În veacul I d. Chr. spațiul euro-mediteranean ajunge la apogeul dezvoltării sale.
Imperiul Roman, armata, instituțiile și legile sale stăpâneau practic toată lumea cunoscută și o controlau cu o mâna de fier. Rezistența în față puterii Romei era un act de sinucidere. Nici un popor nu putea să adune forțe care să aibă o minimă șansă de victorie în confruntarea cu legiunile Romei. În orice moment și în orice parte a spațiului geografic pomenit, Roma putea aduce trupe mai multe și infinit mai bine instruite și înzestrate. Se părea că istoria a ajuns la zenit și la sfârșitul ei. Nimeni nu putea măcar să imagineze un sfârșit al puterii Romei.
În veacul I d.Chr. Roma se reorganizase și, de la Republică, devenise Imperiu. Vechile forme, Senatul și organizațiile Republicii încă existau, dar golite de conținut și fără nici o putere efectivă. Puterea era concentrate în mâna Împăratului și atâta. Această situație politică a permis inițierea unor mari campanii militare, în Britania, la Rin și în alte părți. Chiar și confruntați cu înfrângeri locale (cum au fost cele din Pădurea Neagră) soldații Romei reveneau și restabileau raportul de forțe favorabil Romei.
Pe plan cultural atunci a fost vremea în care au trăit împărații Augustus,Tiberiu și urmașii lor; atunci au scris Tacitus, Tit Liviu, Plutarch, Strabo; atunci au compus versuri Virgiliu, Horațiu, Ovidiu. Atunci a fost “veacul de aur” al Imperiului Roman. Oricum așa au înfățișat acel veac scriitorii Romei,care și ei știau bine ce înseamnă “propagandă”, și cam toți istoricii. Formal ei aveau dreptate. Dar în spatele acestor forme glorioase aveau loc lucruri care cu adevărat aveau să zguduie lumea, odată pentru totdeauna.
Lumea era amețită și asurzită de propria-i măreție. Conducătorii Romei controlau lumea. Legea Romei ținea în gheară de fier tot universal dar din punct de vedere al stării morale lucrurile stătea rău. Petronius, ”arbiter elegantiarum”, în “Satyricon”, ne arată o lume ale cărei moravuri erau putrede, o lume în care până și cele mai fundamentale așezăminte erau, literalmente, invertite. Din punctul de vedere al credințelor lumea Romei era epuizată. Oamenii ei nu mai aveau puterea să “creadă” și deci acceptau toți “zeii”, un syncretism, un “ecumenism” morbid în care era adorat și “zeul necunoscut”. Legile Romei, teoretic, așezau stările între “bine” și “rău”, dar, confruntat cu afirmația” am venit să mărturisesc despre adevăr”, reprezentantul acestor “legi ale Romei”, nu a fost în stare decât să murmure”ce este adevărul”? Lumea Romei era la apogeul ei, dăduse tot ce avea mai bun și în interiorul ei se vădea un gol și un vid de înțelegere și motivație distrugător. Oamenii singuri făcuseră tot ce puteau și rezultatul era mai rău decât insuficient. În acest climat, în mijlocul unei societăți și ale unui sistem omenesc ale cărui standarde lumea nu le-a mai cunoscut, în mijlocul acestui Imperiu mondial apărea, undeva în pustiul Iudeii,”cel mai mare născut din femeie”; apărea Ioan Botezătorul. Care vestea că în lume se afla, pentru a așeza rânduiala, însuși Dumnezeu. Nu vom vorbi aici despre asta, vom vorbi doar despre “cel mai mare născut din femeie”.
Ioan Botezătorul este cel care l-a făcut cunoscut lumii pe Mântuitorul și cel care se va numi “prietenul Mirelui”. După cel al Maicii Domnului, rolul său a fost cel mai de seama la venirea lui Hristos. De aceea Biserica Dreptmăritoare îl și înfățișează, dimpreună cu Maică Domnului, în cea mai mișcătoare dintre icoane, ”Deisis”, a intervenției, rugăciunii lor în sprijinul oamenilor, fără de care nimeni nu se poate mântui.
Asa cum am spus, însuși Mântuitorul l-a numit pe Ioan ”cel mai mare născut din femeie”. (Este nevoie că aici să fim cu mare băgare de seamă. TOATE cuvintele Evangheliilor au un înțeles profund și exact. În acest context”cel mai mare născut din femeie” este un masculin, deci cel mai mare BĂRBAT născut din femeie. Nu poate exista confuzie privind rolul unic, ”mai mărită decât Heruvimii și mai cinstită decât Serafimii” , care este al Macii Domnului.)
Dar totuși ne întrebăm ce a determinat că Mântuitorul să îl numească pe Ioan, ”cel mai mare”.
Suntem obișnuiți a numi oameni “mari” pe cei din lume, pe Napoleon, pe Caesar, pe Mozart, etc. Dar Mântuitorul nu putea să greșească și deci asta ne obligă să conchidem că în Fața lui Dumnezeu nu “realizările” omenești au importanță și dovedesc “mărimea” , ci altceva.
În ochii lui Dumnezeu “mare” este cel care s-a apropiat mai mult de adevărata măreție omenească: chipul lui Dumnezeu așezat în om. Este măreția purității, a sfințeniei și a integrității spirituale. Nu este o “măreție” lumească, constând din acele realizări ambigue și amestecate care sunt lucrările oamenilor.
Mareția în ochii lui Dumnezeu este a celora care înving starea de păcat și se apropie mai mult de chipul lui Dumnezeu care ne-a fost dat la Facere.
———————————
Alexandru Nemoianu
Istoric
The Romanian American Heritage Center
25 noiembrie 2017