Cine, noi?!
Dezrădăcinăm copacii plini de rod,
Întunecam adeseori iubirea zorilor de zi,
Stăm nesimțit cu spatele, luminii
Ne facem rostul
cum credem că tare bin’ne-ar fi.
Ne credem Dumnezeu în hotărâri,
Nu-L întrebăm
nicicând de stăm pe calea dreaptă,
Ci mergem-mpleticit”spre cer”
Crezând
că merităm răsplata luminoasă ce ne-așteaptă.
Așa -ncurcăm voit a noastră viață,
Inconștient ne”autodușmănim”
Făr- să -nțelegem că distrugem mila
Și dragostea-Mpăratului divin.
Orbecăim încorsetați-n mândrie,
Ne dăm cu fard să nu se vadă realitatea,
Am spart demult oglinzile din jur
Vorbim în șoaptă,nu cumva să supărăm
Imperiul; personalitatea!
Izbăvire
Plâng stropii de ploaie…
Lacrimile ce le-aș vrea plânse,
Spală curgând ,amintirile triste,
Jarul se stinge,stropii alină,
Ploaia -mi acoperă sufletul,
în mantia-i de regină…
Aburi -șoapte din jarul stins ies,
Ca un vulcan
ce nu mai are putere,
Curcubeie în ochi îmi mijesc,
Și dansuri stelare,lumina o cerne!
Ochiuri de apă ivite,
Dau lacrimi ce curcubeiele-mi plâng,
Sunt veștile cerului -fericite,
Să mă bucur cănd ploile
Și curcubeiele-n suflet îmi plâng…
Nădejdi colorate se-arată,
Credința în pace mi-e inundată,
Plâng curcubeie și ploi,
cu lacrima-mi ușoară,
Ca o Betesdă mi-e viața,
Înnoită-n iubirea-Ți,spre seară.
Ce caut, ce fac, ce rost am?
De ce zboară fluturi spre soare,
Şi păsări sărută în cântec, văzduhul?
De ce albe mioare
‘Și îndreaptă spre ceruri, plânsul?
De ce-și aruncă-nspre ceruri,
Izvorul, cristalinul subțire,
Iar macii în roșu vestesc
Suferința Domnului-Mire?
De ce zăbovesc pe-nserate,
Cântări lângă focuri aprinse
Cu dor de iubire de Țară
În locurile-minții – neatinse?!
De ce plâng în hohote pruncii
Când frigul, de mamă-i desparte,
Și doar la piept-și găsesc pacea…
Te-ai întrebat vreodată,
Tu, care ești de Domnul departe?
De ce pleacă spre cald, cârduri-cocorii
Și vântul se zbate-n zăbrele?
Pe unde te afli,
Te zbați în nelinisti, dureri,
Și simți același zbucium ca ele?
Ce-ți spune cerul când îl privești,
Și marea în agitatele-i spume?
Verde-n copaci, zăpezile reci,
Nu te întrebi, ai răspunsuri?
Spune!… Hai, spune:
-Ce caut, ce fac şi care mi-e rostul în lume?
Nu te întrebi, de ce zbiară
Mielul când cuțitu-l-nfioară,
Când este dus la tăiere,
Disperarea-i, plânsu-i, nu te doare?!
Nu înțelegi, nu simți, că toate-ți vorbesc,
De tine, de viață, de ceruri?
De lepădare de fire și eu?
Iesi prietene, ieși degrabă, din ele!
Lasă viața deșartă,
Și din pronunțatul -eu,
Iesi afară din geruri!
Ascunde-te în Dumnezeu!
Pe dealul Golgotei
În focul de pară,
În plânsul tăcut – Salvator,
Te-a chemat Domnul pe nume:
– Ieși tânără… tânăr… bătrân… oricine-ai fi!
Ieși, vino, la nemurita-I Primăvară !
…Adieri-n parfum, zambile -mi șoptesc,
Şi crinii împrăștie miresme în vale…
…Ca tine odată sunt cei căzuți,
În afară de primăvară…
Insistă, roagă-te, cheamă-i, oriund’-s-ar afla,
‘Mi șopteşte Domnul-Iertare
Să iasă din oasele morții,
Să vină la Lumina Primăverii… din vale.
Noi și Noi
…am risipit tot binele?
l-am azvârlit -n favoarea
celui care ne-umilește -acum,
dintodeauna, chinuit?
Am acoperit voit lumina soarelui
ce ne ducea acasă
cu zdrențele din lumi
”împodobite rochie de mireasă!?
Oftăm, suntem îndurerați,
că ne-am urât
chiar de știam că suntem frați?
am aruncat tot miezul dulce la gunoi
și ne-am scos pieptul la vedere ,
să știe lumea -ntreagă ;cine suntem noi!!
Înjunghiați de dor de bine și normalitate,
plângem-n ascuns pe săturate
și-am vrea să ni se dea de -i cu putință,
înapoi timpul de -atunci ,
când eram cuminți și buni
…eram ai cumințeniei eroi.
Seară de toamnă
Lacrimi uitate pe frunze din vară,
Sclipesc în soarele cald,
E-aramă natura și aur,
Copii-în ea mânuțele-și scald’
Vântul -i aleargă în șuier subțire,
Răspund fericiți întrun chiot,
Razele-și plâng în rugină plecarea,
Răcoarea și-a întins poala cât e valea !
Zgomot de nuci dezghioate
Se-aud căzând pe pământ,
Miroase a pâine și must…sfinte bucate,
Din toate aș vrea ca să gust.
Pregătesc printre crengi iar culcarea
Păsări cu somnul se-ngână,
Buhaii de baltă au început repetiția
În acelasi ton,sub clarul de lună.
S-a -ntunecat și simt rece ce înfioară,
Dar nu mă îndur să renunț
La seara de toamnă de-afară…
Mi-e dor de-ai mei…
Nu plouă-n crengi, ci-n lacrimile mele,
Cu-arome de arțar și de stejar
Mă plimb pe cărărui -nroșite de iubirea
Frunzelor -mbrăcate,ca de zile mari !
Mi-e frig de vântu-atât de rece
Și de priviri de păsări-nlăcrimate,
Ce zgribulite stau pe crengi,
Privind în gol…stupefiate.
Nu plouă-n crengi ,ci-n gândurile mele
Cu toporași, izvoare, ghiocei,
O amintire dulce…calda mea broboadă,
‘N care plâng mieluții despărțiți de miei.
Nu plouă-n crengi și nu suspină nimeni
De dor de vară și de cărărui,
Doar vânt de fum mă duce-n spre grădină
Să plâng cu ploaia să n-o spun nimănui…
Nu plâng de vii și nici de primăvară
De lilieci si miere de arțar,
Mi-e dor de-ai mei ,suflarea lor iertată
O fi ajuns în Canaan?
Toamna de acolo
…caut vara copilăriei printre ruginile lacrimilor,
nu mai erau trandafirii albi , agățătorii
pe crengile mărului,
nici cuiburile de rândunici cu ciocurile cășuite ,
mereu deschise la orice fâlfâit de aripi…
Nici fântâna nu mai scârțâia când bătea vântul
și-i împingea brațul bătrân
dar dornic de legănat…
nu mai erau nici rugii de mur,
le picase frunza , o luase vântul
arătându-și corzile dezgolite ca niste brațe operate…
Nici scărița mică înspre fântână
nu mai are toate scândurile,
Își plimbă curios vântul șuierul printre nuielele arțăgoase,
scoțând scâncete…
Regina
Învinge-n fiecare an
Regina în culori,
Se-mbracă-n aur fără să îi pese
că risipește-ale pomilor comori.
Așează la pământ frunze- arame,
Își face roș -covor din ele;
-Să fie Toamnă!
-Să fie Toamnă!
Regina îmbrăcată-n purpurii culori
La car’ se uit’ cu jind
Și luna dar si multe stele.
Se învârtesc amețitor
nori înșirați în curiozitate,
Se mai ciocnesc frontal
dar nu renunță,nu se-opresc,
Respiră-n jurul ei în admirații ,
ceață și ploi pe săturate !
În gelozie, curtezan,
I se aruncă în vâltoare,
Vântul nebun de fericiri
În fiecare an,de crezi ;
Că i-a aruncat chiar buzduganul la picioare !
Apoi domol-i șoptește la ureche
și ea se lasă invitată,
Pornește-n vals nebun sau polka dezlanțuită
Și-acum ca altă dată !
Vântul
Mi-e drumul, un vârtej de frunze aurite
În aramă ,cu migală sunt tivite,
Un joc inteligent sau
un dans al vântului nebun,
Ce suflă-n ele, le aruncă ,
privind cum se izbesc de drum.
Le mișcă iar întrun vârtej ce le ridică,
împletindu-le întro coroană,
ce mi-o așează la picioare,
ironizând culorile rănite,șuierând;
-Așa se moare…
Se uită lung înspre pădure,
Ar vrea să le așeze la dormit,
dar dintro scurtă răzgândire,
le suflă întorcându-le
de unde au venit.
Ninsori de aur și aramă,
Un dans al vântului nebun,
Le suflă iar,făcându-le coroană
și o așează în al meu drum.
——————————–
Alexandrina TULICS
Delafield-Oconomowoc
Wisconsin, S.U.A.