Înainte să ies dintre copăceii cu crengile lăsate încât mă aplec să trec printre ei, pe poteca puțin bătută de pas omenesc,mă inundă o răcoare, amestecată cu mireasma atât de așteptată în fiecare dimineață de sufletul meu.
Mai fac câțiva pași și intru într-o catedrală a frumosului!
O nouă zi cerească a lunii cuptorului încins din calendar mă desfată cu imagini minunate.
Poteca se închide în spatele meu și ating minunate margarete ce nu și-au șifonat în noapte petalele albe, miezul de aur, înviorate fiind de boarea dimineții.
Îmi așteaptă atingerile-mângâieri pe care de fiecare dată le împărțim,făcându-ne întreagă bucuria revederii.
Trifoi roșii ca niște străjeri de zi și noapte cu flori deschise generos își arată splendoarea.
Coada șoricelului cu tijele înalte, veghetori să anunțe venirea albinelor și a bondarilor pofticioși de miresme și dulce, se leagănă în boarea dimineții a…mirare.
Își arată splendoarea, curioase ciocuri, albastru-violet de piciorul berzei, dornice să vadă cine s-a mai născut peste noapte în mireasma catedralei colorate.
Păsări cu piepturi roșii, galbene, portocalii concertează sau își răspund graiului doar de ele știute.
De-aș ști ce-și spun!
Buchete de foc al sunătorii se ridică ca niște felinare ce vor aduce ogoirea tristeții în iarna cu dor de vară.
Talpa gâștii, niște castele frumos lucrate în flori mici, mov, cu frunzele tălpii de gâscă, fac catedrala și mai deasă.
Deasupra tuturor, la înălțime, își scutură generos polenul,parcă mulțumit de bogăția podoabei, șocul, un imens buchet de fluorescențe albe, ca niște umbrele întoarse, ce vor să scape de stropii de ploaie.
Mi se agață de picior, rugi de zmeur sălbatic, covor bine țesut, des, unde-s ascunse fructe mici, roșu aprins dar bine camuflate de generoase frunze ca apărare.
Mă opresc, descopăr buchete de fructe care-mi lasă un gust parfumat de dulce acrișor.
Doamne, cerul este aici!
Se leagănă iarba înaltă cu spicul copt, aplecată, mulțumită de rod dar care pe mine mă întristează…
Acesta-i semnul că în curând fiecare floare își va arăta achenele cu vrednicie, spre tristețea mea, anunțând toamna.
Sunt gata să văd câmpul îmbrăcat în haina săracă și ruginie?
O vulpe sare dintr-un desiș ,arătându-și splendida blană de roșu aprins și dosul alb.
Doi iepurași din apropiere ar fi fost micul dejun al roșcatei dacă nu aș fi fost fără voie salvatorul.
Tufișuri de rugi ce-așteaptă să le dogorească soarele ascund fructe verzi dar și două căprioare ce-și scutură blana ca un tremurat, de parcă ar fi mușcate de insecte. Mestecă muguri de rugi al căror gust doar ele le cunosc.
Nu se sperie, nu fug, mă privesc fără spaimă, emoționându-mă, acceptată fiind atât de aproape în preajma lor.
Încetinesc pasul să adun cât mai multă; aromă, culoare, frumusețe, sub cerul ca o imensă umbrelă, albastru deschis în minunea verii.
Mă întorc să-i caut…Macii!
Nici în acest an nu i-am văzut. Ce frumoși ar fi fost în splendoarea curcubeică a florilor de câmp!
——————————–
Alexandrina TULICS
Delafield, S.U.A.
6 iulie 2020