Icoanele sunt parte esențială din Biserica Ortodoxă și element liturgic și de credință fundamental. Icoanele nu sunt “portrete” și nu sunt “tablouri religioase”. Ele sunt elemente de cult, obiecte sfințite, cărora le este datorată cinstire. Credincioșii cinstesc chipul reprezentat și prin rugăciune și har, rugăciunea lor se adresează celui reprezentat în icoană și care răspunde la rugăciunea care îi este adresată. Dat fiind faptul că toți Sfinții au fost oameni cu trup ei pot fi reprezentați. Asemenea și Mântuitorul, care a fost om deplin și Dumnezeu deplin, într-un ipostaz și fără amestecarea firilor, poate fi reprezentat. Nu putem reprezenta Sfânta Treime, căci pe Dumnezeu Tatăl nimeni nu l-a văzut, decât în formă minunat arătată de Andrei Rubliov, a arătării Sfintei Treimi lui Avraam la steajarul din Mamvri.
Înțelegerea icoanelor și cinstirea lor au fost deplin așezate de al Șaptelea Sobor a Toată Lumea de la Nicaea în 787 d.Hr. Sobor întrunit prin voința Împărătesei Irina și a Patriarhului Tarasie Mărturisitorul și apoi prin hotărârea Sinodului din 843,întrunit prin voia Împărătesei Teodora și a Patriarhului Ignatie, când s-a așezat și lauda Triumfului Ortodoxiei, prima Duminecă din Păresimi. Dar cel care a deslușit deplin teologia icoanei a fost Sfântul Ioan Damaschinul(676-749).
Sfântul a arătat că reprezentarea chipului sfinților este deplin firească,dat fiind faptul că ei au fost oameni. În ce privește reprezentarea Mântuitorului asemenea, dat fiind faptul că Mântuitorul a fost om deplin, El poate fi reprezentat. Această reprezentare este chiar necesară pentru a închide gura ereticilor care spuneau că arătarea Lui ar fi fost o “închipuire”, ereticii “docetisti” fiind aceia care proferau asemenea blasfemii. Dar dincolo de aceste stări evidente este vorba de înțelegerea deplină a întrupării și a mântuirii.
Pentru Ortodocși materia nu este o categorie impură,este doar una căzută și care așteaptă, cu” suspine” reîntoarcerea ei în starea dintâi. Icoana sfințită, devine o asemenea “materie” transfigurată. Iar în această înțelegere, a respectului pentru “materie” se poate spune că de fapt Ortodocșii sunt singuri cu adevărat “materialiști”!
Icoana nu este “pictură” căci, în primul rând, “perspectiva” ei este răsturnată. Punctul de perspectiva, “punctul de fugă” al spațiului, nu este în spatele planului prim, este în fața lui. Este un act de “metanoia”, un act de “întoarcere”, de “pocăință”, lumea icoanei este întoarsă spre om. Spațiul deschis în acest fel este un spațiu al inimii și este un spațiu răscumpărat care se deschide spre veșnicie. Icoana este partea văzută, a nevăzutului! Formele sunt stilizate, înduhovnicite, trecute prin asceză, ele înfățișează transcendentul. Ochii sfinților văd cele de dincolo. Sfinții se adresează ochilor duhovnicești ai celor care cinstesc icoana. Se adresează “omului ascuns în străfundurile inimii”. Lumina din icoane este lumina cea neapropiată, lumina taborică. Prima icoană pe care o făcea un iconar, exact pentru a sublinia acest lucru, era icoana “Schimbării la Față”. Pentru iconarii ortodocși singura “lumina” era cea neapropiata, lumina Zilei a Opta!
Există o “dovadă “circumstanțială despre faptul că sfinții din icoanele ortodoxe sunt imaginea lor reală.
Sfintei Bernadette, care a văzut aparițiile Sfintei Fecioare la Lourdes, I s-au înfățișat diferite chipuri ale Sfintei Fecioare, ea a numit ca ceea ce văzuse, o icoană a Maicii Domnului bizantină din veacul al XI-lea!
Sfințenia și rostul liturgic al icoanelor a fost mărturisit cu sânge de ele însele, de iconari și de cei care le cinstesc. În vremea iconoclasmului, de foarte multe ori, icoanele fărâmate, de către cei răi, s-au amestecat cu sângele martirilor, iconari și al cinstitorilor de icoane. Prin aceasta Sfintele Icoane s-au arătat ca drept de a fi cinstite, iar, cei care le tăgăduiesc, drepți pentru osânda. Astfel și glăsuiește hotărârea Sfinților Părinți rostită în fiecare Duminecă a Ortodoxiei:
“Celor care ocărăsc și hulesc sfintele icoane, pe care Sfânta Biserica le primește spre amintirea lucrărilor lui Dumnezeu și a bine-plăcuților Lui, spre trezirea evlaviei celor ce le privesc pre ele și a dorinței de a-i urma, și celor care le numesc pre acestea idoli, ANATEMA, iar norodul repetă de trei ori cu glas mare „Anatema, Anatema, Anatema!.”
În spațiul românesc au lucrat sumedenie de iconari și au fost create nenumărate icoane și picturi bisericești. ”Modelul” iconografic al iconarilor români a fost cel din vremea ultimei și celei mai strălucite “renașteri” artistice din Bizanț, vremea Împăraților Palelologi.
Icoanele erau întocmite cu enormă grijă. Tăblițele de lemn, de tei, nuc sau chiar chiparos, erau uscate și apoi fierte în ulei de peste. După ce se uscau, a două oară, erau unse cu un preparat compus din praf de alabastru sau ipsos amalgamat în clei, acest strat era numit în grecește “leukos”, iar la noi, sub influență slavă, ”levka”. Când icoana era mai mare se lipea o pânză de în curat și peste ea se întindea “levka”, drept fond preparatoriu pentru pictură. Regulile de reprezentare erau stricte și erau cuprinse în cărți de îndrumare numite “erminii, la noi cunoscute și ca “podlinic”.
Iconarii români, au aflat calea de a exprima teme mari cu mijloace puține și într-un spațiu restrâns, cu mare dibăcie. Iar în fața trudei acestor iconari, atunci când credincioșii sunt adunați în rugăciune, când fumul tămâiei se zărește în lumina tremurată a lumânărilor și candelelor, iar în jur se văd chipurile Mântuitorului, ale Preacinstitei și Pururea Fecioare și ale Sfinților, în acele clipe, cei binecredincioși văd imaginea vie a împărăției cerești.
Iconarii lucrau cu evlavie și smerenie. Doar câteva nume ale lor au rămas iar pe ceilalți îi știe doar Dumnezeu și Cartea Vieții. Ei lucrau doar pentru Slavă lui Dumnezeu și erau încredințați că fiecare Sfânt, al cărui chip îl zugrăveau, se va ruga pentru ei la Județul din urmă. Lucrările acestor iconari, lucrări care uneau demnitatea cu modestia și modestia cu eleganța, sunt parte din veșnicie.
Toți acești iconari, dintre care unii sunt vestiți, dar cei mai mulți “sunt fără nume”, primesc laudă cuvenită într-o prea frumoasă rugăciune rostită în Prima Duminecă din Păresimi: ”Celor care cunosc și primesc arătările și chipurile pe care Dumnezeu însuși le-a arătat și le-a dat și pe care prorocii le-au văzut, celor care păzesc predania, scrisă și nescrisă, venită prin apostoli până la Sfinții Părinți și care, din această pricina, înfățișează în icoane lucrurile sfinte și le cinstesc pe ele, veșnică pomenire”.
—————————————
Alexandru NEMOIANU
Istoric
The Romanian American Heritage Center
Jackson, Michigan, USA
5 februarie 2019