Familia Marianei
„Sunt eu, o umbră albastră … o
bucățică de prescură, un ochi de
lumină”
Oare ce-aș putea să-ți scriu, oare ce-aș
putea să-ți spun, Mariana?
Timpul se retrage în rame-ntunecate ca și crengile copacilor pe care le
văd de pe ferestre, un abur ușor tremură prin verdele închis al brazilor,
cu acele îndreptate spre niciunde, sau spre acel tărâm îmbrățișat și sfințit,
în galben-ruginiu, de toate apusurile. E-atâta deznădejde în vântul ce bate
cu putere și-n zarea vineție. Din când în când, trece câte-o frunză zbârcită,
gri, zborul ei se ondulează în șuierul viscolului ridicat dintre malurile
râpelor și eu rătăcesc iar pe străzi înmugurite cu amintiri și-ți simt
atingerea invizibilă pe gene.
„Dacă mi se întâmplă ceva, să știi că Vă iubesc!” mi-ai scris tu,
Mariana, în urmă cu un an. Era început de februarie, ghioceii își înfloreau
albul în grădina casei tale, dar gândul îți urcase într-un spațiu al unei
premoniții, iar cerul lăcrima, albastru, împletindu-se cu lacrimile mele
de-acum, neplânse …
Îți aud iarăși glasul și ne îmbrățișăm ca atunci când ne-am întâlnit la
o lansare de carte. Era sfârșit de noiembrie, era 2019. Amândouă eram
îmbrăcate în pantaloni și bluze negre, tu aveai cizme albe, eu cizme
negre. Tu brunetă, eu blondă. Amândouă aveam jachete albe.
Amândouă copilărisem în același cartier al aceluiași oraș. Amândouă
terminasem același liceu. Când am deschis ușa sălii de la Facultatea
„Ioan Slavici”, unde avea loc lansarea cărții poetului din Dorohoi,
Marin Beșcucă – „TIMIȘOARA – Acolade peste timp”, lansare
organizată la Timișoara, cu ocazia împlinirii a 30 de ani de la izbucnirea
Revoluției Române, tu m-ai luat de mână și mi-ai făcut loc lângă tine,
pe un scaun.
„Arăți mai bine în realitate, decât în poze”, m-ai
complimentat tu, cu eleganță, eu ți-am întors complimentul: „Ești
frumoasă, Mariana, elegantă și înaltă, mai înaltă ca mine, păreai mai
scundă în fotografii”. Ne-am îmbrățișat apoi și, una lângă alta, am
ascultat prezentarea și comentariile legate de cartea de poezie. S-a vorbit
despre revista pe care ai fondat-o: „Logos și Agape”, care ajunsese atunci
la peste 1.500.000 de cititori și tu ai punctat câteva idei.
Seara de noiembrie, ceața care plutea în spatele ferestrelor luminate,
venea nu dinspre oraș, ci din depărtarea unei copilării în legănări de
scrânciob, venea din mireasma sălciilor și a arinilor aplecați peste
malurile Ierugii, venea de pe cărarea care urca spre pădure, din sunetul
clopotelor de la biserica din Ohaba în a cărei casă parohială ai crescut.
„A trebuit ca eu să fac infarct și fata ta să mă trateze, pentru ca tu să
te reapuci de scris. Scrie!”
îmi spuneai tu, Mariana, de multe ori.
„Aștept ca mama ta să povestească despre tradițiile de iarnă din
Ohaba, despre pițărăi!” mi-ai transmis, prin Mihaela, atunci când te-ai
dus, în decembrie 2015, la control cardiologic. „Mariana așteaptă pițărăii,
mami!”, încerca Mihaela să mă mobilizeze. Și … cu două zile înainte de
Crăciun, m-am așezat la calculator și, după 14 ani de tăcere, au început
să ningă alb amintirile în povestea pițărăilor, pe care tu ai publicat-o, în
seara de Crăciun, în toate revistele din țară și din străinătate cu care
colaborai.
A urmat interviul cu pianista Maira Liliestedt:
- … eu nu știu să pun întrebări, sunt obișnuită, prin profesia mea, să
dau răspunsuri. - Nu mai căuta scuze, fă interviul!
M-ai convins să editez o nouă carte de poezie, ai scris o recenzie la
volumul meu de versuri: „Aparent / Illusory”, ai făcut promovarea cărții
printr-o lansare la radio „Romantic”, m-ai pus să fac corectura la
antologia „Printre rânduri, printre gânduri, printre oameni” și astfel, am
reînvățat câteva reguli de ortografie, mi-ai dat sfaturi înainte de întâlnirea
cu colegii mei de facultate: „să spui, la cursul festiv, că ești poetă”, m-ai
ajutat să-mi fac pagina de facebook, m-ai convins să semnez ceea ce scriu
cu numele meu, nu cu pseudonim: „onorează-ți bărbatul, așa cum îl
onorez și eu pe soțul meu și folosește-i numele” … m-ai susținut când
eram criticată pe nedrept, ai adus gândul tău atunci când nu mă simțeam
bine, te-ai rugat în mânăstirile în care ai intrat în pelerinajele tale …
Ai dăruit. Ai dăruit prietenie, ai dăruit iubire!
Ai fost prietena mea, ai fost criticul meu, ai fost cea care mi-a readus
pe umeri aripile literare.
Ai fost … ce mult dor aceste cuvinte!
Mai aud și-acum bulgării de pământ rănindu-se într-o plecare. Ți-am
adus flori albe, Mariana – „poetă cu suflet de înger”, flori împletite într-
o coroană. Era o vreme cenușie, cu nori, așa cum și inima mea purta.
N-ai mai venit să mă colinzi, de Crăciun. Nu am mai povestit despre
pițărăi, despre focurile de lângă biserică. Nu mai m-ai sunat la telefon…
Ți-ai întâlnit mama, Mariana? Te-a așteptat tatăl tău?
Ți-ai cunoscut bunicii? Ce ai aflat despre toți moșii tăi, rămași, prin
vicisitudinile istoriei, în „dulcea Bucovină”, țară a fagilor, pe care-o
purtai, îndurerată, în gânduri?
Mai scrii versuri? Mai cânți în corul îngerilor?
Ai regăsit „steaua pe care-ai prins-o și-ai pitit-o după un nor”? Ți-a
apărat aripile „de răceala nopților și de vuietul apelor”?
„Ai reușit … să te-mpodobești cu nestemata dăruită? Sau ai rămas
doar cu imaginea infinitului?”
A trecut vremea… dar Ieruga șoptește peste aceleași maluri acoperite
de copaci și de aluni. A trecut vremea și pe dealul de unde se vede așa de
frumos orașul nostru natal, Izvorul lui Vida umple alte ulcioare.
A trecut vremea, Mariana! Pe dealuri sunt alți copii …
Adriana Popa
Timișoara,