Visele ne sunt întotdeauna populate de locuri și lucruri neobișnuite. Neobișnuite în existența trează dar perfect firești în starea de vis. Această excepțională capacitate de a trăi perfect normal în două planuri existențial diferite este în sine miraculoasă. Spre exemplu în vis niciodată nu sunt surprins ori înspăimântat atunci când sunt vizitat de oameni despre care știu bine, chiar în vremea visului, că au “murit”, nu mai sunt în existența imediată. Asemenea nici un soi de spaimă nu mă cuprinde când, la vreme de vis, intru în locuri și stări cu totul neobișnuite și necunoscute pe care le străbat și zăresc pas cu pas. Probabil că există explicații multiple. Mă mulțumesc să cred că sunt confruntat cu o taină care nu face dacât să confirme că vremea marilor dezvăluiri este mai aproape decât putem bănui. Notez câteva dintre locurile pe care le văd mai des în visele mele.
Un cartier “vechi” dintr-un oraș mare. Casele sunt, în majoritate, doar cu parter înalt ori cu un singur cat. Sunt case cenușii, cu acoperișuri de țiglă, ori tablă galvanizată, cu ferestre foarte mari și bogat decorate, cu meșteșugite structuri. Între case (unele tip vagon) sunt garduri din lemn și pâlcuri de pomi. Din loc în loc sunt magazine mici, mai ales un soi de băcănii, în care se vând mezeluri, cârnați, brânzeturi, pâine de bună calitate și în care sunt măsuțe, cu tăblie de marmoră, unde oamenii în vârstă beau pahare de vin sau țoiuri cu țuică. Atmosfera este în general prietenoasă dar nu sunt băgat în seama, cred că cei din jur nici nu știu că exist și sunt acolo. De multe ori am senzația că sunt rătăcit, că nu mai știu cum să revin “acasă”.
Un alt loc unde mă aflu des la vreme de vis este un soi de parc uriaș cu lacuri de jur în jur. Sunt acolo alei părăsite, alei care se înfundă și “ieșiri” spre zone periculoase. Acele zone sunt,mai ales, un soi de grupări,”complexe” de blocuri .Exteriorul lor este înșelător. Inocența exterioară este premeditat și doar aparent benignă.Pericolul începe când te apropii de clădiri;ușile de la intrare au sticla spartă, se zărește betonul crud al zidurilor, ușile sunt crăpate, locuitorii sunt violenți, de multe ori beți, întotdeauna ostili, haite de câini bântuie. Vegetația este minimală și cât este se găsește este în stare proastă;jumulită, prăfuită,ostilă. Este un décor “post industrial” care sperie. De cele mai multe ori din aceste locuri nu este cale de ieșire și visul se termină în coșmar.
Interioarele sunt asemenea neobișnuite,adică fără legătură cu ce văd și știu din existența ‘trează”. Cel mai adesea sunt camere mari, cu mobile maronii,multe “bibelouri” și decorațiuni;tăvi din argint, pudriere, vase de porțelan, vaze, scrumiere cu forme complicate, cutii în formă de borasca țestoasă;șlefuite cu grijă,de culoare verzuie și foarte multe gravuri, mari și mici,cu subiecte istorice,erotice, monumente,etc.
Într-un vis, acuma câțiva ani, am fost în salonul casei Boldea din Borlovenii Vechi, cum era în vremea copilăriei mele… Ușa dinspre balcon era deschisă dar ușa din sticlă, dintre salon și ‘vorzimmer” , era închisă. Dinspre gang intrase o mierla galbenă care fluiera încântător. În salon era Otilia Boldea. Mierla a intrat în salon, a șuierat câteva momente, a rostit câteva vorbe în germană (nu le-am auzit deslușit) și apoi a zburat înspre pădure, înapoi prin gangul casei.
Într-o altă noapte am visat din nou pe Otilia Boldea (Maică) depusă în “Sobă Mare” din Casă Boldea din Borlovenii-Vechi, Valea Almăjului, Banat.
Coșciugul era simplu și tot simplu decorat. Avea o față senină, împăcată. La picioare se află petecul de hârtie, în germană, depus de către mătușa mea Miky în care se spunea că se îndreaptă spre țară basmelor. În continuarea visului am ajuns la concluzia că pentru oameni vremea “fericirii”pământești sau, altcum spus,”țară basmelor” a fost neoliticul. Am început să fiu treptat transmutat în acea vreme. Erau așezări bine întemeiate și fundamental, oamenii nu erau în nimica deosebiți de cei de azi, atâta că erau senini, siguri pe cele din jur, fără îndoieli. Era curat, activitate veselă și mult timp “liber’. Pentru cei neînsurați există o confrerie, a “vulpilor roșii”, care oferea la preț decent, confort de toate felurile. Îi spuneam, în vis,unui prieten, că acea epoca a fost amplu descrisă în basmul istoric al lui Nicolae Densușianu, al cărui mare merit (îi spuneam) a fost credința în neamul sau și modelul lui existențial de care era mândru. Acel prieten a început să plângă.
Un alt vis începea la “Vatra” unde, foarte obosit, Episcopul Nathaniel o aștepta pe Larissa să îi aducă o prăjitură, atunci scoasă din cuptor. Apoi călătoream cu Larissa, într-un soi de tramvai anacronic, spre o ‘gara”. Ușa era deschisă și se derulau blocuri de locuințe cenușii, cu aspect de buncăre și totul era înconjurat de beton. Eram agitat și înfricoșat dar, mi-am amintit, că văzusem, la urcarea în tramvai, mușuroaie de pământ și ciulini crescuți printre ele. Această amintire mă încredința că decorul demonic era trecător și esențial, fără urmări. Un personaj scârbos refuză să îmi spună unde este oprirea pentru “gara”. Am ajuns totuși acolo și ne-am așezat într-o “coadă” lungă (compusă din oameni de foarte proastă calitate). Brusc Larissa a dispărut. Am început să o caut și să o strig în panică neluând în seama îndemnurile la tăcere ale mârlănimii din jur.
În o altă noaptea am visat pe o veche colegă, cu un trecut zbuciumat. Era împreună cu ultimul ei soț. Acesta din urmă părea detașat și resemnat. Ea era activă și dorea să facă lucruri “bune”. Între altele se îngrijea cu generozitate de un băiețel de circa 4-5 ani care era îmbrăcat foarte gros, în manieră copiilor din satele românești, cu multe sfetăre și pieptar din cojoc.
În o noapte de Ianuarie (o noapte de iarnă frumoasă, ger uscat și cristalin) spre dimineață am auzit limpede, ”divinația este făcută de porumbei albi, liberi, hrăniți cu boabe de cucuruz și foi de salată verde.”
Scurt după aceea am avut un lung vis cu George Donev (ziarist român-american după al doilea război mondial). Era înalt (că și în viață), ceva mai corpulent și arătând că de 50 de ani. Se ocupă cu studierea istoriei și literaturii ruse (folosea un enorm dicționar rus-român). Sălășuia într-o casă mică, luminoasă,pe margine unui rău și unei lunci, străjuită de dealuri înalte. I-am vorbit mult despre românii din America și despre faptul că ei trebuie să își redefinească identitatea. Mi-a răspuns, “ gândește-te cât poți de des la frumusețea României și semnificația ei”.
Stări și apariții caudate pot fi întâlnite și în stare de veghe.
Acuma câțiva ani,la marginea unei pădurici de brazi, drepți, frumoși, a apărut un fazan mascul (cocoș). Era de o frumusețe impresionantă. Cu penajul multicolor curat și strălucitor, cu creastă semeață, cu coadă lungă și unduioasă. Umblă curajos și sigur de sine. M-a ignorat desăvârșit, s-a rotit semeț,că un luptător în echipament de paradă și apoi a reintrat în pădure. Am avut un sentiment de siguranță, bucurie și calm.
Am avut frecvent un coșmar recurent.
Într-un oraș străin,necunoscut eram cu Larissa și Andrei. Ei se duc să cumpere ori vadă ceva și sunt separat de ei. Nu mai reușesc să îi aflu. Bântui pe străzi, pustii și cu populație declasată (mulți negrii) și amenințătoare, câini vagabonzi numeroși. Îi văd, pe Larissa și Andrei, foarte de departe și apoi mă rătăcesc din nou de ei. Senzație de vid.
–––––––––––––
Alexandru NEMOIANU
Istoric
The Romanian American Heritage Center
5 august, 2018