Suferința există în lume în tot locul și sub forme nesfârșite la număr. Putem fi revoltați, putem fi uimiți, întotdeauna va trebui să acceptăm dar, în același timp, trebuie să înțelegem că suferința este o taină și este o taină mântuitoare.
În ciuda unor atitudini triumfaliste, arogante și în esență prostești despre “omul este centrul universului”, atunci când vom fi sinceri și vom privi drept, și în jurul nostru și în inima noastră, vom vedea că suntem învăluiți de taină.
Este o taină de ce Dumnezeu a alcătuit lumea, este o taină de ce a așezat oamenii pe acest pământ, este o taină însuși adâncul inimilor noastre. Răspunsuri la aceste taine au fost dezvăluite de Dumnezeu în timp, pentru a ne călăuzi spre El și spre Patria noastră, ”Raiul în care ne-a vrut Dumnezeu” iar, la plinirea vremilor, Fiul lui Dumnezeu ne-a vizitat în Trup, a așezat Biserica lui Drept Măritoare și ne-a arătat cale sigură pe care, dacă vom merge, ne vom putea câștigă mântuirea.
În această înțelegere trebuie mereu să fim conștienți că ne aflăm într-o lume pentru care nu am fost creați, o lume coruptă prin neascultarea poruncilor Dumnezeieșți, ne aflăm într-un exil și exilul este amar.
În urma neascultării protopărinților noștri și a alungării din Răi, în lume a pătruns suferința și moartea. Pentru aceea în lume a venit Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Unul Născut Fiul lui Dumnezeu, din Tatăl născut mai înainte de toți vecii, care a învins păcatul, a învins pe necuratul, a suferit, s-a răstignit, a murit, a treia zi ‘după Scripturi, și a înviat.
Necuratul este cel care cauzează păcatul și păcatul este cel care generează suferință și moarte. Toate greutățile vieții omeneșți, incluzând moartea trupească, sunt rezultatul păcatului, a neascultării de Dumnezeu. Pentru a mântui lumea, pentru a o ridica din starea căzută, pentru aceasta a venit în lume Fiul lui Dumnezeu, pentru această s-a răstignit Iisus.
Dar în afară de aceasta Dumnezeu a făcut că să existe posibilitate de mântuire din toate cursele celui rău, a făcut că însăși suferința să devină mântuitoare. Suferința poate fi cale de mântuire prin maniera în care este purtată și mai ales prin modul în care poate genera unitate, atunci când ne purtăm suferințele unii altora, ”ca toți să fie una, cum Tu Părinte în Mine, și Eu în Tine”(Ioan 17;21).
În suferință este ascuns un tainic semn de mângâiere: ”Binecuvântat este Dumnezeu nostru și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor și Dumnezeu a toată mângâierea. /Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem și noi pe cei ce se află în tot necazul prin mângâierea cu care noi înșine suntem mângâiați’ (Pavel II Corintieni 1;3-4)
În suferință,primul lucru care trebuie făcut, este să ne rugăm. Iar apoi trebuie să ne cercetăm starea noastră interioară, de este cu putință să aflăm păcatele care le avem și care cer suferință și să spunem cu încredințare că, deși nu pricepem toate care ni se întâmplă, suntem încredințați că Dumnezeu toate” spre bine le tocmește”. Suferința mai există și pentru a ne smeri, pentru a ne arată că fără Dumnezeu suntem nimic și cu Dumnezeu toate sunt cu putință.
Slujitorii lui Dumnezeu au întâmpinat întotdeauna necazurile cu cea mai mare înțelepciune și lepădare de sine. Necazul n-ar veni dacă n-ar fi îngăduite de Drept-Judecătorul și Atotbunul Dumnezeu potrivit trebuințelor omului. Sfinții recunoșteau că merită necazuri, căutau și întotdeauna aflau cauzele lor chiar în ei înșiși. Dacă necazul îi împiedică să se ostenească întru slava lui Dumnezeu, se rugau să fie izbăviți, dar lăsau împlinirea sau neîmplinirea cererii lor la voia lui Dumnezeu, fără să stăruie niciodată în voia proprie, fiindcă rațiunea omenească, chiar dacă aparține unui Sfânt, nu poate vedea toate cauzele și împrejurările necazului. Cel mai ilustrativ este cazul Sfântulului Pavel. Apostolul Pavel s-a rugat de trei ori să fie alungat de Ia el demonul, dar n-a primit ceea ce dorea. Judecata lui Dumnezeu a fost în această privința alta decât cea a Apostolului, cu toate că acesta era de Dumnezeu insuflat.
“Şi pentru ca să nu mă trufesc cu măreţia descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc.
. Pentru aceasta de trei ori am rugat pe Domnul ca să-l îndepărteze de la mine;
. Şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos”.(Sf.Pavel II Corintieni 12;7-9)
De ce permite Dumnezeu suferinţa? Această întrebare este una din cele mai profunde taine ale vieţii. Este foarte greu de dat un răspuns la ea.
Mai întâi, să remarcăm că Dumnezeu a lucrat şi lucrează pentru ca suferinţa să fie uşurată. Trebuie să ne reamintim că suferinţa îşi are originea în grădina Edenului. Dumnezeu i-a dat omului libertatea de alegere, pentru ca acesta să aleagă binele sau să aleagă răul. Acea parte din alcătuirea omului, care îl distinge dintre alte vieţuitoare de pe pământ, este tocmai capacitatea lui de a alege şi a lua decizii morale. Omul este un agent moral liber. Satan nu le oferă copiilor săi o asemenea libertate. Adam a ales să urmeze sfatul lui Satan, şi a păcătuit împotriva lui Dumnezeu. Astfel, alegerea lui Adam, păcatul lui, a deschis calea suferinţelor omenirii.
Într-un sens foarte real, suferinţa acestei lumi a fost creată de omul însuşi. Tendinţa de a păcătui, natura, păcătoasă, reprezintă o caracteristică umană, transmisă de Adam şi Eva la a două generaţie de oameni şi apoi fiecărei generaţii următoare, până în zilele noastre. Ea este o parte a naturii umane pe care am moştenit-o fiecare dintre noi. Totuşi, Dumnezeu este Cel care a luat iniţiativa pentru a rezolva această problemă. În grădina din Eden, EI i-a dat lui Adam o rază de speranţă, promiţându-i că, într-o zi, ÎI va trimite pe Fiul Său, sămânţa femeii, pe pământ, pentru a distruge lucrarea diavolului şi a rezolva problema păcatului şi a suferinţelor omului. Noi am văzut lucrul acesta împlinindu-se istoric în Domnul Iisus Hristos. Prin viaţa, moartea şi apoi învierea Sa, EI a triumfat asupra lui Satan şi a păcatului şi tot EI este cheia pentru soluţionarea problemei suferinţei. Prin moartea Sa, EI ne eliberează de sub pedeapsa păcatului. Prin viaţa Sa, de înviere, EI ne dă putere asupra tendinţei de a păcătui, în măsura în care ÎI lăsăm pe EI să ne conducă viaţa. Acţiunile păcătoase ale omului, cum ar fi uciderea, furtul, violul, terorismul etc., aduc suferinţe celorlalţi semeni. Dacă toţi oamenii L-ar lăsa pe Domnul Iisus să trăiască în vieţile lor, o mare parte din suferinţa acestei lumi n-ar fi numai uşurată, ci complet eradicată. Astfel, noi vedem că Dumnezeu n-a stat pasiv în privinţa nenorocirii care a dat peste om. EI a făcut tot ce trebuia făcut. De fapt, întreaga istorie se îndreaptă către un timp în care Dumnezeu va stabili domnia lui Cristos asupra întregului.Iar până atunci Iisus nu ne-a lăsat singuri, a așezat Biserica Lui cea Dreptmaritoare,Ortodoxă,care este însuși Trupul Său mistic.În această Biserica,sub povața Ei și urmând învățătură Ei găsim calea sigură spre “Raiul unde ne-a vrut Dumnezeu”.
Iar una dintre aceste învățături este cea de a purta suferință cu răbdare și nădejde și de purta nu numai suferința noastră,dar și pe ce a semenilor noștri.Este vorba aici,din nou,de solidaritatea morală a generațiilor,a faptului că nu ne putem mântui “singuri”.Ne mântuim,sau cădem,prin semenul nostrum care este “chipul și asemănarea lui Dumnezeu”.La fel ca și sărăcia,suferința este o modalitate prin care se verifică dragostea față de aproapele.Sărăcia și suferința fac posibilă manifestarea milei și a dragostei între oameni.În imprejurai grele se verifică caracterul și credința,când vorbele trebuie să fie însoțite de fapte ca să însemne ceva.
În ce privește împrejurarea că suferința și sărăcia sunt împărțite inegal,aici ne confruntăm cu o taină care ține de adâncurile înțelepciunii lui Dumnezeu.Limpede se arată această taină într-o apoftegmă din Pateric.”Acest avva Antonie,căutând la adâncul judecăților lui Dumnezeu, a cerut zicând:”Doamne,cum se face că unii mor tineri,iar alții prea îmbătrânesc?Și pentru ce unii sunt săraci,iar alții bogați?Și cum cei nedrepți sunt bogați,iar cei drepți săraci?”Și a venit lui un glas zicând:”Antonie,ia aminte la tine,că acestea sunt judecați ale lui Dumnezeu și nu-ți este de folos a ști”.
Nu știm care va fi răspunsul pe care îl vom primi la Judecata de Apoi,când vom fi judecați nu numai pentru cele făcute dar, și pentru cele pe care am fi putut să le facem spre bine și nu le-am făcut,pentru urmările pe care le au faptele noastre în cei care vin după noi.Un bun indiciu despre asta ne da pildă săracului Lazăr și a bogatului nemilostiv,cel care s-a pedepsit pentru vina de a un îl fi băgat inseam ape sărmanul ce zăcea în nevoie la poartă lui,s-a pedepsit pentru binele pe care il putea face si nu l-a facut.
Este foarte posibil că mila și îngăduința arătată păcatelor noastre să fie datorată faptelor bune făcute de înaintași ai noștri.
Felul în care primim suferința oglindește Credința pe care o avem și Încrederea în lucrarea pururea bună a Dumnezeului în Treime Mărit.Sub pavăza Bisericii Ortodoxe,Trupul lui Iisus,să stăm neclintiți în Credință, Nădejde și Dragoste.
——————————
Alexandru NEMOIANU, istoric
Jackson, Michigan, USA
27 martie 2020