Mulți profesori de limba română, ce au predat în regimul de tristă amintire, se vaită pe la “colțurile” limbii române că limba noastră o să dispară pentru că intră în fondul de cuvinte englezismele. Uitând că a fost o perioadă istorică când în limba noastră au intrat cuvintele franceze, care astăzi sunt asimilate în fondul principal de cuvinte, precum: telefon, televizor etc.
Fixarea neologismelor de origine franceză în limba română a fost un proces îndelungat. Prin traduceri au pătruns, la început, cuvinte copiate după modelul francez, care au dispărut ulterior (amurez, ivoriu, musiu, uvraj); acestea au fost ridiculizate de M. Kogălniceanu, C. Faca, V. Alecsandri, C. Negruzzi, I. L. Caragiale. Unele franțuzisme de acest fel s-au păstrat până astăzi, fără a fi foarte frecvente în limbă (a ambeta, angoasă). Cele mai multe cuvinte franceze s-au impus însă, pentru că denumeau noțiuni noi sau au adus deosebiri de nuanțe de sens (acces, cabinet, emotiv).
Adaptarea fonetică s-a produs în mai multe etape, care au fost analizate, în diverse lucrări, de Al. Graur. La început, când cuvintele franceze au fost luate, prin neogreacă sau prin rusă, aveau o formă ce reproducea pronunțarea lor în limbile respective intermediare, care le transcriau în propriul lor alfabet. De aceea, în română se scria și se pronunța, într-o vreme, milioner, ofansa, semplu.
În cazul împrumuturilor directe, au apărut dificultăți de adaptare din cauza finalei unor cuvinte franceze, care nu se încadra în categoriile morfologice românești, precum și pentru că unele sunete erau greu de pronunțat. S-a apelat, uneori, la formele italienești sau latine, care erau mai apropiate de română: corespondentul fr. illisible este rom. iligibil.
Ulterior, cuvintele franceze au fost împrumutate pe cale livrescă, adaptate după forma lor scrisă și pronunțate fie conform regulilor românei (sentiment), fie ca în franceză (bleu, ecru); multe au fost incluse în familii ale unor cuvinte înrudite etimologic (fr. soutenir devine rom. (a) susține după (a) ține, fr. science devine rom. știință după (a) ști). Influența franceză este cea mai puternică influență în lexicul limbii române, ea a dus, în cea mai mare măsură, la schimbarea configurației lexicale a limbii noastre. În vocabularul reprezentativ al limbii române, tratează cuvintele împrumutate, cuvintele de origine franceză ocupă rangul patru, după elementele moștenite din latină, creațiile lexicale românești și cuvintele din slavă, care se situează pe primele trei locuri.
Limba latină a fost la început un dialect vorbit în zona Italiei de astăzi. Denumirea de “latină” vine mai exact din numele tribului italic Latini, care comunicau prin intermediul acestui dialect. Toata aceasta poveste începe în jurul secolului 10 î.Hr. Poporul care a inițiat limba latină se afla în zona Peninsula Italiei, lângă râul Tiber. Analizând etnogeneza acestei limbi ( precum și datele istorice ), putem observa că limba latină are origini indo-europene.
O serie de limbi indo-europene cu istorie, dar care au dispărut treptat sunt: limba celtică, limba elenă, precum și alte limbi romanice. O dovadă ce arată că limba latină are origini indo-europene poate fi considerat faptul că… Vocalele lungi și scurte ale sunetelor a, e, i, o, u erau pronuntate și transmise extrem de des, în cuvintele din vocabularul latin. Sunt 193 de cuvinte, cu o pondere de 7,47%. Procentul crește considerabil prin adăugarea celor 378 de cuvinte cu etimologie multiplă, una dintre surse fiind și franceza; ponderea acestei clase ajunge la 22,12%, ocupând locul trei în structura vocabularului reprezentativ.
Și totuși, limba latină a avut de-a lungul timpului o serie numeroasă de modificări. Toate aceste modificări au făcut ca limba latină să primească șapte evoluții istorice: latina veche ( de la origini până în anul 75 i.Hr.), latina clasică (din anul 75 i.Hr. până în anul 200 d.Hr.), latina vulgară (din anul 200 până în anul 900), latina medievală (din anul 900 până în anul 1300), latina renascentistă (din anul 1300 până la sfârșitul anului 1500 ), latina nouă (din anul 1500 până în 1900), latina contemporană (din anul 1900 până în prezent).
Toate aceste praguri istorice au făcut ca limba latină să evolueze destul de mult de-a lungul timpului.
John Wordsworth afirma că sunt diferențe frapante între latina veche și latina nouă… Aceste diferențe pot fi identificate numai de un vorbitor de limba latină. Pentru a întelege mai bine… Aceste diferențe nu provoacă bariere lingvistice precum stadiile altor limbi straine ( vă sugeram să citiți istoria limbii spaniole ).
Spre exemplu, Cele Doisprezece Tabele este o alta inscripție din vremea limbii Latinei Vechi… Sunt inteligibile chiar și pentru cei ce cunosc astăzi limba latină. Tot atunci a fost scris și mai poate fi găsită și astăzi în muzeu, Primul Tratat dintre Roma și Cartagina. De asemenea, istoricii confirmă faptul că acest tratat a fost scris cu 28 de ani, înainte ca Xerxes I să atace statele grecești.
Se spune că foarte multe dintre scrierile latinei vechi dateaza din secolul VI î. Hr. De asemenea, după cum ne arată izvoarele istorice, înainte de alfabetul latin a fost alfabetul etrusc. Mai jos puteți vedea un exemplar din alfabetul etrusc. Cu toate acestea, limba latină veche nu a avut la început o convenție clasică de scriere. Aceste convenții au variat de fiecare dată în funcție de timp și de loc. Dar… treptat, a început să predomine, de-a lungul timpului, o convenție clasică, ce a avut startul în anul 75 î. Hr., prin trecerea de la Latina Veche… Și, a ținut până la sfârșitul anului 200 d. Hr. Ea acopera dialectele vernaculare ( care sunt proprii unei țări ), în toate zonele din Imperiul Roman. Trecerea de la Latina Veche la Latina Clasică s-a realizat treptat.
Această formă a limbii latine a fost considerată “The Proper Latin”. De foarte multe ori cuvântul latină se identifica cu “latina clasică”. Spre exemplu, manualele moderne din ziua de astazi predau latina clasică, cea din secolul II.
Cicero și contemporanii săi au folosit în scrierile lor versiunile limbii latine clasice. Tot latina clasică a primit și denumirea de “latinas”, care însemna “latina mai bună”. Latina “clasică” a primit acest termen, datorită faptului ca majoritatea operelor din limba latină au fost scrise prin acest limbaj.
Cuvântul clasic este o transliterare a cuvântului grecesc κλῆσις ( clesis ), care înseamna mai degrabă chemare. Cum am spus și mai sus, această formă a limbii latine a fost vobită din anul 75 i. Hr. până în anul 200 d. Hr… Și era vorbită în zone precum: Spania, Portugalia, Franța, Marea Britanie, Italia ( cum era și normal ), zona balcană, Asia Mica etc.
A urmat imediat după, trecerea de la latina clasică.. Dar, înainte de a intra în istoria acestui dialect, haideți să vedem câteva specificații ale acestei limbi. Latina vulgară sau “sermo vulgaris”, mai poartă denumirea și de latină comună.
Aceasta a fost activă până la sfarșitul secolului VIII și este diferită de latina clasică ( standard).Comparând cu latina clasică, putem vedea că latina vulgară este mai puțin standardizată. Cu toate acestea, izvoarele istorice ne arată că majoritatea scrierilor din prima perioada a Evului Mediu. Au fost realizate folosind limba latina clasica. Cu toate acestea, au existat cateva exceptii: Satiricul lui Gaius Petroneius.
Latina vulgară varia foarte mult în funcție de fiecare regiune în parte. Această limbă s-a împărțit pe mai multe dialecte. Mai mult de atât, latina vulgară nu a rămas la fel de-a lungul timpului… Ea modificandu-se de la un secol la altul. Cu toate acestea, in timpul secolului VI, cele mai vorbite dialecte devenise din ce în ce mai similare și puteau fi ințelese de către vorbitori diferiți.
Tot începând din secolul VI, limba latină a încetat să mai fie folosită la nivelul Curții. Aceasta fiind înlocuită de limba greacă.
Limba latină medievală a fost separată de latina clasică la jumătatea secolului IX. A urmat începând din anul 900, trecerea limbii latine la o altă formă: latina medievală. Acest prag al limbii latine a circulat până la sfârșitului anului 1300 și a fost reprezentativă pentru intregul Evu Mediu. Aceasta a servit ca limbă primară scrisă pentru majoritatea țărilor occidentale.
Latina medievală a funcționat în acea perioadă ca mijloc pentru schimbul de învățătură. De asemeni, tot latina medievală a fost folosită ca limbaj liturgic pentru Biserică, dar ca și limbă de studiu pentru: știința, literatură, drept și administrație. Latina medievală a reprezentat în prima postură în continuarea limbii latine clasice, dar… A primit totodata, îmbunătățiri și concepte noi.
Atât Cicero, cât și ceilalți umaniști ai perioadei au numit latina dinainte perioadei lor… Latina “gotică” și au considerat că doar latina din perioada antică poate fi considerată “latina reală”.
Umaniștii au insistat ca toate scrierile ce vor fi concepute în limba latină, să se folosească de limbajul latin clasic. In ceea ce privește scrisul, mai exact, tot în acea perioadă a trebuit să se facă o distincție în utilizarea literelor c și t. Spre exemplu: eciam și etiam. Reformele umaniștilor au ajuns să îmbunătățească pana și scrierea de mână. Un alt umanist, Erasmus a propus înlocuirea pronunțărilor tradiționale cu pronunțiile latine clasice.
Limba latina a început să se metamorfozeze din nou la începutul anului 1500. Aceasta s-a transformat în ceea ce numim astăzi latina modernă sau neo-latina. Dacă până în anul 1500, limba latină a cunoscut o evoluție imensă la nivelul literaturii… Din anul 1500, a trebuit ca aceasta să își extindă paleta de cuvinte.
Odată cu evoluția societății, au apărut foarte multe domenii și descoperiri, care nu aveau identificare în cuvinte. Tehnica modernă și taxonomia botanică și zoologia nu aveau identificare în exprimare.Datorită acestui scop, limba latină avea să încorporeze o nouă serie de termeni. Reforma protestantă care a înlaturat folosirea limbii latine din manuscrisele bisericest a dat mai departe startul într-o evoluție a limbii latine pentru celelalte domenii. Astfel, între anii 1500 și 1700, limba latină a servit ca limbă esențială pentru publicarea scrierilor științifice. Una dintre cele mai cunoscute scrieri din acea perioadă este Principia Mathematica a lui Newton.
Limba latină devenise limba de bază pentru învățământul elementar. Era populară pentru a întreține relațiile externe, fiind limbă internațională pentru corespondețta diplomatică ( cum este engleza astazi ).
Din anii 1720, limba latină era folosită la nivel conversațional de o foarte mare parte din populația Europei.
Latina contemporană a avut startul la sfârșitul secolului XIX și se menține până în prezent. Chiar dacă nivelul de prezență s-a diminuat extrem de mult. Limba latină poate fi regăsită astazi în domenii destul de importante: medicină, farmacie, astronomie, fizică, etc. Cea mai pură formă de regăsire a limbii latine o reprezintă clasificarea organismelor vii.
Dupa cum putem vedea limba latina se afla printre noi chiar și în prezent. Chiar mai mult, baza vocabularului limbii românești este limba latină.
Deşi influenţa limbii latine poate fi observată în multe limbi moderne, aceasta nu mai este o limbă vorbită în mod obişnuit.
Când Biserica Catolică a reuşit să capete influenţă în Roma antică, latina a devenit limba oficială a Imperiului Roman. Latina era o limbă care se utiliza la nivel internaţional. Acum, latina este considerată o limbă moartă, ceea ce înseamnă că este încă vorbită, dar nu mai există vorbitori nativi (sanscrita este o altă limbă moartă)
Latina nu a murit. De fapt, aceasta s-a transformat în franceză, spaniolă, portugheză, italiană sau română. Aceste limbi sunt cunoscute cu denumirea de limbi romanice. În toate cele cinci limbi se regăseşte gramatica, timpurile şi termeni specifici care îşi au originile în limba latină. Latina clasică este dificilă, fiecare cuvânt fiind modificat de timp, caz, voce, aspect, persoană, număr, gen şi mod.
Latina vulgară reprezintă variantă simplificată a limbii latine clasice care a supravieţuit pentru puţin timp, modificându-se în diferite limbi locale. La sfârşitul secolului VI, locuitorii din diferite zone ale imperiului nu se mai puteau înţelege între ei.
Și totuși limba latină nu mai este o limbă vie. Ea s-a risipit în câteva limbi europene și sud americane.
Bibliografie:
1. Mioara Avram, Anglicismele în limba română actuală, Bucureşti, 1997.
2. Georgeta Ciobanu, Anglicisme în limba română, Timişoara, 1996.
3. Nicolae Corlăteanu, Încadrarea lingvistică în realităţile europene, Chişinău, 2001.
4. Albina Dumbrăveanu, Ion Dumbrăveanu, Considerente privind expansiunea şi utilizarea unor anglicisme în limba română // „Limba Română”, nr. 1, Chişinău, 1999.
5. Valeria Guţu Romalo, Aspecte ale evoluţiei limbii române, Bucureşti, Humanitas Educaţional, 2005, 260 p.
6. Ştefania Isaac, Dezvoltarea competenţelor comunicative vs. Anglicismele recente în limba română. Monografie,Chişinău, 2004.
7. Sextil Puşcariu, Limba română. I. Privire generală, Bucureşti, 1976.
8. Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Vocabularul limbii romane actuale: dinamică, influenţă, creativitate, Editura All, Bucuresti, 2007, 160 de pagini, p. 83-111.
9. http://www.pruteanu.ro/6atitudini/2007.09.27-limba.htm
Dicţionare
1. DOOM2 – Dicţionarul Ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române. Ediţia II-a, Bucureşti, 2005.
2. Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, 1998.
3.MDN – Marele Dicţionar de neologisme, Florian Marcu, Bucureşti, 2002.
4. Dicţionar englez-român, român-englez, Andrei Bantoş, Bucureşti, 2005.
5. DCR2 – Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente, ediţia a doua, Bucureşti, 1997.
Autor: Al. Florin Țene