Istoricul literar care nu ia în seamă traducerile nu îmbrățișează ansamblul poetic din sistemul literar de pe Terra și nu merge la origine, el vede faptele sub aspect final, creativ și original, neglijând că în materie de literatură originalitatea absolută este o utopie și că opera, chiar în aparență spontană, are un mecanism motrice inalizabil care izvorăște într-o proporție impasibil de calculat și din mediu. Datorită acestui fapt sunt cărți care într-o epoca istorică stau în primul rând pe raftul bibliotecii, (Maria Banuș, Veronica Porumbacu, Nina Cassian, Luis Aragon ) iar în altă epocă istorico-politic trec pe al doilea rând, (V.Em Galan, A Toma, Sorin Toma, ) s-au chiar dispar din biblioteca publică datorită unor dictaturi politice (Radu Gyr, Traian Dorz, Arghezi până în 1950, Gib Mihăescu până în 1965 și chiar Eminescu 1945 până în 1948 ). A face istorie literară este, prin urmare, a examina epoca sub raportul traducerilor.
În plus, cărțile au deplină valabilitate estetică și a vorbi despre autor sub aspectul creației nu este o vorbă aruncată fără suport al adevărului.Izbitoare în traducere este în chip vădit proteicitatea, fiindcă poetul schimbă aici cu ușurință tonul după cheia portativului citit și solfegiază liric în concordanță cu emoția personală. A traduce poezie este a interpreta dirijoral o partitură. Cel ce traduce îmbrățișează virtual și admite opera în măsura în care o repetă la sonoritatea proprie afectivă. După mine traducerea este o creație eșuată, izvodită cu o sugestie exterioară peste care spiritul adaugă realitatea lui tehnică. Mulțimea de traduceri la noi în țară este semnul unei inițieri afective sub raportul creativității profunde și inalizabil. Practic, domeniul traducerii cărților de poezie a căpătat o întindere planetară, în timpul comunismului de la noi, exista o restriște în acest domeniu. Erau pe listele de traducere poeți și scriitori agreați de regim. Se recomandau scriitori cu vederi de stânga sau simpatizanți ai partidelor comuniste din Italia, Franța, Grecia și din Africa.Astfel, cititorul român așeza în biblioteca sa pe primul rând catrenul persan, și sonetul italian, haiku-ul nipon și romanța hispanică, pe Whitman și pe Omar Khayam, pe Horațiu și pe Jorge Guillen. Totuși, deși se întinde pe o plaje largă planetară, biblioteca de poezie străină are o răspândire sistematică și cuprinde totalitatea, fără a mepriza, acum în democrație, căci în regimul de tristă amintire trebuia ca traducătorul să aleagă autorii de pe o listă agreată de cenzură, obstrucționând inițiativa personală a traducătorului. Traducătorul, fiind mai rar și critic, poate dezechilibra înaintarea organică a unei literaturi prin insistența propagării cantitative a unei literaturi, prin insistența propagării cantitative a unei unice opere, a unei singure școli, a unui tip restrictiv de literatură. Foarte mulți poeți clasici, dar și contemporani români, au tradus poezii ale confraților străini. Suprarealiștii Eluard și Rene Char, ultimul cu sicitatea lui la limită și conciziunea abstractă, și-au găsit în Virgil Teodorescu, Gelu Naum, Botez, Demostene, Caraion, Ion, Cârneci, Magda, Dimov, Leonid, Ioana Pârvulescu, câte un pandant minunat. Darie Novăceanu a tradus pe melancolicul Juan Ramon Jimenez, iar regretatul poet Ștefan Aug.Doinaș a tradus pe cerebralul filolog Jorge Guillen etc.
A traduce lirică la noi în țară este o formă de coexistență literară și de elocvență estetică, un canal de contact cultural încontinuu, un stimulant estetic al unei energii creatoare infatigabile. A vedea în operă valoarea și a-i da viață în aerul unei limbi noi., unde poemul crește ca o planetă regenerată, în alt mediu lexical, este în ultima analiză expresia unei perfecte raționalități și a unei conștiințe necomune. Astfel, suntem contemporani, prin traduceri, cu Pindar și Camoes, cu Shakespeare și cu Mallarme, poetul român se regăsește pe sine în acest timp impersonal al bibliotecii imaginare, pe a căror rafturi cărțile au o mișcare secretă.
————————–
Al.Florin Țene
Cluj Napoca