Am fost și anul acesta la Păuliș, tată. Pentru tine, am fost. Pentru ca tu, cel care ai sădit în sufletul meu și al Mihaelei iubirea de țară, să cobori de pe colțul de stea, în bobul de mărgean de pe genele mele.
A fost o zi caldă, de vară parcă, soarele strălucea, cerul era albastru, cu doar câțiva nori albi.
A fost o zi caldă, așa cum fuseseră zilele de septembrie și în urmă cu 75 de ani, atunci când tu și ceilalți elevi ai Şcolii de Subofiteri de Rezervă Radna, încorporaţi în armată direct de pe băncile şcolii, ați făcut un zid din iubirea de neam şi de ţară în calea trupelor horthyste, de 11 ori mai numeroase, mai bine instruite, mai bine echipate, cu tehnică de luptă, tancuri, ajutate și de aviația hitleristă. Armata română era în Moldova, armata ungară „Budapesta” ocupase Aradul şi înainta pe defileul Mureşului, ca să cucerească întreg Ardealul, partea de nord fiind cedată prin Dictatul de la Viena.
NICI PE AICI NU SE TRECE ! ați spus voi atunci, cu gândul la Mărășești.
Și nu s-a trecut!
„ La Păuliş, Miniş, Ghioroc şi Cuvin, în zilele de la 14 la 21 septembrie 1944, voi, ofiţeri, subofiteri şi elevi, aţi scris cu slovă de sânge, cu slovă de aur, în lumina soarelui scânteietor, pagini nepieritoare în istoria poporului nostru.
Cunoaşte întreaga ţară faptele voastre…
Va duce Mureşul pe apele lui, până departe, vestea izbânzii voastre şi o va cânta mereu.
Vor povesti codrii Cladovei urmaşilor că aici, pe Mureş, o şcoală de subofiţeri s-a bătut şi a bătut pe duşman, zdrobind furia hortistă” – din cuvântarea comandantului şcolii, colonelul Alexandru Petrescu, rostită în data de 1 octombrie 1944, la Radna.
E o toamnă verde, înlănţuită în părerile de rău ale verii.
-Auzi cum foşneşte porumbul ? mă-ntrebai tu, în grădină, atunci când vântul adia uşor prin pletele aurii ale lui septembrie. Aşa foşnea şi la Păuliş, iar noi strigam „ vin peste noi !” şi trăgeam disperaţi în lanurile de porumb din față.
Mă aplec sub privirea albastră a cerului, e 15 septembrie, duminică, în amintirea ta, tată, sunt iar aici, îți caut paşii, te caut pe tine, cel de atunci, te caut pe tine, cel pe care-l port în inima mea.
Drumul nu e prea circulat în această zonă, e un drum frumos, cu dealuri, pâlcuri de pădure, sate, în faţa caselor sunt spaţii cu iarbă, flori şi mulţi pomi.
Biserica plină de flori, mai ales crizanteme, are lângă altar steagul tricolor, elevele din cor sunt îmbrăcate în costum popular. S-a făcut parastas pentru toţi cei care şi-au pus viaţa pe altarul visului de pace al omenirii, corul a cântat „Treceţi batalioane Carpaţii” şi un cântec pe care l-am auzit, pentru prima dată, în anii trecuţi, tot în biserica de la Păuliş: „Tu, Ardeal, tu, Ardeal,/ Noi suntem oşteni/ Templul sfânt, templul sfânt/ Munţii Apuseni./ Ne-au călcat barbarii / Ne-au căznit mai-marii”…
În curtea bisericii erau întinse, pentru pomană, mese cu cozonac, colivă, cornuleţe, sărăţele, sticle cu must, pahare, struguri cu boabe mari. Și iar l-am întâlnit pe inginerul din Târgu-Jiu care, în urmă cu 6 ani, îl însoțise aici pe tatăl său, acel veteran care abia mergea, sprijinit în două cârje. Și iar am vorbit cu preotul, acum pensionar care, de peste 30 de ani, este în comitetul de organizare a comemorării Eroilor de la Păuliș. Curtea bisericii nu mai era plină de veterani, ca altădată, nu mai era luminată de sclipirea ochilor lor, „vremea fiind chipul ființării schimbătoare”, căci noi aparținem celor două lumi „cea de sus și de cea de jos…având înaintea noastră chipul ființării dumnezeiești, neschimbată în desăvârșirea sa”. (Arhimandritul Sofronie Saharov).
Adia vântul la Monumentul Eroilor de la Păuliş. Mai sunt trei veterani din Detaşamentul Păuliş, în viață. Doar trei! Însă doar unul a mai putut striga, anul acesta „prezent” aici, unde fusese fum și flacără, sânge, ură și moarte, pe unde au trecut, înainte de a începe luptele „bejenarii”, cei care se refugiau din calea năvălitorilor către Radna, Lipova, Săvârșin, sau chiar către Deva. Erau mame care-și alăptau copiii, erau bolnavi care zăceau în căruțe pe un braț de fân, erau bătrâni, copii speriați, vaci trase de lanț, fete frumoase și tinere, căruțe cu perne, plapume, oale, saci.
Bătrânii se opreau și-i întrebau pe acești tineri-copii soldați, care-și săpau tranșee în pământ: „Da’ toți vi-s așa de tineri?”. Și plecau mai departe, spunând: „Să vă ajute Dumnezeu!”
„Bejenarii” veneau din Nădlac, Variaș, Pecica, Curtici, Arad, Sâmbăteni, satele le fuseseră ocupate de armatele horthyste, soldații dăduseră foc caselor, violaseră femei, fete, bătuseră bătrâni, copii și bărbați, omorâseră pe cei care au făcut un cât de mic semn de împotrivire.
În timpul luptelor de la Ghioroc, frontul a fost străpuns de horthyști și 10 copii de 11 ani fuseseră spânzurați pentru „vina” de a fi adus apă elevilor din tranșee, în timpul luptelor.
Cum se pot întâmpla astfel de lucruri? De ce lumea are astfel de conducători? „Ce ți-am făcut eu ție, ce mi-ai făcut tu, mie,/ Ca țara mea să fie cu-a ta în dușmănie”? De ce popoarele nu spun NU? Nu a existat un singur Hitler, au existat mai mulți, Hitleri există și acum, mereu sunt războaie, mereu e neliniște, înveninare, distrugere.
Am plecat după defilarea gărzii de onoare, poliţişti de la circulaţie opreau maşinile de pe șosea ca să putem traversa. Maşina noastră era undeva, pe un drumeag de ţară. Lângă un lan de porumb. Foşnea porumbul uscat, cu frunza întoarsă, cu ştiuleţii încă pe el. Şi-n faţa mea apărea iar grădina casei în septembrie, cerul era albastru, merele ionatan roşeau în bătaia vântului, iar tatăl meu tresărea : „Auzi cum foşneşte porumbul ?”
Monumentul, cu aripa lui frântă, a rămas în zare, de strajă în câmpie, printre culorile, încă pline de verde, ale lui septembrie.
Şi iar am căutat, la Ghioroc, urmele tatălui meu, locul unde, fiind în trupa de recunoaştere, a căzut prizonier, locul unde a început, timp de 8 luni, calvarul vieţii lui de prizonier.
Pe marginea drumului erau gutui, atât de galbene şi mari în pomi, pe dealuri, vii pline de struguri.
Am urmărit liniile de tramvai către Arad, am trecut podul către Mureş şi, în partea laterală a şoselei, au apărut nişte lacuri frumoase, cu o apă atât de albastră, cu plaje de nisip. În zare se zăreau iole. Era liniște, era PACE!
Ziua de septembrie era la fel de caldă și însorită ca cea de 18 septembrie 1944, atunci când tatăl meu și-a lăsat mantaua pe parapetul pe care își sprijinea arma și, doar în veston, a plecat împreună cu ceilalți doi camarazi în trupa de recunoaștere, la ordinul comandantului de pluton, sublocotenent Aurel Vârlan, pentru a obține informații de la cei câțiva soldați români aflați la capătul podului peste care trecea linia de tramvai. „Am plecat și dus am fost!” scrie tatăl meu în jurnal. Nu erau soldați români, erau hothyiști îmbrăcați în uniforma armatei române, care i-au dezarmat și i-au făcut prizonieri.
În 1 octombrie 1944, elevii Școlii de Subofițeri de Rezervă Radna, au intrat în unitate încolonați, acoperiți de florile recunoștinței de către sătenii ce auziseră bubuitul tunurilor, al bombelor și al obuzelor sub care ei, cei din „Detașamentul Păuliș”, au stat neclintiți pe poziția de luptă, apărând trupul țării, apărând viața și libertatea. În coloană, elevii-soldați au cinstit memoria colegilor căzuți sau dispăruți în misiune, respectându-le locul în rândurile lor și păstrând tăcerea. Și locul tatălui meu rămăsese liber….
În fiecare an, atunci când ruginesc frunzele din vii, oamenii de pe meleagurile Păulișului, alături de oameni din toată țara, se închină în fața eroilor care și-au frânt zborul în albastrul dintre cerul și pământul Păulișului.
Încă e soare, încă e totul verde…oamenii vor găsi puterea de a nu mai distruge viața?
––––––––
Adriana POPA
15 septembrie 2019
*Comandantul Școlii de Subofițeri de Rezervă Radna, colonelul Alexandru Petrescu aprecia că, în sectorul Păuliș, Miniș, Ghioroc, Cuvin, forțele române au fost, la începutul operațiunilor -14 și 15 septembrie 1944- de 1.800 de luptători și s-au ridicat la sfârșitul operațiunilor -19 și 20 septembrie 1944- la 2.800, prin adăugarea succesivă a elementelor sovietice din Regimentul 32 Moto, care soseau treptat în zona frontului și se angajau în acțiune. Inamicul a acționat în Defileul Mureșului cu trei divizii, dintre care una de tancuri. Este vorba de Divizia 1 de tancuri „Budapesta”, Regimentele 8, 10, 11, 12, 13, 19, 21, infanterie și batalioanele 21 și 31 de honvezi, independente. Pe lângă aceste trupe, au mai luat parte la luptele din Defileul Mureșului și alte unități și subunități fasciste. Forțele inamicului din Defileul Mureșului totalizau 20.000 de oameni.
În urma bătăliilor și încleștărilor sângeroase de pe acest front, „Detașamentul Păuliș” a pierdut 380 de luptători, din care 65 morți, iar dușmanul a pierdut 3.150 oameni, dintre care 919 morți.
Această luptă a însemnat o angajare absolută, pe viață și pe moarte, un efort, fără limite, depus de toți luptătorii „Detașamentului Păuliș” în fiecare clipă, atât timp cât au durat bătăliile Păulișului.