E tot mai toamnă
nici nu ştiu de ce
merg spre lumină
ca spre-o-mbrăţişare
pentru mai multă certitudine
ai putea să mă umbreşti
cu palmele-frunze cu iasomie
aşa cum o fac cuvintele
în absenţa noastră
între mirosul de verde
şi albul hibernării
e
tot mai toamnă
mi-au mai rămas câteva iubiri
în locul gol al frunzei de pe ram
cine să-mi vadă ochii
prea limpezi
asemenea cailor furaţi
în nopţile cu lună plină
e
tot mai toamnă
cine să înţeleagă
poemul meu e tot mai personal
——————–
Adriana POPA
Timișoara
27 octombrie, 2018