește aceiași argumentare și același lingo folosit de către sinistra creație stalinista, ”Biserica Vie”. Aceste fiind spuse, cu riscul de a mă repeta, trebuie adăugat.
Este incredibilă capacitatea lui Viorel Roman de a repetă aceleași lucruri și aceleași idei fixe, din nou și din nou. Dintr-un alt punct de vedere aceste repetiții vădesc un manierism încăpățânat. Dar din nou faptele îi stau împotriva. Care „pact” Imperiu-Papa? Oare captivitatea papală de la Avignion nu a existat? Regele, ‘prea creștin” al Franței se războia sălbatic cu „Imperiul”, iar apoi bătălia inter-europeană a devenit sinistră. Care „teocrație” ortodoxă? Bisericile Ortodoxe au fost periodic persecutate sălbatic: iconoclasm, Petru cel Mare, comunism. Dar ultimul argument marca VR, „imperiul româno-catolic UE/NATO” este efectiv patetic. Acolo este un regim sodomito-demonic. Ceea ce afișează nu sunt articole sau analize, sunt literatură fantastică .
De fapt Viorel Roman este un autor de literatură fantastică. Este adevărat că VR cuprinde în personalitatea sa și o dimensiune monomaniacala. Dar asta nu schimbă împrejurarea că el este un scriitor bun, avântat și pasionat. Textele lui nu sunt articole istorice, sunt povestiri despre ce ar dori VR să fie. De multe ori asta duce la rătăcire. Cei care intră prea adânc în hățișul fanteziei riscă să se piardă în el. Mă tem că asta i s-a întâmplat lui VR. Acestea fiind spuse aș vrea să îl asigur că îl respect ca persoană, multe dintre formulările lui le apreciez ca frumoase manifestări stilistice dar nu mai mult. Ceea ce VR nu sunt argumente, sunt închipuiri.
VR comite o greșeală metodologică esențială și care îl condamnă ca mereu și mereu să greșească până la nivelul de a deveni ridicol.
Confuzia lui stă într-o neputință de a delimita tărâmul spiritual de cel secular.În încercările sale VR folosește argumente și fapte crezut istorice. Aparent VR nu înțelege că oamenii și înjghebările lor sunt stări eminamente vremelnice și că desăvârșirea vine la sfârșitul istoriei și nu în curgerea ei. Nu îmi dau seama dacă VR comite această greșeală din rea credință sau din neînțelegere. Personal, deoarece am sentimente pentru VR, nădăjduiesc că din a doua cauză.
Voi cuta să adresez câteva dintre ele.
Foarte frecvent VR pomenește o altă plăsmuire a fanteziei sale, repet de coloratură monomaniacă, „teocrația moldo-valahă”. În primul rând ar trebui precizat înțelesul termenului. Teocrație este o societate aflată sub controlul clerului. Asemenea teocrație a fost Tibetul și asemenea teocrație este Iranul și este Vaticanul în Ortodoxie așa ceva nu a existat.
În Bizanț, întotdeauna, a existat clară diferențiere între sferele de autoritate ale Împăratului și ale Bisericii. La fel a fost și în toate țările Ortodoxe și astfel a rămas această înțelegere până în ziua de azi. Biserica avea în grijă nevoile duhovnicești. Chiar și sub persecuții, ca cele suferite sub Petru cel Mare și urmași ai săi sau, cele fără precedent din vremea comunismului, Biserica Ortodoxă nu s-a abătut de la datoria ei. Această explică unitatea canonică nezdruncinată pe care o are Biserica Dreptmăritoare, singura adevărată.
VR promovează un program și textele lui sunt manifeste de intenție drapate în limbaj istoric dubios. VR este un propagandist. Mesajul lui este strident și provocator și bănuiesc, deliberat așa. Între sterotipurile folosite mai frecvent se afla și termenul, conceptul de „moldo-valahi” pe care el îl atribuie Românilor din zona extracarpatică. Este desemnare după așezare geografică a unei părți din Națiunea Română. Dar VR crede că această opțiune de terminologie ar însemna efectiv că Românii din teritoriul ardealo-banatic și cei de dincolo de Carpați ar fi altceva; el se înșală grav. Mai rău, folosind informație după ureche, informație greșită sau incluzând aberații VR crede că va fi capabil să propună un viitor istoric.
Între altele VR vorbește frecvent și despre o închipuită definire a sferelor de influență între Episcopul Romei, zis „papa” și Împăratul German. Nimic mai fals, acea „înțelegere” nu a existat și asta dintr-un motiv simplu, Episcopul Romei, zis „papa”, mereu s-a voit și încă se voiește un suveran laic. După cum se știe și cum magistral a arătat Dostoievski în „Frații Karamazov”, Episcopul Romei a sucombat ispitei a „treia”. De aici încolo VR efectiv fantazează.
Frecvent VR pomenește de o „înțelegere”, ce ar fi avut loc, conform fanteziei sale, în mileniul I d.Hr. între zice, același VR, „papa (i.e Episcopul Romei) și Împăratul” Imperiului Roman de Națiune Germană”. Oare la ce se referă fantezia, mereu monomaniacă, a lui VR?
Desigur ca plăsmuire fantastică afirmăția lui VR poate avea stare existențială în gândul său, dar, confruntată cu realitatea istorică, ea nu există. Nu putea există din motive de substanță și voi caută să explic.
Atât Imperiul cât și Episcopia Romei,zis „Biserica” romano-catolică, au fost realități și puteri temporare. Episcopul Romei, zis „papa”, s-a voit mereu un suveran temporar care să stea peste ceilalți suverani. Deci între acest Episcop al Romei și Împăratul apusean era o rivalitate care se manifesta în conflicte armate. Astfel în veacul al XI-lea toți Episcopii Romei au fost numiți de către Împărații „saxoni”. Abea după moartea împăratului Henry al III-lea(1056) a putut Episcopia Romei să capete preponderență. Iar asta a însemnat o lupta lungă, cunoscută ca „lupta pentru investitura”, între 1076-1122. Această lupta urma să determine cine are dreptul de a numi Episcopi și stareți, Episcopul Romei, zis „Papa”, sau Împăratul. Abea în 1122, prin compromisul de la Worms s-a acceptat ca slujitorii Bisericii să fie numiți de către Episcopul Romei, zis „Papa”. Dar Împărații ulteriori din dinastia Hochenstaufen și mai ales Frederick Barbarossa, au ignorat cu desăvârșire acest compromis. Mai mult ei au și dat nume celor două puteri în conflict, „Sanctum Imperium” și „Sacra Ecclesia”. Dar ulterior această lupta pentru puterea temporară a căpătat dimensiuni critice pentru Episcopia Romei.
Cuprins de orgoliu și ambiții fără acoperire, Papa Bonifaciu al VIII-lea a provocat pe regele Franței, „regele preacreștin”, Philip al IV-lea, „cel Frumos”. Într-o enciclica,”Unam Sanctam”, Papa s-a avântat a spune că toți oamenii și toate regatele trebuie să se află sub ascultarea lui. Inițial „regele preacreștin” s-a mulțumit să răspundă și să decline ironic această pretenție nesănătoasă a Papei, numindu-l „îngâmfarea Sa”. Episcopul Romei a făcut imprudența de a escalada și de a excomunica pe „regele preacreștin”. Fără zăbavă acesta și-a trimis emisarii care, în armură, au intrat în reședința papală, l-au apucat pe Episcop și l-au pălmuit într-o manieră care, câteva zile mai târziu, l-a expediat în lumea cealaltă. Mai mult, Regele „preacreștin” a ales un alt Papa și i-a stabilit reședința la Avignon unde a rămas papalitatea până 1378 că supus ascultător al „regelui preacreștin”. Au urmat apoi perioade încă mai critice când au existat, concomitent, mai mulți „papi” și „contra papi”. Iar apoi Episcopul Romei a sfârșit ca suveran temporar în Italia. Excesele curții papale au dus apoi la schisme și în final la reforma. Din cele arătate, fapte istorice ferme, rezultă că Episcopia Romei a suferit mereu conflicte și aceste conflicte s-au datorat împrejurării că această structura mereu a căutat să se „acomodeze” lumii și nu invers. Astfel s-a ajuns la situația de azi când Bisericile ținând de Episcopia Romei sunt monumente arhitectonice goale. Atunci când VR vorbește de „conlucrarea” sau legătura dintre actualele structuri temporare din Europa de apus (EU,NATO) și Episcopia Romei el pur și simplu fantazează, departe, foarte departe de realitate. Actualele entități, EU, sunt nu doar activ seculuare, ele sunt în interiorul demonismului.
Cele spuse nu înseamnă de fel tăgăduirea meritelor pe care Episcopatul Romei, zis biserica romano-catolică, le-a avut. Dar a afirma că Ortodoxia, singura structura creștină autentică și având continuitate desăvârșită, în formă și în duh și care este Trupul lui Iisus, ar trebui să se alăture plăpândei și slăbănogitei Episcopii a Romei, este o aberație.
Adevărul nu este suma unor păreri. Adevărul este o Persoană, având și Duh și Trup, iar acesta este Biserica Dreptmăritoare, Pravoslavnica, Ortodoxă, „una, sfânta, sobornicească și apostoleasca”.
—————————————
Alexandru NEMOIANU
Istoric
The Romanian American Heritage Center
Jackson, Michigan, USA
12 decembrie, 2018