Adriana POPA: La mulți ani, Maria!

Mama…atât de frumoasă, cu ochii ei limpezi, cu părul castaniu-deschis ondulat, cu bucle lungi, pe spate, fotografia are în ea ceva inefabil, ca un amurg violet de toamnă…frunzele iau culoarea sângelui și-n fața mea se alcătuiește pielea ei ca sideful, în timp ce mâna i se strânge ușor în aerul fluid. Ziua poartă o lacrimă albă, în ea însăși reflectându-mă pe mine, mică făptură fragilă, proiectată în trupul mamei mele, hrănindu-mă cu petala de nufăr ce plutește pe marele ei ochi căprui, cu verde crud pe margini. O înconjuram pe mama cu palmele, prin lichidul amniotic și o strângeam lângă mine, ridicând de fiecare dată un strat, prin placenta căruia o iubeam, curățind aerul cu o strălucire de cristal.

„Mama ta este o sfântă!”, spune prietena mea, Daniela.

Și ne atinge, pe toți, cu priviri în care umbra se contrazice cu lumina, delicate amândouă și triste.