Poeta Mioara Oprișan, de a cărei carte facem vorbire în aceste pagini, are o activitate în domeniul literaturii destul de bogată.
A debutat în revista ,,Prezent” a Liceului Pedagogic Brăila – 1975, apoi a urmat o serie de apariții în diferite reviste: ,,Prețul cuvintelor” a Liceului ,,D. P. Perpessicius”,BRĂILA-2015, în revista,, Interferențe” a Liceului,, Nicolae Titulescu”-2015-2016, ,,Armonii culturale”, ADJUD, VRANCEA, 2013, 2014, 2015, 2016, 2017, 2018, în revista ,,Zeit”, Brăila, 2016.
A publicat în volumul ,,Antologie de poezie contemporană românească, ARIPI DE VIS ”, 2013, edit. ,,ARMONII CULTURALE ”, ADJUD, VRANCEA, „ANTOLOGIE DE POEZIE CONTEMPORANĂ ROMÂNEASCĂ- ACTORI PRINTRE ASTRE ”, 2016, edit. ADJUD, VRANCEA.
A debutat în anul 2017 cu volumul „ARIPI DE CÂNTEC”, editura ARMONII CULTURALE, ADJUD, VRANCEA.
Are Note de lectură în volumul de poezii „CER ȘI PĂMÂNT”, autor GHEORGHE A. STROIA, 30 octombrie 2017, edit ,,ARMONII CULTURALE ” ADJUD, VRANCEA.
Apariții editoriale în vol. de versuri colective „ROMÂNIA PENTRU TINE” , noiembrie 2017, edit ,,ARMONII CULTURALE”, ADJUD, VRANCEA
Este prezentă cu versuri în revista „CONTRASTE CULTURALE”, GIURGIU, 2017, 2018 și apariții editoriale în volumul de versuri colective ,,UT SIS POPULIS/ SĂ FIM OAMENI”, 2018, editura ,,CONTRASTE CULTURALE” și în ANTOLOGIA LITERARĂ,,CENTENAR 2018”, edit.,,CONTRASTE CULTURALE”, GIURGIU, coordonator prof. IZABELA TANASĂ
A primit Premiul SPECIAL AL JURIULUI la Concursul Internațional ,,Centenar 2018”, secțiunea poezie, editura ,,Contraste Culturale”
A publicat versuri în ANTOLOGIile,,SCRIITORI ÎN SĂRBĂTORI”,STARPRESS, Editura Olimpias, 2018, autor LIGYA DIACONESCU, ANTOLOGIA ,,SCRIITORI ROMÂNI LA ÎNCEPUT DE MILENIU III”, STARPRESS, Editura Olimpias, 2019, autor LIGYA DIACONESCU și note în vitrina critică a carții de poezii ,,RESTUL LA 30 DE ARGINȚI”, autor GHEORGHE A. STROIA, Editura ARMONII CULTURALE, ADJUD, VRANCEA, 2019, ANTOLOGIA ,,TALANTUL SCRIITORULUI ROMÂN DE PRETUTINDENI”, STARPRESS CANADA, Editura Olimpias, 2019, autor LIGYA DIACONESCU, ANTOLOGIA ,,LIMBA NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ”, STARPRESS, Editura Olimpias, 2019, autor LIGYA DIACONESCU, ,,CONTRASTE CULTURALE”, GIURGIU,2019,2020
A publicat versuri, note de călătorie, eseuri în revista,, ARMONII CULTURALE”,2019,2020, ADJUD, VRANCEA, în ANTOLOGIA ,,ROMÂNIA, ȚARA MEA DE GLORII, ROMÂNIA,ȚARA MEA DE DOR”, STARPRESS, 2020, eseuri în revista ,,MEMORIA SLOVELOR”, 2020, VÂLCEA.
Este membru și partener organizator al CENACLULUI LITERAR BRĂILEAN ,,DESTINE JUNIOR” sub egida SOCIETĂȚII CULTURALE,,DESTINE” BUCUREȘTI, director scriitor VICTOR GH. STAN.
*
Volumul poetei Mioara Oprișan, intiluat programatic “Amor vincit/Iubirea învige “ cu uu motto dinVirgilius: “Omnia vincit amor Et nos cedamos amori “, conține o lirică matură, structurată în ciclurile:”I-Iubirea învinge timpul “ ,“II-De profundis“, “III-Suflet român“ și “IV-Pentru voi oameni dragi “ în care metafora este încărcată de solemnitatea trăirilor clipei trecătoare și exaltarea eului în momentele subiectului major:
“Acolo,
aproape de mare,
clipele
se scutură de fericire,
de alb
pe veșmântul iubirii.
Acolo
te simt de-o veșnicie,
iubire,
așteptând să-nfloresc,
luminând
drumul meu către tine….”( Iubirea învinge timpul ).
A fi poet înseamnă a atinge inefabilul şi a putea împărtăşi şi celorlalţi bucuria acelei atingeri. A fi poet înseamnă să simţi durerea celuilalt cu propriul tău sânge, să-i trăieşti singurătatea până la ţipăt, să te îndrăgosteşti până când conturul propriei inimi ia forma inimii celuilalt şi nu mai ştii a cui este lacrima, surâsul, gândul. În măsura în care o carte înseamnă şi un dialog între idee și trăire. Volumul de poeme impresionează prin seriozitate, elocvenţa şi eleganţa scriiturii.
Poeziile sunt descripții stilizate printr-o cunoaștere a liniilor celor mai subțiri ale desenului.Poeta trăiește momentul când “Prin plopii desfrunziți trecurăm iară,”în timp ce “Dorința încinge tot ceru-n apus,”sufletul acesteia vibrează, manifestându-și simpatia pentru peisajele reale, dar și abstracte, încremenite, mai mult decât în fața lumii palpabile.Plasticitatea frisonată de un suflet dornic de iubire, inclusiv, abstragerea sunt de pe acum accente pe care se înalță lirica ca o chemare, atunci când dorul pleacă precum berzele călătoare: “Privește stolul în zare,
Prin ochii de struguri, lucioși,
Se oglindește-n frunzare,
Zâmbește duios, către soare
Și parfumează perii zemoși.
Prima frunză desprinsă de vânt
S-a îmbujorat a mirare:
– Jucăușa codană cântând
Sprințar berzelor călătoare
E toamna ori zână muritoare? “(La plecarea berzelor călătoare… )
Lirica Mioarei Oprișan este una emblematică, de origine pictural-sentimentală, urmărind fundamentele, lumea nemărginirii eterne, în locuri unde frumusețea renaște din veșnicie:
“Iarna toarce lin din caier
Vălul ei buclat și alb,
Munții, brazii se-nfioară
Sub sărutu-i de opal.
Pe poteci valsează leneș
Fulgii moi, ce-n tihnă cad,
Argintând mândra cunună
A pădurii de smarald.”
Aceste versuri au izul poeziei nemuritoare eminesciene.Poezia de linearități, atrasă teoreticește de imagini memorabile cu necesitate să cânte clipele trăite în diferite anotimpuri, precum primăvara, când păsările sunt personificate într-un tablou pictural și hieratic:
“Lună, stele, chiar și vânt,
Ce cutreieră pământ,
Au văzut c-am înflorit,
Așa, cât sunt eu de mic,
Ca un gând!
– Lume, lume! Ce mirare!
A făcut și el o floare!
Îmi trimite cucul mie,
Zeflemistă melodie:
– O floare!
Cu surâsul ei cochet,
Dar șăgalnic și discret,
Gărgărița îi șoptește,
Ca vecina, la ureche:
– Nu o floare,
Un buchet!”( Ghidușii de primăvară).
Iubirea, pentru poetă, îmi aduce aminte de ce spunea despre acest sentiment uman Albert Schweitzer:”Ceea ce noi numim iubire este în esența venerația vieții.” Poeta are o nostalgie a latinității, inclusiv a elinității și dintr-o dată lirica aceasta mustește de aluzii mitologice-Iona, Atlas, Psyche, Zeus, Eros etc:
”A mai rămas iubire
Și râset de copil.
De vrei să alegi viața,
Ca IONA vom ieși
Din pântecul balenei,
Pe țărmul luminat,
Pășind curat, docil,
Sub zâmbetul divin”.
Poezia din acest volum are o plenitudine muzicală și nostalgii în care este strecurată speranța, iar uneori optimismul:
„ Desprinși de solitudine,
Pârâuri sufocate de deșert,
Urcăm cu gratitudine,
Nebănuite forțe, alert,
Pe muntele din cetate.
Precum Deucalion și Pyra
Refugiați pe Muntele
Parnas, ne lepădăm ura,
Tăcuți și rătăciți pe culmile
Adevărului ancestral.
Rupem formele hieratice
Ale regatului gândirii,
Atârnându-le flamuri de pace
La porțile devenirii,
În cânturi de bucurie.”( Când un an trece, altul vine… )
Nu de puține ori poeta personifică elemente din natură, dându-le viață și sens în narațiunea pe care o desfășoară în poezie.Atrasă de mașinăria poematică, de lirica de echilibru, de versificația muzicală, poeta a ajuns la o înțelepțire substanțială ca la Arghezi, Coșbuc, sau la Blaga.Trăirile în clipele de dinaintea somnului sunt cuprinse de imaginea coralei universale.Mare îndemânare pune poemul în aceste lirisme elinește, de extracție elegiacă și limpidă, precum la poetul grec Giorgos Seferis .
” Doar vânt,
Întuneric…
Străbate pădurea
Doină sihastră.
Mi-e frig!
Un tremur gri,
Amar mă cuprinde
Pe înnoptare.
Mi-e somn,
Dar simt cum cad
De sus, din tăcere
În nemișcare…”(Mărturia unei frunze )
Autoarea se substituie acestei minuni ale naturii ce contribuie prin fotosinteză la înprospătarea oxigenului, dătător de viață, speranță și optimism:” Mi-e cântec/Verde copacul/Ce se-nalță drept,/Spre soare! “Mioara Oprișan practică un lirism ușor abstract și muzical, elegiac, întors la originea poeziei, oraculară, surdinizată. Imaginea exprimată prin metaforă este fundamentală și în principiu poeta convoacă mai toate sentimentele liricii sale până la religiozitate făcând din strofe icoane limpezi, arătându-se iubitoare de Dumnezeu și dătătoare de nostalgii:
„Fie-ți milă, Doamne,
Suferința doare!
E atâta sărăcie
De iubire-n oameni!
Nu-i lăsa, Părinte,
La grea încercare!
Iartă-ne, Mărite,
De-al nostru-ntuneric!
Lumina Ta-l iubește.
Lasă-ne credința
Din inimă vie,
O întinerește! „(Rugă ).
Oscilația de la nostalgie la optimism, poezia devine un diapazon multisonor, sau mai degrabă un paner policolor ce înviorează eul .
“Din creștetul dimineții, senin
Curg albe petale de cântec,
Învăluind porumbeii în nimb
De lumină proaspătă, clară,
Sub cerul albastru, de vară.
Astăzi zâna podoabe își pune:
Rochița rândunicii vălurind,
Colier din luceferi pe frunte,
Cercei, flori albe de cicoare,
Străbunele opinci în picioare.”(Ziua soarelui ).
Poeta reuseste sa creeze în versurile sale ceea ce Nichita Stanescu numea “starea de poezie”: doar ca, daca starea de poezie e asociata îndeobște, în imaginarul acefal colectiv, cu delirul blînd al unui poet trăirist și inofensiv, aici este vorba de o senzatie torențială și intensă . Ideea de aventură în necunoscut se asociază spontan textelor poetei care vin de nicăieri și merg spre niciunde: sunt aici lucruri care nu s-au mai spus niciodata în limba română, sunt obiecte nemiimaginate și posibilități lingvistice de o mare ingeniozitate:
„Poetul, călător ca vântul,
Îmbrățișează firea toată,
Desfășurând armonic gândul
În galaxia cenzurată…
Cum vântul poartă-n tolba sa
Semințele pline de rod,
Poetul seamănă cuvântul,
În aștri, în lume, în glod.
Deschisă-i este inima,
Iar suflu-i, vie flacără,
Destramă în iubire
Ce e meschin, hain, de-ocară.”( Ars poetica).
Volumul este euforic prin senzatia de libertate pe care o dă extraordinara disponibilitate imagistică a acestei poete. Și senzual, pentru ca excesul de libertate creează vibrație, o trăire de care autoarea profită pentru a o transforma în senzualitate.
Frumusețea volumului constă tocmai în eterogenitatea conținutului său. De la sentimentele diafane ale poetei până la senzualitate.. Nici-o poezie nu seamănă cu alta cum nici-o iubire nu seamănă cu alta. Patriotismul poetei exprimă toate sentimentele liricii vechi și mai noi al neamului românesc, plasticitatea, muzicalul imnului national, imagismul, toate contopite într-o mișcare elegiacă, horațiană, de o lentoare cosmică:
“Oftatul pământului…
Talazul mării,
Fioru-nserării…
Răsăritul soarelui,
Horitul românului…
Și piatră de-ai fi,
Românește-ai zice
O limbă dulce,
Ca sfânta cruce!
Și piatră de-ai fi,
Doinind ai topi
Farmecele urii
În graiul iubirii… “( În graiul românesc al iubirii).
În poezia “Confesiunea unui român “ exprimă în totalitatea ei majoritatea sentimentelor românului, născut dac.Inima poetei, altădată avidă de emoții bate acum în ritm planetar-românesc și consultă răsunarea ceasornicilor de pe tot teritoriul României:
“Fiii tăi se nasc
râzând de moarte
și cresc în soare,
cum brazii horesc
în leagănul codrilor.
Statornic învață să zboare,
Ca neamul străbun.
Și urcă, urcă liber
spre ziua de mâine,
cu aripi de virtute,
sub pavăza credinței.
Mi-e somnul treaz
La numele tău,
Românie! “
Coarda lirică se înfierbântă tradițional, cu o sensibilitate patrotică și naturistă.Poeta scrie pe botezul Carpaților și-al Dunării albastre, simțind sărutul ancestral al dacilor.Viziunea despre istoria românilor ca într-un tablou de Grigorescu, însă fără culori tari, e profund muntenească, precum memoriilor scrise cu sinceritate. Poemele dedicate lui Brâncuș, Eminescu etc, sunt portrete lirice a căror nuanțe impresionează cititorul.Portrete gravate benedictin. Poeta este intelectualicește ingenuă și are nu o data o perspectivă primigenă, zugrăvind în colori nuanțe cu efect estetic din matitatea ilustrației. Și Mioara Oprișan se așează într-un unchi patriotic văzând lumea cu ochii iubirii de neam și țară:
“O floare de aur, o floare de cântec
Alină durerile neamului meu…
Ți-e versul mireasmă în veșnicie,
Descântec și sabie îți e cuvântul,
Divină solie!
Din Dacia mamă, din neam de titani,
Tot crește prin secoli, în afară de ani,
Conștiință de OM, cât UNIVERSUL,
În nume miracol, poet și LUCEAFĂR,
MIHAI EMINESCU! “( Odă lui Eminescu).
Poeta scrie o poezie în bază plastic, inițial picturală și modificată inefabil într-o lirică de înfățișare clasică. O mitologie întocmește poeta și din lumile naționale și tradiționale spre a umple spațiul gol, dacă este, din care legenda, tradiția și religiozitatea, prefăcută în poem iese de sub mantaua lui Gogol.:
“- Apoi, cetină de brad,
Cine să îi cânte?
– Mireasa cu mirele,
Norociți și uniți
Pe-a iubirii luntre…
– Verde cetină de brad,
Cu belșug a-l ninge?
– Țăranul cu boii lui,
Mângâiați, îndemnați
Brazda a străpunge. “( Verde cetină de brad.)
Senzațai diversității nu vine din culori multe cât dintr-o substanță multiformă, aproape în color aprinse, în fragment, valabilă la dimensiunea întregului.Acum sentimental liric vine pe conductul impresiilor, care alarmează toate simțurile:
“Răsai, Soare, domnuț mare
Și dă binecuvântare
La tot neamul românesc,
Când colindele pornesc!
Din Ardeal în Bucovina
Cerul își ninge lumina,
Se-adună colindătorii
De cum se revarsă zorii,
Să vestească o minune:
Iisus s-a născut în lume! “(Colindă română, după datina străbună )
E aici poezia tradițiilor, a formelor germinative și a obiceiurilor sacre, căci Mioara Oprișan face din sămânța tradițiilor idei și nu simple înfățișări obiective.Poeta dă un sens liric obiectului moștenirii tradițiilor, spre a lega poezia de geografia istoriei privită sub raport transcendent. În florile albe, flori de măr, Mioara Oprișan vede spiritul, imacularea sufletului, mari întruchipări energetice ale mișcării în dezvoltarea ei neîntrerupă, din generație în generație:
“Sub mărul mare de aur,
Sta-n mare evlavie
Măre Sfânta Mărie
Nașterii soroc să-i vie.
Florile albe, flori de măr.
Sub dealul cu iarbă verde,
Minune mare se vede:
Naște Fecioara Curată,
În lume-mpărat se-arată.
Florile albe, flori de măr!
Și-au venit la închinare
Îngerii din Cerul mare,
Oamenii de pe pământ
Să-i cânte Domnului Sfânt.
Florile albe, flori de măr! “( Flori albe, flori de măr)
Contemplația anotimpurilor este ca un lanț causal, exprimată prin mitologia parentală căci poeta vede și simte prezentul ca o formă dezvoltată de tradiție. De aceea colindele moștenite din străbuni, precum la Blaga, reprezintă nu o relație de familie, ci o entitate în mișcare, o idee a universului.
Iubirea de oameni se reflect în ultimul ciclu.Poeta versifică în cadențe impecabile, umplând dârele regulate de vers cu gândiri canonite de metrică. Poezia e un soi de melodie suavă dedicate omului frumos, de o puritate abstractă precum oglindirea feței într-o foaie de argint:
„De nu ai fi tu, omule frumos,
N-ar fi lumină, nici noapte nu ar fi,
N-ar fi viață, nici moarte nu ar fi,
N-ar fi iubire, nici cânt, nici poezie…”(De nu ai fi tu, omule… ), sau „ – Doamne, care lege e-ncălcată,
De mi-ai țesut din suferințe soartă?
Ce cale să urmeze pasul meu
Sub apăsarea dorului cel greu?
În adierea nopții de safir,
Curg lacrimile lunii pe clavir,
S-a stins surâsul tău baroc,
Iubitul meu, cel fără de noroc…„( Sa stins surâsul tău..).Sunt poeme de o inefabilă trăire și construcție lirică care impresionează. În esență poezia Mioarei Oprișan este curat barocă, având un sunet de ceremonie. Și în jurul unei tristeți, sau frumuseți, poeta împrăștie concentric, în cercuri de lărgime crescătoare, tropi prin care dorește să explice imagistic, trăirile sale. Ea lucrează ca și George Călinescu, pornind de la o temă, în principiu abstractă, posibilă și reală/ trăită, pe care o înconjoară cu imagini, făcându-i un diafan comentariu exuastiv, care absoarbe toate relațiile posibile.Imaginile se ating precum un năvod, coresponzând în principiul inițial , care le desface și le absoarbe pe rând, cu scopul de a releva legăturile oculte ale trăirilor sale, dar și ale lumii.
O sensibilitate primigenă de mare ingenuitate descoperim în acest volum- iată spiritul Mioarei Oprișan în a cărei poezie cântă mai toate formele umanității, ale naturii și ale cosmosului, într-o suflare vitală în care trage după sine natura, colindele, omul frumos, părinții, mama, chiar și pe ea însăși, inclusiv zborul:
“Ne vom vedea puțin mai rar,
Dar un cuvânt de mulțumire
Nerăbdătoare-aștept în prag…
Zbor lin spre devenire,
Zbor înalt, copiii mei! “(Zbor lin… )
Al.Florin Țene
Membru al Academiei Americană Română de Literatură și Știință
Președintele national al Ligii Scriitorilor Români