Tot mai des, în lumea cotropită de materialism și cosumarism vulgar și de proastă calitate, obișnuim să ne facem “daruri”, de cele mai multe ori primind lucruri de care nu avem nevoie. Este firesc ca într-un asemenea climat să pierdem semnificația profundă a “darului” și a “dăruirii”.
“Darul” este o împărtășire din propria ființă,din bunurile materiale și duhovnicești ce le avem alegem să jertfim o parte către un semen.Este o manifestare de dragoste și atunci când “darul” este primit cu bucurie și recunoștință, are loc și o împărtășire de gând și sentiment, o comuniune în duh. Acest lucru nu este întâmplător căci “modelul” oricărui “dar” vine de la cele pe care toți și fiecare, le primim cu infinită generozitate din partea Celuia care ne-a și adus în ființă.
Tot ce este mai de preț, absolut tot, ne este dat în “dar”, încă la zămislire: sănătate, putere, gândire și în plus, lumina, aerul, apa,tot ce ne înconjoară, văzut și nevăzut. Acestea sunt “darurile” pe care le primim, ”talanții” care ne sunt dați în grijă. Pentru că darul este fără preț și cu neputință de plătit, dar anume obligații pentru ceea ce primim avem și, din partea noastră, este așteptat să și împlinim aceste obligații.
În primul rând ni se cere, minimal, să nu uităm cine ne-a dat aceste daruri, să nu ne fălim că sunt ale “noastre”, pentru că nu sunt. Ce este și ce depinde doar de noi, toți și fiecare, este modul în care vom folosi aceste daruri. Și aici din nou se vădește dragostea nesfârșită a lui Dumnezeu pentru toți oameni, pentru toți și fiecare. Căci cantitatea de dar poate să fie diferită, unii primesc mai mult, iar alții mai puțin. Dar fiecare are obligația să folosească acest dar spre a îl “preschimba”, a îi adăugă trudă omenească. Acest lucru ne este dovedit de Sfânta Sfintelor Ortodoxă, Sfânta Cuminecătura. Darurile aduse nu sunt boabe de grâu și boabe de strugure, sunt aduse pâine și vin, deci darurile primate și transformate prin trudă omenească. Acesta nu este doar un simbol, este o comandă. În această lumină nu cei “vestiți” ai lumii sunt de preț. De preț sunt cei care folosesc spre bine darul pe care l-au primit, fie el cât de mic. Așa a făcut “văduva” care a aruncat doi gologani în vistieria Templului, dar acei doi gologani erau tot ce avea ea. În acest fel “văduva” a putut spune cu dreptate, ”Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă” (Ps. 113,9). În aceasta vedem și împlinirea destinului omenesc, colectiv și individual.
Dar dincolo de această coparticipare față, către și prin “darul” primit, este vorba de atitudinea față de acest dar, despre recunoașterea lui și recunoștința față de el. Iar aceasta este parte din libertatea oamenilor și, mai exact,cea mai de seamă parte a ei liberul arbitru, capacitatea și obligația de a alege între bine și rău.
Există,începând cu epoca ‘iluministă”, câteva teorii care susțin că libertatea depinde de stări exterioare persoanei, de condiții sociale,economice,politice. Mai mult, terorii ulterioare, dar având continuitate cu cele pomenite, au început să promoveze și să aplice în practică aceste precept. În alte cuvinte măsurile morale restrictive existente în societățile tradiționale au început să fie eliminate și condamnate în totalitate. Iar în ultima vreme s-a ajuns la situația în care “persoana” este absolvită de orice responsabilitate. În permanență altcineva va fi de vină: societatea, statul, rudele, vecinii, ”genetică”. Toate aceste teorii ale “eliberării” suferă de un păcat capital, ele contestă persoanei umane principala ei trăsătură: liberul arbitru, capacitatea de a înțelege consecința acțiunilor sale și capacitatea și obligația de a accepta consecința acțiunilor sale. O persoana absolvita de responsabilitate va fi, în chip necesar, lipsita si de libertate. Este aici vorba de o confuzie esențială. Persoana umană nu este suma “realizărilor” sale materiale, realizări care, dealtfel, sunt repede depășite și uitate, persoană umană este suma trăirilor ei morale consecvente, trăirea în înțelegerea diferenței dintre “bine” și “rău. Iar în termeni pe care toți îi folosim, aici este vorba de relația oamenilor cu starea de păcat.
În primul rând trebuie să știm că în înțelegerea Ortodoxă, ’păcatul” nu este o condiție “juridică”, o interdicție “legală”. Păcatul este acțiunea și starea în afară “legilor” morale așezate de Dumnezeu, așa cum sunt ele stabilite de către Biserica Dreptmăritoare. Din această cauză această stare se numește și “fărădelege”. Opreliștile, limitările, ”legea” Bisericii, nu sunt puse pentru a îi pedepsi pe oameni, sunt așezate din Iubire, pentru ca oameni să poată ajunge la unire în voia lui Dumnezeu, singura condiție care garantează libertatea. Cine a trecut printr-o stare pasională, fie ea erotism, elitism, droguri, știe bine ce înseamnă robia. Doar înlăturând acea stare putem fi cu adevărat liberi și rânduielile lăsate de Ortodoxie lesne ne pot face liberi. Căci ele sunt întemeiate pe milă și iertare, atâta vreme cât există mărturisire cu regret a păcatului și dorința de a nu îl repeta. Din nou se arată iubirea pentru oameni. Din această cauza s-a și arătat că în Iubirea de Dumnezeu și de aproapele, ”în acestea sunt cuprinse Legea și Prooroci”(Matei 7:12). Împotriva acestei Iubiri se ridică toți secularistii lumii care, toți, sunt insuflați de către negativitatea pură, de necuratul. Din nou trebuie să ne amintim că “răul” se arată în trei chipuri: parazitismul, impostura și parodia.”Răul” există doar ca parazit al “binelui”, el este un impostor, care pretinde a fi ceea ce nu este și el parodiază, își alcătuiește propriul set de reguli false.
Orice stare de păcat, orice stare pasională, conține în sine un mecanism simplu și care nu poate genera decât o plictiseală fără sfârșit și moarte spirituală și fizică. Păcatul nu poate potoli setea omului pentru absolut. Păcatul este un paleativ care trebuie repetat, din nou și din nou, în doze tot mai mari, până la plictis mortal și până la moartea spirituală și fizică. Aceasta este “libertatea” pe care o oferă secularismul. Iar în acțiunea s-a dementă de a înlătura Credința, secularistii nu au putut și nu pot distruge cele cerești ,dar au putut și pot să distrugă pe cele seculare,pe cele care dau rost și bucurie vieții pământești. Căci acolo unde secularismul a fost mai vehement, acolo distrugerile,cruzimea și eliminarea oricărei forme de libertate și omenie au fost mai actuale. Căci Credința este maica tuturor energiilor pozitive iar secularismul este sursa tuturor confuziilor.
În acest sens să fim bine lămuriți.
Tentația secularista,”păcatul”, este întotdeauna repetitiv, lipsit de originalitate și finalmente, cum spuneam, plictisitor. Doar cele dăruite de Dumnezeu sunt mereu noi, unice, originale. Nici nu poate fi altfel, căci Dumnezeu nu lucrează “în serie”, El este un meșteșugar infinit deasupra oricărei perfecțiuni. Tot ceea ce face El este unic și original, nici o frunză nu este la fel, identică alteia. De aceea darurile Lui sunt fără egal. Iar în această înțelegere trebuie să știm că cei care cred, nu pot fi “conformiști”, nu trebuie să se așeze în “înțelepciunea” acestei lumi. ”Nimeni să nu se amăgească. Dacă I se pare cuiva, între voi, că este înțelept în veacul acesta, să se facă nebun, că să fie înțelept.”(Pavel,I Corintieni 3;18)
Darurile lui Dumnezeu sunt întotdeauna personale și unice, așa trebuie să fim și fiecare dintre noi în relația cu ele și doar în acest chip, în mulțimea celor care cred fiecare rămâne unic si orginal iar în totalitate devin ceva nou, ”turma binecredincioasa”, devine ”trupul mistic al lui Iisus”. Și mai este ceva.
În mijlocul celor care sunt conformiști și supuși duhului secular, în această masă înregimentată și condiționată, în mijlocul ei, mai sunt lupi singurateci care știu ce înseamnă și prețuiesc libertatea: de aceștia se tem tiranii!
——————————
Alexandru NEMOIANU
Istoric
USA