Alexandrina TULICS: Ești pe drum?

Ninge cu flori de cais, cu pârgu-ostenit,

în nopți argintii în rugile albite;

Dansează petale în alb orbitor,

ca fete fecioare în ritmuri pornite.

Calcă poteca albită,

un batrân ce s-a-ntors de la poartă.

Așteaptă să-l chemi cât mai degrabă,

din viața-i iertată.

Fulgii-i acoperă fața, cu palme de stele-argintii,

o lacrimă scapă bătrânul…

Prin rugă șopteste:

-Vino, și eu Te aștept mai degrabă să vii.

Ninge cu flori de cais

în gânduri cuminți de fecioară.

Se uită spre cer așteptând

și-n gându-i se înfioară.

Noapte de noapte se uită,

cu ochii spre cer înspre zare…

Ca alții, cuminți ca și ea,

așteaptă să vii, e-n marea așteptare.

Se-aude un strigăt în miezul de noapte,

și parcă disting aceleasi rugi curate în șoapte:

-Ești pe drum? Când revii, cât ești de-aproape?

Caișii adorm în parfumul de flori

cu gândul la fulgii-n splendoare…

La bătrânul cu fața-i albită în ninsul de flori,

în ruga-i de așteptare.

 

 

Nufărul 

(Tezaur Ceresc)

 

Plutește pe apă -n splendoarea lui albă

Nufărul, o stea pământească,

Trimisă de Domnul să ne învețe

Cum să trăim deasupra de valuri și ape,

Viața -I duhovnicească.

Își plimbă semeț splendoarea creată

De mână Stăpână atât de curată,

În liniște-și duce frumosul creat,

Chiar dacă valul e mare și înspumat.

Alunecă lin -n acea frumusețe,

Când apa e calmă -mbrăcat tot în alb ,

Vioi în albul -lumină ,parcă-ți dă binețe

Și-n urmă îți lasă în suflet

O pace albă, sublimă încât ,

Te-ntrebi rușinat ;

-Cum poate

Să trăiască în alb frumos și în pace

Pe apele -nvolburate?!

Să-și ducă solia în alb -bucuria

Ca Domnu-n Golgota,

Ce-a adus nemurirea!?

 

 

Biruință

( Album  Splendori)

 

E noapte peste vârfurile -stânci

Și întunericul vrea să le-ascundă,

În umbre dese- n nepătruns,

Ca mâine -n zori lumina să nu le inunde.

E-o vijelie grea pornită,

peste pietrele-nfrățite,

Ce stau în tihnă, nemișcare

de mânia ielelor pornite.

Se dă de ceasul morții umbra,

să strice întărirea dăruită,

muntelui cu coama tare,

De mâna Celui ce cuvântă, dăltuită.

Izbește cu furie, nebunie

să sfarme într-o clipă crede ea,lucrarea,

Dar creasta se-ndârjește împotrivitoare

în mâna Celui veșnic TARE!!

Așa o ține până-n zori în lupte grele,

Să rupă stâncile de nori,

Da -n biruință, stânca râde în puteri de ele,

în nepăsări.

E miez de noapte iar a început,

Turbarea vântului să bată

Dar stânca e de neclintit!

Întreagă tare, albă cum a fost creată.

În zori se-arată raze vii

ce-și satură -n lumini privirea,

Se odihnesc pe stânca tare,

atât cât soarele le dă -odihnirea.

——————————–

Alexandrina TULICS

Delafield, S.U.A.

 23 iulie 2020

 

Lasă un răspuns