Există o tendința omenească de a considera majoritar și dominant ceea ce este zgomotos, țipător, la vedere. Până la un punct este de înțeles căci acest gen de manifestări atrag atenția. Dar cel mai adesea aceste manifestări foarte la revedere nu sunt alta decât superficialitate și cel mai adesea superficialitate de prost gust. Între felurile de care pomeneam se găsesc vorbirea tare și vulgară, ținuta vestimentară ostentativă, vulgaritatea afectivă sau afectivitatea lacrimogenă, abundența termenilor hipocoristici („de drăgălășenie”, alintul țigănesc gen: „scumpul”, „puiul” și eiusdem farinae). Cel mai frecvent aceste manifestări se pot întâlni în marginea orașelor mari, în „mahalale”, acolo unde locuitorii nu mai sunt definiți, se află într-o îndoilnică tranziție de identitate și unde cei mai mulți nu au identitate, fiind purtați de impulsuri mimetice, imitație rău aleasă. În acele locuri „modelele” sunt cântăreți și cântărețe la modă, preferința muzicală este „maneaua” și sursa de informare televizorul sau zvonul. Dintre asemenea locuitori se alege gloata care se îmbulzește în adunări sau „proteste” fără rost; gloată care poate ucide și distruge fără să aibă idee de ce o face. Aceia sunt oameni periculoși.
Acest tip de populație este numeros și la vedere în condițiile de haos administrativ și în condiții în care ideologii sinistre își răspândesc mesajul otrăvit. Gloata de care pomeneam, până la un punct, are anume circumstanțe atenuante. Lipsa lor de identitate, lipsa de „rădăcini”, o predispune la mentalitate de turmă, gregară. Dar cei care întrețin și exploatează această gloată nu au scuză, ei sunt atleți ai răului, vipere veninoase. Sunt cei care stârnesc instincte josnice, cei care împing „în față” pe nefericiții de care pomeneam și îi preschimbă în turma „imbecililor utili”. Haosul și incertitudinea sunt climatul în care cele pomenite înfloresc. Dar haosul este o stare provizorie. În mod necesar apele sfârșesc prin a se limpezi și stările se definesc prin ceea ce sunt și nu prin ceea ce par.
Poate niciunde nu poate fi acest lucru mai bine exemplificat decât comparând orașele și satele la vreme de haos.
Tot ce am pomenit mai înainte se potrivește orașelor și încă mai vârtos orașelor mari.
Atunci când intri în sate climatul se schimbă. Mediul înconjurător devine altul, aerul își schimbă culoarea, lumina devine mai blândă. Oamenii își dau binețe și se privesc în ochi. Atunci când trec pe lângă Biserică sau pe lângă troiță se închină. Mila lui Dumnezeu este aproape. Este foarte posibil ca mulți dintre țărani să fi plecat și mulți să fie vârstnici. Asta nu are importantă. Ei sunt „sarea pământului” și starea de bine și starea de bine are o colosală putere de contagiune. Poate că cele pe care le spun exprimă o dorința, dar și asta are importantă. Dorința spre bine este în esența ei rugăciune și nu există rugăciune care să nu aibă răspuns.
În satul unde mă aflu pentru câteva zile, un drum nu prea lung, duce la cimitir.
Cimitirul este așezat pe un pinten de deal de pe a cărui culme poate fi văzută o vale largă, lină, înconjurată de dealuri domoale care urcă, din înălțime în înălțime, până spre munte. Acolo ajuns liniștea poate fi simțită, este solemnă, impunătoare, obligă la respect. Spre ieșire, cimitirul se termină într-o pantă abruptă, acoperită cu iarbă verde, bogată, fără egal: este iarba verde de acasă. De mai multe ori am văzut acolo un cal păscând.
Era un căluț cuminte, cu ochi blânzi și prietenoși, un căluț vânjos, roib. Păștea concentrat, cucerit de truda și plăcerea ierbii. În una dintre dați, când am trecut pe lângă el, și-a ridicat brusc capul. Avea o înfățișare dârza, hotărâtă, neînfrântă. A nechezat scurt, poate ca avertisment, poate ca salut. Am simțit o bucurie aproape dureroasă și cu ea o certitudine: acest Neam nu este și nu va fi înfrânt. El are apărători, dintre care unii sunt între noi, alții sunt în morminte și foarte mulți sunt sus în cer, rugători neobosiți.
–––––––––––––
Alexandru NEMOIANU
Istoric
The Romanian American Heritage Center
Jackson, Michigan, USA
5 septembrie, 2018