Numele-ţi sfinţit de stele
A eternizat cuvântul,
Mările te-aduc şi ele
Azi, înseninând pământul.
Dacă cerul lăcrimează
Şi te-mbracă-n veşnicie,
Tu de-a pururi ne veghează
Lăcrimând cu poezie.
.
Noaptea curge-ntre ruine
Şi îţi cântă o baladă,
Inimile sunt străine,
Cine rana să le-o vadă?
Tu cunoşti a lumii boală,
Vindeci patimile grele,
Mai răsune sub cerneală
Numele-ţi sfinţit de stele.
.
Dacă plopii se înclină
Ori te strigă depărtarea,
Toţi poeţii se închină
Şi îţi lasă neuitarea.
Fila vremii te jeleşte
Şi o mângâie doar vântul,
Doar iubirea-ţi ce doineste
A eternizat cuvântul.
.
Lacul încărcat cu nuferi
Care-ţi dezmierda privirea
Te alină când mai suferi
Tresărind cu amintirea.
Iată teiul dă în floare
Scuturând dorinţi rebele,
Cu a cerului culoare
Mările te-aduc şi ele.
.
Cum în valul mării geme
Un ecou de neputinţă,
Raza lunii se mai teme
Să coboare-n suferinţă.
Numai floarea cea albastră
Şi-a ţesut din dor veşmântul,
Vindecă durerea noastră
Azi, înseninând pământul.
.
Auzit-am într-o rugă
Glasul codrilor cum cântă,
Iar când noaptea o să fugă
Va cădea lumina sfântă.
Doar în braţele durerii
Omenirea mai oftează,
Tu alungă teama serii
Dacă cerul lăcrimează.
.
Un izvor sărută timpul
Şi alintă taina morţii,
Tu renaşti în anotimpul
Care-ngenunchiază sorţii.
Când vuiește nepătrunsul
Mai avem o datorie,
Tu ne lasă-n ploi răspunsul
Şi te-mbracă-n veşnicie.
.
Glia ta soarbe lumină
Din a bolţilor ferestre,
Însă-a vremilor rugină
Se aşterne peste creste.
Nu mai ştim ce-i absolutul,
Într-un cerc se înnoptează,
Închegând necunoscutul
Tu de-a pururi ne veghează.
.
Şi renaște prin iubire
Aşa cum a fost odată,
Noi orbiţi de-a ta sclipire
Vom da mării vraja toată.
Doar în zborul de luceferi
Respirând o elegie
Vom simţi că suntem teferi
Lăcrimând cu poezie.
.
Lăcrimând cu poezie
Tu de-a pururi ne veghează
Şi te-mbracă-n veşnicie
Dacă cerul lăcrimează.
Azi, înseninând pământul,
Mările te-aduc şi ele,
A eternizat cuvântul
Numele-ţi sfintit de stele.
Alexandra Mihalache
Desen grafic realizat de artistul Mihai Cătrună.