„Picior” îl chema pe perceptorul care schimba fericirea vacanțelor mele când țipa Lena, vară-mea: „Mămică, Picior, Picior! Picior!”. Ne răspândeam fiecare cu macatele, caerele de lână, putina cu brânză, afumăturile și mierea, fugind în dosul grădinii sărind pârleazul la ai lu’ Curcă, tremurând când o auzeam pe Baba, mama unchiului meu cum țipa la el proptită în baston, parcă să poată zbiera mai tare: „Ce iar veniși? Ce sa-ți dau? Ce sa-ți dau?” și-l amenința cu bâtul subțire ca ființa-i îmbrăcată în negru, cu cipicii tricotați de nu o auzeai când se apropia… „Iar veniși? n-ai ce lua!” țipa Baba iar noi tremuram și transpiram ascunse în porumbii mari care miroseau a lapte dulce…
Când amenințările de-o parte și de alta încetau, mai stăteam ceva timp și ieșeam încet, ca atunci când furam merele Tienii a lu’ Zdârnea și spășite ieșeam după ce le mâncam, să nu ne vadă… Seara nimeni nu vorbea despre Picior, grădini, pârleaz, ci, ne așezam la masa joasă, încât ni se încurcau picioarele sub ea și mai chicoteam cu fețele pline de râsul nevinovat dar „ne trecea repede” când mătușă-mea Fineta striga: „Ce vă e? nici la masă nu stați potolite?”.
Cum să fim „potolite” când noi nu terminasem la umbra serii de scălămbăiat fața lu’ Picior care se făcea că o sperie pe Baba dar aproape fugea din bătătură cu amenințările în gură. Niciuna dintre noi, fetele, nu voia să fie Picior… era dezonorant să fii dușmanul bucuriei, hranei, păcii și zbieretelor Babii! Ooo și încă ce mai adăugam după ce Baba încetase! Câte-i strigam în urma nevăzută! Baba se făcea că nu ne aude dar zâmbea „o gaură din gura fără dinți”, grimasă ce nu reușeam să o imităm, până-ntr-o zi când eu mi-am lipit în jurul gurii o frunză de porumb găurita la mijloc și… țipam la Picior. Era delir!
Femeile din sat se întâlneau la fântână cu cănțile în cap, pe oblanic, își răspundeau tot prin țipete și nemulțumiri la „vizita” făcută de perceptorul Picior care plecase din casa unei văduve și cu hainele de mormântare pentru că nu avea nici de acea dată să-și plătească dările impuse. Își răcoreau sufletul în vorbele aruncate celui care pândea ca hoțul; binele, bucătura și liniștea familiei, a satului.
Eram pentru o lună, două, membră în comunitatea satului, implicată în poveștile lui bune, rele, triste și horele, nedeile care se țineau cu cea mai mare dăruire în ospețe bogate. Când începeau nucile să-și crape coaja, mâncam din ele din struguri și pere iar după 15 august la S’tă Mărie mă apuca o neliniște sufletească, știind că trebuie să mă întorc acasă, ce semăna cu jalea când am văzut un ied atârnat de două belciuge pe o bârnă, căruia unchiul Gicu îi tăiase porțiuni mici de blană, la picioare băgase niște tulpini scurte și tari prin care sufla aer cu putere , de-i ieșeau globii oculari, salivând mult. Suflul puternic făcea ca pielea să se desprindă de pe ied după ce se umflase. Atât de mult sufla că se roșea la față… Mă uitam atentă, speriată dar nu mă mișcam până când începea să tragă cu putere pielea care pârâia când era desprinsă, lăsând să se vadă un corp nenorocit de pofta omului ce-l punea pe proțap deasupra unui foc aprins sau în groapa cu jar alături de alți iezi, miei… (așa era la sărbători!) Atunci… mă apuca un rău din stomac, aș fi vrut să plâng dar și plânsul îmi era speriat de grozăvia văzută. Eu nu mănânc miei, iezi, porci … Mă dor sărbătorile barbare cu sacrificii de viața celor pe care-i îmbrătișam, pupam nu-i lăsam să plece din îmbrătișarea noastră, nici când începeau să zbiere după mamele lor.
Întâlnirile cu neamurile venite erau de nedescris! Primeniți cu haine țesute la război, cusute de mâinile harnice ale mamelor, femeilor dar mai ales ale fetelor ce erau trecute de 14 ani, veneau din alte sate râzând de bucurie că se por revedea. Fețele le erau arse de soare, nădușite în hainele purtate de cele mai multe ori incomod pe trupurile spălate cu apă și sare, oțet în care se dospise pelin, busuioc și izmă. Se îmbrățișau, vorbeau tare, se mirau când întrebau de noi:
– Ale cui sunt fetele Finetă?
– Ale lu’ Ionică, frate-miu de la oraș!
– Aaa,da,se vede că nu sunt arse de soare ca ale noastre, ziceau ele, cuvinte ce nu-mi picau bine, căutând să „repar” anunțând cu voce mai tare:
– Noi mergem cu Mioara, Lena cu caprele, vacile, oile, ziceam curajoasă și mândră de implicare în grupul ce se aduna când copii mici, mari, fete și băieți, ne adânceam picioarele desculțe în colbul ca o pudră gri, bej, aproape fierbinte, ce ne făcea să sărim mai mult decât să mergem în urma vitelor ce-și semnau prezenta cu roți de baligă.
Eram fericită să fiu asimilată în grupul lor, mergând la pășunea cea mai bună, departe de casă, la Ogașu lu’ bou, unde iarba crescuse verde, grasă de parcă soarele nu se supărase niciodată pe ea iar ploaia n-o ocolise. Pășteau cu poftă animalele până când unul din cei mari striga: „Mă, Valentine, dă vitele de la iarbă să nu se umfle!”. Ele parcă înțelegeau, nu se împotriveau când erau ușor lovite pe spate, se mișcau încet spre umbra copacilor unde se tolăneau, mugind sau rumegând rar. Atunci începeau fetele mari să cânte, cu ochii pe igliță, cântecele satului, „o înțelegere” nescrisă între cei ce-și rumeniseră fețele când știau că li se adresează versurile. Pricepeam ceva, chicoteam dar nu totul așa că ne feream să ne facem semne, noi, fetele mici să nu ne vadă Dadele cele mari, să nu ne prindă că avem secrete… Se adunau fructe din pomi, mâncam pe saturate, repetam cântecele învățate fără să ne fi cerut cineva și când începea primul val de scăpătat, ne ridicam fericiți, odihniți de atâta bine, îndreptându-ne spre casă cu nuiele în mâini să ținem vitele să nu intre în lanurile de porumb ale sătenilor. Mirosea a poamă, verde, flori de câmp, a izmă tare, în libertatea ce-o întâlneam doar în mediul de acolo .Mai târziu, mi-am zis: „Am fost în rai și râdeam când ne întâlneam și ne povesteam amănunte uitate, ne contraziceam pe unele situații la care nu fusesem toți de față iar acea aromă mă ține în verile bogate, dăruite de Dumnezeu în mijlocul oamenilor cuminți cu iubire de oameni, țară și țarină…”.
––––––––
Alexandrina TULICS
Oconomowoc, Wisconsin, S.U.A.
20 ianuarie 2021