Adrian BOTEZ: Nălucirile abateleui Bernardo (proză medie, scurtă și ultrascurtă)

În erudita sa lucrare “Lumea Nouă şi Spiritul Creştin”, abatele spaniol Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcantara (explorator, predicator cu nădejdi de convertire a „sălbaticilor” incas, dar, în primul rând,  conquistador, în numele Coroanei Spaniole) scria, pe la 1633 (o sută de ani după arderea pe rug, de către Francisco Pizarro, a ultimului împărat-Sapa Inca Atahualpa), aceste stranii fraze, aproape blasfematoare (unicele cuvinte scrise, despre ceva care pluteşte între real şi irealitatea sacră – „las nicolettes”):

„Există, pe cursul superior al Amazonului, în plină junglă, un soi de plante incredibile, care plutesc la suprafaţă doar în zonele de maxim risc ale vârtejurilor apei, ca nişte formaţiuni-insule de lumină: deşi aflate în bătaia soarelui şi în mijlocul apelor, ele nu se sinchisesc nici de lumina soarelui şi nici de puterea apelor vijelioase şi rotitoare, pentru că ele par a avea o lumină proprie, ca nişte snopi de fulgere (APARENT intermitente – de fapt, eu cred că era doar senzaţia ochilor mei obosiţi!), care te fascinează. Oricât te-ai apropia de ele (dar este aproape imposibil să te apropii, la mai puţin de cinci stânjeni, din pricina volburilor de apă, care, parcă, le apără de ochii preacurioşilor!), nu vei putea să distingi vreun contur clar, vreo diferenţă clară, între petale, sepale, stamine, dar nici între o floare şi altă floare (par a fi adevărate întruchipări ale aseicei Sfinte Treimi!):  ele îţi apar doar ca nişte pete de lumină atât de intensă, încât aproape că te orbesc. Mie mi-a fost imposibil să stabilesc dacă sunt plante sau animale, dar, din pricina fixităţii luminii lor (chiar dacă avea aparenţe de intermitenţă!), am decis să le numesc <<plante>>. Pentru că eu cunosc limba sălbaticilor celor goi, care locuiesc pe malurile Amazonului, i-am întrebat despre aceste creaturi plutitoare şi atât de ciudate, ale Domnului. Întâi, s-au uluit, pentru că, spuneau ei, nu orişicine poate vedea <<las nicolettes>>. Numai cei care sunt, spuneau ei: <<cu ochi de zei>>! Apoi, plini, deodată, de un respect deosebit,  faţă de mine, au îngenunchiat în faţa mea. N-am mai reuşit să scot nimic în plus, de la ei, despre aceste stranii arătări, numite, de mine, <<plante>>. Era evident că nici nu ştiau mai mult: erau, doar, cuprinşi de o teroare sacră, la simpla evocare a numelui acestor năluciri acvatico-vegetale !”.

Niciodată, de la scrierea aceasta a abatelui Bernardo (şi el, o personalitate cu totul bizară… – dar cu aproape superstiţioasă frică de minciună!), nu s-a mai pomenit, în vreo lucrare ştiinţifică, despre aceste ciudăţenii, pretinse <<flori-plante>>. Nimeni nu le-a mai văzut, nimeni n-a mai crezut în existenţa lor…Şi, totuşi, ele, „las nicolettes”,  există, undeva, pe cursul superior al, cel puţin, Amazonului – dacă nu şi în alte zone de risc divin, ale eternităţii apelor lumilor!

…Abatele Bernardo n-a minţit niciodată. Duşmanii lui cei mai înverşunaţi îl acuzau doar de frecvente năluciri.

                                                                                                             

***

“IL POLLAIOLO” – ELIBERATORUL ZBORURILOR

Abatele Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara s-a născut la Toledo (în arabă: Tulaytulah; în iudeo-spaniolă: Toldoth; în mozarabă: Tolétho), capitala provinciei cu acelaşi nume şi făcând parte din provincia autonomă Castilla-La Mancha. S-a născut, probabil, pe la 1561, adică atunci când Felipe al II-lea a mutat capitala Spaniei, de la Toledo la Madrid.  A locuit şi copilărit nu departe de râul Tajo – primul palat, nu departe de Puente de Alcàntara. De atunci, din 1561, şi Toledo, şi familia nobilă, din care se trăgea abatele,  precum şi regii Spaniei – nu s-au mai oprit dintr-o melancolică şi deplină decădere.

A fost făcut călugăr, din îndemnul familiei,  încă de la 15 ani şi, ajuns fiind  la bătrâneţe, Sfântul Scaun a decis (ciudată decizie, parcă luată în răspăr, faţă cu realitatea!) ca Bernardo să fie abate al mirificei mânăstiri franciscane San Juan de los Reyes (mânăstire bogată şi liniştită; i-a avut drept ctitori pe legendarii regi catolici, Ferdinand al II-lea de Aragon și regina Isabella de Castilia şi Leon). Nu se ştie nimic precis despre moartea sa. Doar că, într-o dimineaţă a anului 1639 (abatele Bernardo  trăise destul de mult şi văzuse, cu priviri ascuţite şi proaspete, minunat de mult şi de multe, pentru acea vreme, însoţind, ca preot şi cronicar, şi două expediţii pe Amazon, în Lumea Nouă), când un călugăr minorit a deschis uşa chiliei abatelui Bernardo, după ce bătuse în ea zadarnic, a văzut aşternutul neatins, pe severul pat de fier, iar delicata fereastră a chiliei zbătându-se deschisă din canaturi. Un porumbel, uguind de zor, fâlfâia, aprig, din aripi, să-şi ţină echilibrul, pe minusculul ei pervaz.

Se ştie că bunul abate Bernardo a călătorit mult. Urmare au fost două lucrări, închipuite ca jurnale de călătorie, dar cu aromă persistentă de cronici. Una dintre aceste două cărţi este, însă, mai curând, o sumă de rapoarte către Sfântul Scaun de la Vatican – şi este intitulată (cu un curaj care ţine, mai curând, de excentricitate, dar şi de un început de sfidare şi revoltă eretică  – nu de mirare, de altfel, în rândul acestui soi călugări, care se trag din Duhul atât de blândului, dar şi veşnic neliniştitului, de dreptate  căutător – adevăratului Sfânt Francisc!): “Minuni care aşteaptă beatificarea[1] şi beatificări care aşteaptă canonizarea[2]”.

Iată ce scria abatele Bernardo, în cartea pomenită de noi în urmă (şi apărută, probabil, în ultimii ani de existenţă pământeană ai energicului abate-aventurier, erudit şi scriitor), despre un lucru petrecut, cândva, la puţină vreme de la urcarea, în Sfântul Scaun, a Sfântului Părinte “Papa Paulus Quintus, Episcopus Romanus” (16 mai 1605–28 ianuarie 1621):

“Era, pe acea vreme, în Florenţa, un hoţ vestit şi foarte ciudat. Numele adevărat i s-a uitat, dar porecla i-a rămas: Il Pollaiolo  – Păsărarul. Dar nu pentru că prindea păsări, ci, dimpotrivă, pentru că le elibera din captivitate. Şi, pentru a putea să le elibereze din toate coliviile oraşului, învăţase, cu multă iscusinţă, absolut toate trucurile spărgătorilor. Astfel, nu se afla palat, din Florenţa (dar şi din alte cetăţi italiene!), pe care  Il Pollaiolo să nu-l fi prădat de colivii (orişicâte ar fi fost ele!), pentru a da drumul, înapoi spre văzduh, bietelor păsări captive. Nu-şi cruţa, pentru această nebunie blândă a sa, nici eforturi, nici chiar bani (…de unde va fi avut bani, acest sărac între săraci, nu ştiu a spune!) să-i mituiască pe unii paznici – şi nu-i păsa de riscurile tot mai mari, care-l pândeau, din umbra palatelor bogate şi teribil de trufaşe, deci cu multe zburătoare întemniţate în coliviile de aur.

Dar Il Pollaiolo, hoţul cel mai curat din lume, şi-a aflat destinul, destul de curând.

Chiar cu un an înainte de asasinarea soţului ei, regele Henric al IV-lea al Franţei[3] – Maria de Medici, fiica Marelui Duce de Toscana, Francesco de Medici, a venit, în desfătată preumblare, vara, dimpreună cu soţul ei regal, în palatul temuţilor Medici florentini. Dimpreună cu sodom de bagaje princiare şi regale, Maria de Medici adusese şi vreo câteva sute de colivii, cu păsări dintre cele mai frumos cântătoare şi cu pene dintre cele mai pestriţ colorate. Toate gloatele cetăţii le admirau şi se minunau, cu gurile ştirbe căscate larg…Într-aceeaşi noapte a venirii reginei Franţei, Il Pollaiolo s-a pus straşnic pe treabă, astfel că, până dimineaţa, n-a mai rămas nicio pasăre în coliviile reginei, iar în zori, văzduhul Florenţei era luminat nu atât de soare, cât de penajele paradisiace ale sutelor de păsări eliberate, dar, încă, năucite de neaşteptata libertate.

Aşa că, pe la ceasul amiezii, Il Pollaiolo deja fusese şi prins, şi judecat – pentru că toţi florentinii ştiau că este singurul care putea să işte o asemenea nebunie, în mândra şi atât de bine-chibzuita cetate Firenze.

Legat burduf, Il Pollaiolo îşi aştepta călăul (prea din pripă fiind, totuşi, lucrurile acestei arestări şi condamnări fulgerătoare! – pentru prima oară, în istoria execuţiilor, condamnatul urcase scările eşafodului, înaintea ucigaşului oficial şi legiuit al cetăţii!), pe eşafodul plasat în faţa Palatului Uffizi, în locul numit La Loggia dei Lanzi, al cărei fost acoperiş, acum transformat în terasă, era necesar, pentru ca membrii sălbaticei şi arogantei familii Medici să nu scape, cumva, vreunul dintre evenimentele sângeroase, ori mincinoase, din Piazza della Signoria[4]. Când a apărut, cu masca lui cea roşie, călăul, şi a suit, cu paşi moi şi lenţi, treptele eşafodului – gloatele adunate în faţa eşafodului, în mod ciudat, nu au început să urle de bucurie, ci l-au întâmpinat, pe sinistrul gâde, cu o ciudată şi apăsătoare tăcere.

Călăul, după rânduiala cea veche, şi-a încercat, întâi, cu luare-aminte, tăişul securii pentru decapitare şi, cu ochi cercetători, a privit, apoi, spre Loggia, de unde regina Maria trebuia să dea semnul morţii, în urma căruia tăişul securii s-ar fi prăbuşit peste golaşul grumaz al neajutoratului cel condamnat la pieire, de către legea oamenilor. Nu se considerase necesar să se mai citească, în public, actul cu acuzaţiile aduse, de către cetatea Florenţei, lui Il Pollaiolo, câtă vreme, în văzduhurile de cobalt, pluteau  (încă răspândite-risipite parcă de vânturi, temătoare una de alta!), la vederea oricărui eventual nefericit cârtitor, sutele de mărturii, vii şi împenate, luminat-colorate, precum îngerii – mărturii ale crimei de lezmajestate, făptuite de Păsărarul cel fără de nicio măsură ori ruşine.

Dar ele, zburătoarele văzduhului, deveniseră, acum, mii şi zeci, sute de mii – căci li se alăturaseră fostelor prizoniere, princiare şi regale –  nenumăratele alte păsări, cele salvate, din aurită întemniţare, de-a lungul anilor, de către bizarul hoţ, Il Pollaiolo…!

Semnul de moarte fu dat, de mâna graţioasei regine, şi tăişul începu să vâjâie spre gâtul alb al Păsărarului. Deodată, din văzduhuri s-au prăvălit, precum trăsnetul, mii şi mii de pliscuri de păsări. Era năpustit, astfel, peste lumea amuţită, un vuiet asurzitor, ca de tunet. În Piazza della Signoria s-a făcut, într-o clipită, întuneric beznă. Pliscurile vâjâind, în căderea zburătoarelor, mii şi sute de mii, străluceau şi furnicau, precum nişte  fulgere mici – aprig-mişunătoare şi ameninţător-fâlfâitoare. Mici, dar grozav de rapid rozătoare de oţel, pentru că, chiar şi în umbra nocturnă din Piazza della Signoria, se vedea cum tăişul securii călăului, care, o clipă mai înainte, strălucea ucigaş, cu firul de moarte îndreptat, nemilos, spre gâtul de pe butuc –  scădea-scădea, acum, incredibil de repede, se micşora-împuţina tăişul securii călăului, se tot micşora, tot mai neputincios, mâncat, electric, de pliscurile de oţel ale păsărilor… Ciuguleau oţelul, toate deodată, teribil de sistematic şi repede, ca o ropotire de grindină celest-pedepsitoare… – …până când, tot dintr-odată, zburătoarele s-au năpustit, înapoi, înspre ceruri, ca aspirate titanic şi inspirate serafic, de o putere pe deasupra de fire.  Îşi înţeleseseră libertatea –  şi-şi marcaseră, printr-un gest sublim, înţelegerea libertăţii. Da, dintr-odată, cerul de deasupra cetăţii s-a limpezit, păsările nu s-au mai văzut. Norul care întunecase cetatea dispăruse. Li se auzeau sutelor de mii de zburătoare doar cântecele depărtate, cântece de triumf, de ciudată, nemaiauzită, asurzitoare bucurie…

Şi, în lumina izbucnită, iarăşi, ca o explozie cerească, peste cetate – au văzut, toţi cei de faţă, că mascatul gâde (tremurând din toate mădularele, de spaimă şi ruşine!) nu mai ţinea, ridicat ridicol, în mâini –  decât un băţ dezgolit! Era coada fostei securi asasine. Şi, în acel ceas şi în acele multe-înmulţite minute, peste piaţă şi peste acoperişurile palatelor, s-a prăbuşit o nouă stihie: glasul mulţimilor adunate, în Piazza della Signoria, care cereau, cu ameninţare în voci (voci tot mai apropiate, ca tonalitate, de zborul feroce al păsărilor, cele eliberându-şi Eliberatorul!) – cereau, impetuos, precum apele diluviului dumnezeiesc, viaţă şi iertare, pentru Il Pollaiolo, Curatul Eliberator al Zborurilor Cereşti…

Regina a înghiţit în sec şi, speriată, s-a îndurat…

Nimeni, de atunci, n-a mai îndrăznit să vorbească despre această minune, din cetatea Florenţei. Acum, însă, după atâta vreme trecută, vin eu, abatele Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcantara, ca martor ocular al celor petrecute, în cetatea Firenze, pe 24 ale lui iulie, anno Domini 1609 – şi cer, cu înfrântă smerenie, cercetarea, de către Sfântul Scaun, a <<cazului Il Pollaiolo>>, caz al unui om demn de smerită minunare, pe care-l propun spre îndreptăţită beatificare”.

…Nici atunci când a apărut cartea abatelui Bernardo, dar nici până în zilele noastre, nu s-a mai vorbit despre “cazul Il Pollaiolo”.  O tăcere de moarte a fost poruncită, de la nivelul Sfântului Scaun. Cartea despre care facem aici vorbire, iscată dintr-alte năluciri ale abatelui Bernardo, a fost confiscată de Vatican.

…La noi pe masă a ajuns, dintr-o întâmplare mâhnită şi superbă, deopotrivă (în mod aproape miraculos!), un exemplar al acestei lucrări năpăstuite. Dar nu putem dezvălui amănunte, pentru că stăpânul şi aducătorul cărţii celei prigonite, a abatelui Bernardo (exemplar păstrat printr-o nouă minune, asemănătoare, oarecum, celei din cetatea Firenze, din anno Domini 1609!), acest om de mare curaj şi bunătate încă supravieţuieşte. Poate, când stăpânul şi aducătorul cărţii celei prigonite va pleca, în sfârşit, întru luminată şi înaltă binecuvântare, la Domnul, vom putea mărturisi mai multe, despre un òpus al minunilor călătoriei şi al smeritelor răzvrătiri ale vieţii.

***

 

ÎNTÂLNIREA ABATELUI CU MOARTEA

Scrie abatele Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara, în ultima sa lucrare, prea puţin citită, deci destul de puţin prigonită de Sfântul Scaun –  „Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi”:

„Călătoream prin Italia – singur cu Dumnezeu şi cu gândurile mele. Nu sufeream alai după mine, ca să nu-mi tulbur rugăciunea şi meditaţiile.

Poposisem, primăvara devreme, într-un sat (vârsta mea înaintată nu-mi mai îngăduie a-i ţine minte numele, acum), din binecuvântata provincie Emilia-Romagna[5], din nordul Italiei. La hanul unde trăsesem peste noapte, hangiul mi-a arătat mare cinstire, când a aflat cine sunt – dar, deîndată ce am coborât (din odaia de la primul cat, pe care mi-o dăduse spre odihnă), să-i cer a-mi face foc (pentru că vremea, noaptea, pe aici, este nefiresc de rece, aproape îngheţată) – am observat că are ceva pe suflet. Şi chiar aşa s-a dovedit a fi. Îndată ce i-am spus ce doream, el s-a şi aplecat spre mine, cu o şoaptă răguşită, şi mi-a cerut îngăduinţă să-mi vorbească despre ceva tainic. Am întrebat dacă acel lucru nu suferă, cumva, amânare – şi răspunsul său, scurt, a fost că nu.

Era vorba despre salvarea unui suflet, care se pregătea de marea călătorie. Hangiul, om de inimă, se pare –  găzduise, în ziua care trecuse, pe un biet pribeag, extrem de istovit şi cu aparenţă de cerşetor – iar acestuia, spre seară, i se făcuse tare rău. Trăgea să moară – şi l-a implorat pe hangiu să-i aducă, în cămăruţa umilă, unde fusese îngăduit, un preot, să se spovedească şi să primească, de va fi aflat vrednic, şi corpul Lui Crist. Am întrebat unde este omul  – iar hangiul m-a şi condus, degrabă, cu un felinar, într-o cămăruţă nenorocită şi întunecoasă, din spatele hanului. Mi-a lăsat felinarul şi mi-a spus că el se duce să facă focul în camera mea.

M-am apropiat de un pat, ascuns, parcă, într-un colţ al odăii. Acolo zăcea, acoperit cu o zdreanţă nenorocită, un om –  după toate semnele, în vârstă, dar nu atât de bătrân, cât, mai degrabă, îmbătrânit de mizerie şi de o istovire cumplită. Mâinile i se lungiseră, nefiresc de mult, ca nişte gheare iscoditoare, peste zdreanţa cu care era acoperit, şi degetele fremătau, din timp în timp, de parcă ar fi căutat ceva, fără de răgaz ori de linişte. Când mi-a desluşit chipul, în clarobscurul din odaie, şi sub lumina felinarului – şi când i-am spus şi cine sunt, doi ochi enormi s-au luminat, în desişul unei bărbi albe – atât de lungă, încât părea fantastică, revărsată din pat, până pe podele. Cu glas slab şi tremurător, m-a întrebat dacă-i îngădui să-şi spună încercările şi ticăloşiile vieţii, aşa cum ştia el mai bine. I-am răspuns afirmativ, şi m-am aşezat pe marginea patului, pregătit, cu o palmă sprijinită de bărbie, să-i ascult destăinuirile.

A început şovăielnic, dar, pe măsură ce povestea, ochii i se măreau şi mai mult, dacă cineva îşi poate închipui aşa ceva, despre nişte ochi aproape fără de margini, cu pupile reverberate cosmic, precum lacurile severe şi extatice din Alpi – iar vorba îi devenea tot mai puternică şi mai fermă, dar nu lipsită de intonaţiile stranii, ale bolnavilor de friguri.

Spre oarece mirare a mea, omul îmi spuse că era fiul cel mic al unui vestit conte, din Ferrara. Fratele lui mai mare, însă, după ce tatăl lor murise, îl alungase din castelul părintesc – şi, de atunci, devenise o adevărată minge a destinului. I se întâmplaseră atât de multe, într-o viaţă de aproape 60 de ani, încât nici el, măcar, nu mai dădea importanţă evenimentelor pestriţe, ţesute de un destin înflăcărat  – un destin în plin delir imaginativ. Am convenit, în sinea mea, că timpul scăpat din hăţuri şi supus fanteziilor sorţii nu reprezintă mare lucru, dacă-l scoţi din câteva matrici fundamentale, cum ar fi naşterea, iubirea, crima, ori propria-ţi moarte.

Iubise. Iubise mult şi amestecat, cum orice tânăr sănătos şi neliniştit. Şi ucisese, de câteva ori, când sângele aprins vădise văpăi neaşteptate şi jocul cuţitelor se înteţise, prin crâşme, odată cu fierberea sângelui. Dar dacă de crime se căia (cel puţin aşa mi-a dat senzaţia vagă), de iubirile cele multe nu-şi mai amintea aproape deloc. Aşa că şi-a dat seama (zicea el): de fapt, fusese vorba mai curând de vocea imperativă a instinctului de conservare şi de expresia nemulţumirilor sale, decât de adevărate şi înmulţite iubiri. De aceea, plictisit de povara nesuferită a tot mai aglomeratelor şi ilizibilelor evenimente ale vieţii sale şi bântuit de gândul sinuciderii, s-a îndreptat spre pustietăţi, înspre apele învolburate ale râului Po. Era ziua, după-amiază. De pe malul apei, însă, şi-a îndreptat ochii către câmpia, de un verde incredibil, linsă de undele râului. Şi, abia atunci, a luat aminte la ce se întâmpla, cu adevărat, înfara sa. Pe cer treceau nori, în turme dese – iar umbrele lor se răsfrângeau pe pământ şi peste ape, ca-ntr-un joc tainic al luminii şi îmbeznării. Deodată, această migraţie aleatorie a norilor încetă. Din fiecare umbră pământească, a fiecărui nor târât, hăt, pe cer – tânărul de atunci văzu cum se întrupează, aici, pe glia romagnolă, câte o lumină intensă, precum un fulger. Apoi, fiecare lumină orbitoare de fulger se potolea şi se modela, într-un corp scânteietor de înger. Sute de îngeri luminoşi împânzeau, astfel, în acel ceas mistic, pământul pajiştii care străjuia apele râului Po. Dar, ciudat, de cum se conturau pe pajişte, fiecare în parte şi toţi îngerii la un loc se aranjau ca nişte piese de şah înfocate, cabalistic dispuse, pe o tablă uriaşă, verde-ntunecată.

Îngerii, foarte curând, se îndreptară unul spre celălalt, radial, şi, mai întâi, formară o horă de văpăi. Apoi, în ritmul şi cu forma horei păstrată, se îndreptară către copacii dumbrăvii, care înconjura, extrem de răbdătoare şi îngăduitoare, dindeparte, atât apele râului, cât şi pajiştea de un verde-smaraldin. Şi tânărul îi auzi pe îngeri invocând ceva sau pe cineva – el nu înţelesese bine, pentru că vorbele îngerilor erau mai curând o dulce cântare, decât o clară articulare de vorbe. Invocaţia angelică îşi făcu efectul, însă, pentru că, de sub coaja celui mai înalt ulm al dumbrăvii, ieşi, întâi ca un abur molatic, apoi, tot mai bine şi clar vădindu-i-se mădularele şi chipul – o femeie cu pletele albe, revărsate peste umeri şi ajungându-i până la călcâie. Nu părea să fie foarte bătrână, dar chipul ei împietrit era, parcă, sculptat în marmură. Şi, deşi împietrirea chipului ei îi stârnea fiori tânărului, totuşi, îşi revelă faptul că trăsăturile feţei femeii erau de o frumuseţe stranie, unică în lume.

Tânărul de atunci, chiar dacă nu înţelegea descântecul  îngerilor, pricepu că femeia cea cu păr alb şi chip răpitor era moartea.

Şi, de cum pricepu acest lucru, se îndrăgosti de acea arătare cumplită şi vrăjită, aşa cum nu-şi închipuise el, vreodată, că ar fi fiind dragostea. Se zbăteau, ca de o furtună cumplită, corzile întinse a cântec mut ale sufletului său – îl dureau corzile sufletului, ca de o boală fără de leac şi-i părea, totul, atât de sufocant important, încât strunele inimii mai să i se rupă, într-un ultim acord, tragic şi maiestuos!

…Moartea cea fermecătoare dansa, cu o frenezie barbară, de multă vreme, de secole, parcă, în mijlocul horei îngerilor-flăcărui, şi, abia într-un târziu, se păru că-l observă, şi ea, la rândul ei, pe îndrăgostitul tânăr. Când băgă de seamă tânărul că a fost luat în seamă, moartea îi făcu un semn tainic, un semn care însemna să se azvârle, şi el, în văpăile horei, fără nicio amânare ori urmă de cugetare. Dar, în aceeaşi clipă în care tânărul se avântă spre miezul de horă, toţi îngerii de lumină se făcură, din nou, lumini violente de flăcări şi fulgere, iar deasupra lor şi a lumii, moartea deveni o flacără atât de înaltă şi izbucnit-pătimaşă, încât pajişte, dumbrabă şi ape – explodară, toate,  într-un incendiu cosmic, grandios la culme –  la culme cumplit!

Prima mişcare a tânărului a fost s-o ia la sănătoasa, unde i-or vedea ochii, ca să nu fie pârjolit de limbile de foc ale  incendiului iscat  – dar, dintr-odată, se opri: în mijlocul flăcărilor nimic nu ardea, ci se lumina şi-şi înălţa văpaia, ameţitor, înspre ceruri! Văzu, cu ochii lui, zeci şi sute de cerbi şi de ciute, zeci de lei, tigri, mii de fiare şi de lighioane, dansându-şi umbre de lumină tot mai înalte şi mai graţioase…La fel de zvelt baletau şi copacii, parcă înviaţi, precum şerpii de foc, ai dumbrăvii de ulmi. Era un adevărat balet al focului, întins peste întreg pământul şi suit cu totul în ceruri  – dar flăcările baletului nu ardeau, ci luminau, pământ şi cer, deopotrivă, cu flăcări graţioase şi aproape reci – pietrificată lumină, de atâta înaltă maiestate.

Dansatoarea primă şi cea mai extatică şi frenetică era moartea, fireşte! Albă, fascinant de albă, părea a fi un uriaş inorog în flăcări. În fruntea ei, în fruntea miraculosului inorog, chiar deasupra cornului celui alb, tot mai acuţit şi, parcă, tot mai fără de sfârşit (crescut şi mărit-împins, agresiv, în spaţii, cu fiece clipă!)  – fulgera, de-ţi lua ochii, un smarald uriaş, de dimensiuni cum nici cea mai incredibilă nestemată a Golcondei[6] nu ar fi putut visa, măcar, să aibă ori să ajungă a dezvălui!

Tânărul se azvârli, cu trup şi suflet, ca-ntr-o adevărată explozie a fiinţei lui, la pieptul iubitei celei imposibil de frumoase, cu plete-albe-de-flăcări, luminând oceanele universului tot. Şi iubita sa funerară îl sărută atât de pătimaş şi de adânc în suflet, atât de afund îi sorbi sufletul, ca-ntr-o ritmică tălăzuire uriaşă – încât pe cer se arătară, dintr-odată, toţi aştrii văzduhului şi Empireului[7], deodată – şi aştrii văzduhului şi Empireului prinseră să se rotească, în mareele fluide ale acestui sărut fără de capăt, până ce bietul tânăr îşi pierdu cunoştinţa…

…Leşinat a stat nu se ştie câtă vreme. Vor fi trecut zile şi nopţi, poate veacuri multe. Nu ştia, şi nici nu era nimeni, în acele pustietăţi, care să-i spună cât şi cum zăcuse. S-a trezit din leşin, şi s-a târât până la apele râului Po, să încerce a se răcori şi a-şi limpezi gând, dintre ceţurile minţii vlăguite.  În oglinzile apei, însă, nu se mai recunoscu: îl privea, din tremurul undelor, un chip de moşneag, albit de vremuri vechi şi slăbit de orice putere. O umbră de lumină albă, însă, îl însoţea şi-l străbătea, tovarăşă – iscându-se, astfel, în fiinţa lui, ca un balaur cu două capete, unul de lebădă şi unul de şarpe  – …umbra îl încolăcea, îl străpungea şi-l îngâna, în oglinzile apei, de parcă acolo, în oglinda miraculoasă, ar fi fost întâlniţi, de către puteri diavoleşti, doi copii, jucăuşi şi cruzi, care se ascundeau unul după altul, unul prin altul, pentru o făptuire cumplit de simplă –  legică, barbară, tainică şi ucigaşă, precum sunt toate făptuirile lumii…

…Nu ştie cum a ajuns la han. Doar acum, când eu îmi  aplecasem, cu totul nesperat,  chipul peste zdrenţele patului său, îşi dădea seama că este, încă, pe această lume, cu trupul…”

Şi ce urmează scris, în cartea abatelui, este atât de uluitor şi de straniu, încât nu îndrăznim a cita, ci doar ne străduim a sugera, totul (printr-o tălmăcire voit aproximativă, din spaniola arhaică a textului), prin cuvinte cât mai palide şi mai cuviincioase:

În timp ce, tot mai scormonitor şi mai aţâţat  suna vocea  bătrânului dintre zdrenţele patului, abatele zări, însă, ca prin ceaţă, cum se iţea (iscat dintre cărnurile bătrâne şi fleşcăite, fără de vlagă, ale celui din pat – iscat dintre straiele flenduroase ale străinului zăcând în pat) un fum fierbinte, arzător de fierbinte, care se alungea, lunecos şi criminal, spre pieptul şi spre chipul omului bisericii – şi fumul alcătuia, uluitor de repede şi periculos (în valuri şi-n vârtejuri năvalnice, de foc, precum veninul de viperă, prelins spre pieptul şi spre chipul şi ochii abatelui), întruchiparea unui alt trup de om, albicios şi fosforescent – un trup ieşit, cu sfruntare brutală, din primul, dar complet îngemănat cu primul. Acest al doilea trup era iscat şi ieşit din corpul bătrânului („iscându-se, astfel, în fiinţa lui, ca un balaur cu două capete, unul de lebădă şi unul de şarpe”) şi se desfăşura ameţitor, precum se desfăşoară umbra din trup –  …acest al doilea corp, iscat din primul, era un corp de femeie, însă: cu sâni imenşi, ispititori, obsceni până la teroare… – …un trup cu zvârcoliri de patimă pârjolitoare, de arşiţă pustiitoare. Parcă din pieptul bătrânului, cel cu dublă întruchipare, de moşneag şi de sirenă  ispititoare, ieşeau, acum, nu vorbe  – ci sunete pure – tot mai multe şi mai asurzitoare sunete dogoritoare, descântând-disparate, ba ciripitoare, ba parcă gemând-muginde, ameţitoare şi ucigaşe sunete… Şi erau sunete ale cântecului unei alte lumi, o lume de pojar inefabil –  misterioase şi fascinante sunete-vâlvătăi, care începură să-l încolăcească, pe bunul abate, cu şerpuirile lor de sirene ceţoase, înălbite de începuturile cele bătrâne şi scorţoşat-dogorite-ale lumii…Limbi de foc turbate, roşii şi albe – îngânări ciudate, tot mai ascuţit-şuierătoare, începură să se înalţe, începură să-i lingă faţa abatelui, cu tumorile şi leprele tăciunoase ale unei boli febrile, de nelecuit şi întru totul înrobitoare, prin fascinaţie…

Abatele abia avu vreme să se smulgă pe uşă, cu veşmintele smucite într-o dezordine indecentă şi de coşmar. În urma lui, se auzi hohotul triumfător al morţii…Şi iată cum îşi termìnă bunul abate ciudata şi obsedanta lui povestire:

„Limbi de flăcări îmi interziseră, deodată, calea spre uşa hanului – dar, cu ultima disperare, m-am smuls lor şi m-am azvârlit în ucigaşa beznă…Pe laturile straiului meu negru, flăcările dogoritoare  fâlfâiau avântate, parcă-mi crescuseră aripi de aur. M-am azvârlit, cu avântul deznădejdii, de pe un dâmb de umbră şi de prundiş, din coasta hanului, rostogolindu-mă amarnic de repede, până ce am avut impresia că, în rotaţia mea, devenisem un uriaş fus învârtit nebuneşte, sfârâind de foc, fumegând şi luminând lumea, până în zări şi dincolo de zări, în lumile îngerilor văzduhului. Tot rostogolind, deodată cu mine, roata de foc a straielor mele, am ajuns jos, în iarba răcoroasă, de la poalele dâmbului. Am leşinat acolo, în iarba înaltă –  am simţit, în nări, miros greţos, de fum acrit şi stătut… – …şi nu mai ştiu nimic din ce s-a petrecut, în ceasurile următoare, cu adevărat.

…Hanul a ars din temelii, se zice, timp de aproape o săptămână încheiată. Pe mine m-au aflat, la răscruce de drumuri, mai mult mort decât viu, nişte ţărani. Când, mai târziu, i-am întrebat în ce fel şi-n ce hal m-au aflat, s-au codit a-mi zice multe. Abia după vreun ceas de flecăreală încordată (din partea mea), despre cu totul alte lucruri decât ciudata şi terifianta mea întâmplare  – unul dintre ei, mult mai tânăr decât tovarăşii lui de drum şi cu ochi imenşi, s-a întors cu faţa spre mine, m-a privit drept în crucea ochilor şi mi-a spus, sacadat, ca-n delir, dar făcându-mi, viclean şi dulce, cu ochiul, precum ispititorul – că, în chiar momentul care a precedat aflarea trupului meu, de către ţărani, la răscrucea de drumuri –  prin ceaţa deasă a unei dumbrăvi de pe coastă, s-a văzut un inorog în flăcări, gata să se topească printre faldurile văzduhurilor invizibile. Şi-n fruntea inorogului, ardea, cu văpăi reci şi atotcotropitoare, un smarald uriaş…

Ţăranii ceilalţi s-au grăbit să-i astupe tinerelului gura, cu palma, şi să-mi ceară, umil, iertăciune (mai să dea în genunchi!), pentru vorbirea în dodii a tovarăşului lor celui mai tânăr şi mai smintit.

…De atunci, de la acea întâmplare cu moşneagul cel fantast şi bizar, balaur cu două capete şi cu două trupuri într-unul, şi de la vorbele cele pripite şi enigmatice ale unui tânăr ţăran cu minţile tulburate – au trecut tare mulţi ani. Dar, tot mai des, de la o vreme încoace, am impresia că aş putea, în oricare ceas, să mă transform într-un abur alb şi învăpăiat de inorog, iar cutele frunţii mele se strâng, cu durere perfidă, tot mai des şi tot mai dur şi mai pietros-lunecos: deasupra ochilor, în crucea frunţii, mi se învolburează, tot mai des, o ceaţă de lumină verzuie şi rece, de parc-aş avea, pe frunte, un uriaş smarald…”.

***

                                                                                                                    

 

ABATELE, SCHIVNICUL ŞI DIAVOLUL

 

În cartea sa, “Minuni care aşteaptă beatificarea şi beatificări care aşteaptă canonizarea”, despre care, deja, am vorbit (carte scrisă de-a lungul unei vieţi întregi, de peregrinări şi observări adânci a firii umane, dar apărută abia prin 1638 sau 1639, se pare) – nobilul abate Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara scria aşa, într-un rând (foarte aproape de finalul cărţii sale celei ponegrite, năpăstuite şi prigonite):

„Drumeţul care se avântă prin munţii Abruzzi[8], riscă ori să fie victimă a tâlharilor (cei mai mulţi, ajunşi <<ladrones>>, cum le zic localnicii, din pricina sărăciei, piaza cea rea, care roade necruţătoare, ca o ciumă, Italia de Mijloc şi de Sud), sau victima nălucirilor mistice. M-am închinat, şi eu, cu luciditatea înfrântă, la biserica marelui castel spaniol, din orăşelul L’Aquila.

Pe vremea papei Celestin al V-lea[9], oraşul L’Aquila[10] (fiind construit pe locul unui lac secat, de parcă oamenii oraşului ar fi voit să caute, cu orişice preţ, sub glie, chiar şi cu preţul revelaţiei ultime, originile apelor de la-nceputurile lumii, spre a înţelege mai limpede cerul –  a devenit unul dintre cele mai cutremurate pământuri ale Italiei!) a fost dăruit cu două lucruri de luat în seamă: întâi, cu o frumoasă şi tristă biserică  – apoi, cu o sărbătoare paradoxală – <<La Perdonanza Celestiniana>> – <<Iertarea Celestină>> (care trebuia să însemne smerenie întru curăţia paradisiacă, dar trezeşte, mai curând, în oameni, dezmăţul). Multă trufie şi pompă deşarte, nicio credinţă care să înalţe ochii spre cerul de aici – un cer atât de intens albastru, încât, fără să vrei, privindu-l numai, cazi în genunchi, dacă nu eşti împietrit.

Munţi exasperaţi întru înalt, catifelele râului Aterno, neliniştile vălurite mistic ale mării Adriatice – dar, mai cu seamă, cer tragic. În rest, tâlhari sălbatici, înţepeniţi în cruzime (modul savant şi, fireşte, sofistic, de a rezolva problemele cerului de aici) –  şi preoţi şi călugări, tălăzuiţi de întrebări fără de răspuns, împotriva cerului, şi de răspunsuri fără de urmări, întru dezvăluirea afundurilor de cer şi iluminatelor valuri de mare –  amândouă cetele umane, deopotrivă hoinărind prin pustiul conştiinţei.

Am ales să mă înfund, singur ca de obicei, în munţi. Este singurul fel de a te împotrivi, eficient, sofismelor ipocrite şi deznădăjduite ale lumii căzute. Şi de a continua să-ţi visezi, cu fiecare stâncă urcată, nădejdea.

Se vestea, printre <<contadini>>, cum îşi zic, pe aici, ţăranii, că, într-o grotă a muntelui, s-ar afla paradisul de bezne al unui anahoret tare bătrân. Era mai bătrân (grăiau ei în dodii) decât timpul. Nu ieşise de acolo, din munţi şi din peşteră, niciodată, de când se ştiau ei şi moşii lor, pe pământ – parcă de la naşterea lumii încoace. Şi spuneau, pe la mesele cinei, că sihastrul ar fi fost atât de aproape de îngeri, încât mulţi îl vedeau, înspre amurg, zburând fără de aripi, precum o ceaţă cu chip, prin luminile aerului mătăsos. Şi, tocmai de aceea, de câteva săptămâni era, din nou, bolnav de moarte şi scârbit de lumea asta. Se spunea că zace în peştera lui, înconjurat de arhangheli, de serafi şi heruvi, şi de duioşia brutală a morţii.

Am suit mult, printre umbre de copaci şi am ajuns acolo unde nu rezistau la lumină decât jnepenii. Cât am umblat printre arbori, mereu mi se părea că sunt urmărit, furişat, de fiare umane rătăcite, setoase de sânge şi de Dumnezeu, dar neajutorate, şovăielnice. Am călcat şi urcat stânci întunecate, ca de pe lună. Şi am ajuns în dreptul intrării unei grote.

Nu greşisem mult, în părerile şi nălucirile simţurilor mele. Înaintea mea ajunseseră, la bătrânul schivnic, patru drumeţi, care deja tăiaseră, cu umerii, întunericul de la intrarea peşterii – scufundându-se, ca în moarte, în tăcerile adâncului ei.

Păşind, şi eu, dincolo de iluzie, am intrat în beznă. Întâi nu vedeam nimic, şi-mi tot frământam degetele transpirate şi palmele supraîncălzite – apoi începu să joace, în întuneric, lumina prepuielnică a unui foc adânc, de fund al unui abis revelator. La lumina flăcărilor lui întrebătoare, am zărit chipul pustnicului, care, cu adevărat, zăcea, întins pe o coastă, în partea cealaltă a focului.

Era, după câte puteam să-mi dau seama, un om înalt, dacă s-ar fi îndurat să se ridice în picioare. Extrem de slab, cu o barbă albă şi nefiresc, incredibil de lungă, înprejurul lui răsfirată, precum o băltoacă albă, care lumina orişice beznă, fără să mai fie nevoie de jarurile lemnului ars. Presupunând că n-ar fi luminat barba fantastic, de poveste – atunci ar fi fulgerat, în mod sigur, orişice întuneric, cu ochii lui albaştri, enormi. Atât de larg deschişi, dilataţi spre uimire mâhnită, de parcă aşteptau, în cuprinsul lor (scăpărând ferm şi sever!), să se verse, dinafară într-înşii (nu conta când, ci înfăptuirea în sine!), toate răzgândirile şi amânările lumii, spre izbăvirea întru siguranţă.

Vizitatorii care ajunseseră la pustnic înaintea mea nu mai erau, acum, învăluiţi în mantii, ci-şi desfăcuseră chipurile, larg, desăvârşit, spre cercetarea ochilor schivnicului. Erau patru. Trei stăteau împreună, găvozdiţi unu-ntr-altul, ca trei vite speriate de urletele tot mai apropiate ale lupului – iar al patrulea era singur, stingher.

Fireşte, nu îndrăzniseră să înainteze toţi deodată, nici măcar cei trei, care se vedea că sunt legaţi prin sânge – ci-l lăsaseră pe cel dintâi dintre ei trei să se târască în genunchi, până la marginea focului. De partea cealaltă a dansului luminii se aflau ochii cei imens deschişi ai cercetării, sau ai unui vis adevărat, bolnav şi înfrigurat. Drumeţul mişcat spre limita luminii era, de fapt, o tânără fată.

-Preasfinţite, îndură-te şi binecuvântează! – se auzi, din pământ, glasul ei melodios şi sfios. Am venit, aici, tocmai din Friuli, cu un frate al meu, oştean de vază, şi cu sora noastră, întoarsă din tristeţea mânăstirii. Sunt fiica ducelui…

-Ştiu cine eşti şi sunteţi toţi. Te du acasă şi mărită-te, cu grabă. Cel hărăzit ţie te aşteaptă.

-Dar părinţii mei nu-l vor…că-i sărac şi nu-i nobil…

-Dacă vrei să împlineşti două vieţi, du-te chiar acum şi fă ce trebuie, în acest ceas. Nu pot părinţii din lumea asta, de azi, să schimbe crugurile stelelor, dar pot, în schimb, clipa de fericire s-o dea otrăvii. Faci cum îţi zic – şi va fi mai bine, cu o lumină, în lume – …şi bătrânul îşi opri brusc grăirea, de parcă vorbele lui ar fi trecut, dintr-odată, în alt loc şi-n alt timp, ca dintr-o odaie într-alta.

Nemaiauzind vorba schivnicului, fata se trase, tot în genunchi (dar, parcă, mai umilită de cum venise…), înafara bătăii flăcărilor. În felul acesta, lăsă loc pasului trufaş al fratelui ei, care nu îngenunchease, ci mergea, ca spre o redută deja cucerită de soldaţii lui.

-Eu, părinte… – îşi drese vocea, cu evident efort de îndulcire falsă, tânărul.

-…Ieşi afară din peşteră, golane! – se auzi, deodată, în mod cu totul neaşteptat, glasul tunător (cât să prăbuşească pereţii grotei peste cei de faţă!), al celui ce părea că-şi stinsese toate puterile, în vorbele cele dinainte, grăite pentru fata cea mare a ducelui. Aerul peşterii de bezne se despărţea şi se-nmulţea, în triunghiuri tot mai ascuţite şi, parcă, tot mai luminos-arzătoare, zbătute amarnic, precum faldurii unei mări, şi reverberate la infinit.

…Se auziră nişte lipăituri sfioase, scrâşniri surde şi mărunte dărâmări de pietriş – iar cel trufaş dispăru, precum o felină mică şi jigărită, în beznă (într-o parte ori alta a locului), copleşit, ca de un ordin de general celest, de glasul schivnicului. Gândeam că, afară, îşi va regăsi sora mai mare (a cărei mişcare spre ieşirea din peşteră n-o auzisem). Ori, poate că nu.

…Fata cea mică, rămasă singură, faţă în faţă, cu flăcările trosnitoare ale focului, poate din pricina fricii, căzu, şi ea, în genunchi, târându-se, după pilda soră-sii, până la marginile suportabile ale luminii:

-Preasfinte, eu aş vrea să ştiu dacă mă voi mărita cu fiul…

Nu se auzi decât trosnetul înăbuşit şi continuu al focului. Fata îşi făcu, iarăşi, curaj:

-…Cu fiul contelui… – şi vocea i se frânse, iarăşi.

Niciun răspuns, din partea de dincolo de foc. Nedumerită şi înfricoşată, fata tăcu frânt şi se ghemui în propria-i tăcere.

…Aşa se scurse aproape un sfert de ceas. Poate. Eu stăteam în picioare, rezemat de o stâncă. În cele din urmă, frângându-şi mâinile şi muşcându-şi buzele până la sânge, fata se ridică, umilită, şi se întoarse să plece. Atunci auzi, de dincolo de luminile focului:

-Străduieşte-te şi fii mai bună. Dar ştiu că e zadarnică fie şi încercarea, pentru cei slabi şi fără de vlaga hotărârii… – …şi fata se întoarse şi se pierdu, de tot, în beznă.

Nu ştiu, poate că a aflat, în cele din urmă, intrarea peşterii.

…Al patrulea hoinar venit şi oprit aici, în peşteră, ieşi de dincolo de umbra singurătăţii sale. În genunchi, parcă vorbind cu sine, zise, cu tristeţe:

-Am venit să văd dacă e adevărat că vezi. Am venit să întreb nu despre mine, ci despre lumea asta, preasfinţite. Dar văd că tu vezi numai ceea ce toţi văd, şi te interesezi mai curând de fleacuri, de zadarurile clipei, decât de veşnicie…

– Pleacă, Satană – se auzi, blajin, glasul schivnicului. Nu eşti venit prima dată, şi nici pentru ultima. Dar îţi repet, doar ca să nu crezi, vreodată, în izbânda ta (deci, să nu sângeri mai mult decât trebuie) – şi, astfel, să te gândeşti la înfrângerea ta şi, poate, prin înfrângere, la mântuire: nu există vecie, ci există clipa. Nu există sfinţi şi nici ceruri, dacă nu există oameni. Iar tu nu vei birui, pentru că priveşti prea departe, ca să poţi vedea ceva. Eşti, diavole, prea savant, pentru a putea fi înţelept. De aceea pierzi mereu – de aceea se tot lungeşte lumea asta ca orbire, de aceea viaţa este gâtuită de melancoliile tale, cu care te mândreşti, Satano, în loc să le vindeci…iar învierea întârzie, cu fiecare amânare, cu fiecare şovăială, poleită cu aureola vană a gândului…

…Eu n-am mai zăbovit. Ce nu înţelesesem cu ochii şi mintea, simţisem, cu lumina cea mare: inima.

Ieşit din grotă, umblând şi revenind în lumea zadarului şi larmei fără de minte şi folos, am auzit, după mulţi ani, că fata cea mare a ducelui din Friuli, măritată cu un meşteşugar din Pescara, era, de către oamenii săraci, cea mai iubită şi respectată dintre femeile provinciei. Iar copiii ei cei trei o însoţeau, din colibă în colibă, întru luminarea vieţilor oamenilor sărmani, fie şi cu o scânteiere a focului celui mai înalt – focul milei lui Crist. Fratele ei fusese ucis, într-o încăierare pentru muieri, dintr-o tavernă. Iar sora ei mai mică se întorsese în mânăstire, devenind, cu timpul, maica superioară a mânăstirii cu pricina.

…Nu l-am mai văzut, de atunci, pe schivnic, şi nici nu i-am mai întrebat, pe oamenii Abruzzilor, despre el. Când mă întorc, uneori, în Italia, rememorând locurile tâlcurilor vieţii mele – prefer să privesc cerul de deasupra munţilor, ori pe cel răsfrânt şi adâncit, fratern, în apele râului Aterno, sau în cele, încă mai mistice, ale Adriaticii. Pretutindeni, însă, aud plânsul diavolului.”

                                                                                          

 

***

ABATELE ŞI IMAGINEA DIN OGLINDĂ

Am citit, apoi am răsfoit, de mai multe ori, prin ungherele ei cele mai întunecate şi enigmatice, una dintre cărţile abatelui Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara –  „Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi” –  considerată a fi ultima sa lucrare, din această viaţă. Şi iată ce am aflat scris, pe la mijlocul ei (trăiesc cu impresia, tot mai pronunţată, de fiecare dată când re-deschid cartea, că abatele, sau altcineva, la fel de exasperat şi scârbit, a smuls, dintre coperţi, mai multe file…există, în multe locuri din carte, motive de bănuială că pagini întregi au suportat nu doar efectul mâniilor exasperate, ci chiar stihia focului, căci se văd, peste vaste părţi ale textului, umbre adânci, ca de peşteră afumată – se simt, peste tot, în lucrarea abatelui, ca-ntr-o sufocare, adâncite, până la abis, lipsuri  – şi se simte, fără nicio îndoială, în nări, mirosul dulceag şi respingător al fumului, acrit de vreme):

„(…)Mi-am pierdut încrederea în tot mai multe dintre nălucirile lumii acesteia. Sunt tot mai exasperat că mi s-a dat greaua misiune, de către Creator, să trăiesc, în acest deşert al arătărilor vane.

…Într-o dimineaţă toledană (n-am la ştiinţă care anume dimineaţă, şi din care sens al àcelor ceasornicului, dimineaţă!), pe când părea (în amintirile mele de chilie) că ţineam în mână (cu vaga intenţie de a o folosi, cândva, la un eventual şi foarte incert viitor bărbierit) o oglindă rotundă, precum o lentilă de lupă – subit, luciul oglinzii mi-a explodat în obraz şi în ochi – în milioane de cioburi orbitoare, precum faţa unui lac imens, agresat de o cosmică furtună, cu totul aberantă, năpraznică – şi, dintr-odată, m-am trezit că stau, undeva, afară din chilia mea – rostogolit (printr-o lovitură cumplită, de nu ştiu unde venită), într-o iarbă săracă, năucit şi privind, de jos în sus, un foc din apropierile frăţeşti ale beznei.

M-am ridicat, gemând, din incertele urme de iarbă – şi, din pricina întunericului înverşunat, mi-am spus că sunt în toiul unei păduri. O pădure de măslini înalţi şi bătrâni, gândeam eu – dar, tot aşa de bine, şi mult mai firesc, dată fiind îmbeznarea, putea să fie de brazi. Ori vreo pădure, înverşunată de îndoieli, a unghiurilor chiliei mele…

Zării, dincolo de foc, chipul unui bărbat gânditor, zăbrelit de flăcări şi umbre. Părea destul de tânăr, dar nu din cale-afară. Când m-am apropiat de foc, cu o sete, tainică şi irepresibilă, de lumină, ca un fluture mare şi negru, am simţit fiori intenşi. Cu cât înaintam către flacără, cu atât îmi dădeam seama că, în loc de căldura văpăii, focul era doar o lumină, tot mai persuasivă, din care se răspândea, spre întunericuri, o boare plăcută şi răcoritoare, ca de înserare pe malurile râului Tajo. Dar, nu ştiu de ce, mintea mea mă tot contrazicea, şi îmi spunea că, de fapt, sunt undeva, în Grecia, sau în Iudeea…Aveam senzaţia stranie că simţurile mele nu s-au descojit, de tot – ci doar începeau a se lepăda de lutul meu. Şi că, dacă luturilor mele celor grosolane le vor cădea solzii simţurilor mele, voi putea fi martorul unor minuni, precum o naştere mistică.

Bărbatul din spatele focului ridică fruntea şi mă cercetă, cu ochii săi negri, blânzi şi frumoşi  – dar,  totuşi,  neliniştiţi şi îndureraţi – apoi mă salută:

-Ai ajuns când nu te-am chemat. Fii binevenit!

Eram nedumerit de lipsa de logică, aparentă, a spuselor sale. El mă linişti:

-Nu pune atâta preţ pe sunetul înşelător al cuvintelor de acum. Ele nu mai sunt ce au fost. Eu îi chem şi le chem, pe toţi şi pe toate, de la-nceputul lumii – dar ei, ori ele, nu vin, decât întâmplător, spre mine, şi numai atunci când li se năzare ceva, cum ţi s-a năzărit ţie, acum, că vei afla sprijin de lucrare, într-un luciu de oglindă.  

Nedumerit, l-am întrebat:

-Dar cine eşti tu, de vorbeşti, atât de uşuratic, despre-nceputul lumii? Şi de ce ar trebui să vină, cineva, cândva, către tine?

Bărbatul surâse, cu infinită blândeţe, ca de copil care este întrerupt, o clipă, din mijlocul jocului său fascinant:

-Pentru că eu i-am creat, pe toţi, deci şi pe tine.

Eram tot mai buimăcit de sensul tot mai răsucit al vorbelor. Adică cine era acesta – cumva…

-Da, Dumnezeu. De ce ţi-e frică să pronunţi Adevărul? Eu v-am creat, pe voi toţi, dumnezei. Voi nu sunteţi turmă, cum, din lene şi cu viclenie secretă vă tot place să fiţi numiţi. Voi sunteţi razele mele. Am crezut chiar că sunteţi scăparea şi nădăjduirea mea…

-Cine, noi? – am gâfâit eu (…ştiam că, dacă m-aş concentra şi aş vorbi dinadins şi cu multe cuvinte, aş vorbi într-aiurea!), simţind că mă sufoc.

-Oameni şi pietre, moluşte şi oameni, oameni şi plante…insecte şi oameni. Toţi. Toate. Eu însumi, adică… – am auzit glasul străinului de dincolo de foc – glas sacadat ca de trecerea, ritmică, a unor valuri de fluviu, peste sunetele vocii lui.

-…Tu eşti Dumnezeu? – am horcăit eu.

-De ce îţi vine atât de greu să crezi? Ce este imposibil, din tot ce am creat eu? Ce este ilogic, din tot ce am cuvântat eu? Eu m-am născut (m-am născut, adică am fost împins de mizeria voastră oarbă, întru grosolănia cărnii, m-am născut, adică am devenit reperabil de către ochii voştri cei atât de slabi, de către vederile voastre, totdeauna bâzâind agasate şi uluitor de neatente, la nimic de seamă) – m-am născut, zic, într-o grotă. Şi acolo, între beznele grotei, am întâlnit, întru împăcarea din urmă, regnurile, rădăcinile lumii. Da, am crezut, mai mult decât în orişice – în pace. Aşa am crezut, cu pace şi lină lumină de îngeri,  şi atunci când am spălat picioarele cele adânc rădăcinoase-ale apostolilor mei, celor atât de fermecător, cuceritor de nătângi, şi de curaţi şi de sinceri, în a lor nespălare, şi atât de scufundaţi în lucide lacuri de-eresuri şi-n existenţele cele fără de an ale lumii…Aşa am crezut, că nu va mai fi nevoie de credinţă, dacă este pace…

-Nu se poate! Tu eşti diavolul! – am strigat eu, în sfârşit (eliberat de un coşmar, mi se părea!), luminat de un gând care izbucnise la suprafaţa minţii mele, ca un vulcan noroios, în plină erupţie.

Bărbatul surâse iar, cu o dulce melancolie, parcă, în voce:

-Cât de repede vă lepădaţi voi de toate darurile mele…cât de leneşă vi s-a făcut cugetarea! Cât de repede scăpaţi, şi cu ce cuvânt universal valabil, întru înşelare, ca o cheie de hoţi, care desface toate broaştele uşilor secrete – dincolo de care uşi domnesc doar banalul, plictisul şi zadarul! – …cât de convenţional şi ucigaş cuvântaţi, şi cât de onorabilă vă devine laşitatea criminală, atunci când vă cuprinde torpoarea voastră atât de profund umană, sulfuroasă şi puturoasă, atunci când refuzaţi efortul unui gând luminat şi înţelept, liniştit şi înţelept…

-Dar…

-…De parcă diavolul şi cu mine nu suntem una. De parcă Arhanghelul Luminii n-ar fi smuls din însăşi fiinţarea mea cea mai adâncă – dar pururi întors şi părinteşte-ocrotit! De parcă lumina s-ar fi putut face singură…De parcă chiar e nevoie să dai vina pe altul, când tu singur ai avut dragoste de moarte, când tu singur te-ai ucis, ucigând…Ucigând, în primul rând, de bună seamă, încrederea…

Şi, deodată, bărbatul se ridică, de dincolo de flăcări (ţâşni, mai degrabă, şi se umflă imens, întru umbră şi boltire, precum un teribil munte, smucit ameţitor din pământuri ) –  şi-şi suflecă mânecile straiului alb, de lumină. Îşi ridică palmele, spre înălţimea beznelor – şi eu zării, acolo, în palme, sfintele stigmate însângerate, ale lui Crist. Sângele, arzând roşu în lumina cea răcoroasă, gâlgâia şi şopotea, din rănile proaspete, scurgându-se, ca o străveche răşină, trezită din agonie, scurgându-se cu o furie exasperată, din rănile rupte iar şi deschise, şi picurând şi sfârâind, în focul cel veşnic:

– Pururi mă huliţi şi mă răstigniţi! – bubui vocea lui, schimbată acum într-o hăuire cosmică, de constelaţii adânci. Eu v-am născut fraţi şi dumnezei, iar voi vă nimiciţi şi vă înghiţiţi între voi, cu lăcomie şi cu o cruzime oarbă şi pustiitoare, pe care uitasem, deja, că tot eu v-am creat-o…!  Oameni pe oameni vă zvârcoliţi în sânge şi unduiţi în sânge – în sânge vă naşteţi şi întru sânge ucideţi – vă înghiţiţi, unii pe alţii, preschimbat, dar copilăreşte uşor de recunoscut în crimă: fiare pe fiare, oameni pe fiare, oameni ca fiare…înjunghiaţi şi mâncaţi, altar a toate fiindu-vă doar sfântul pântece – pretinzând că vă împărtăşiţi din mine, când, de fapt, eu am strigat, acolo sus, de pe Muntele de Noapte al Odihnei Ultime, că EU vreau a fire ultima jertfă însângerată… – iar dincolo de mine doar pâinea din veci se va mai alcătui, ca omenire şi dumnezeire, deodat’, în jertfire-a luminii celei fără de curgere-ntru sânge! – …şi, toţi, toţi, chiar voi toţi îngenunchiaţi, smerit, numai ca să ucideţi, numai ca să măcelăriţi, jalnic, iarba  – şi să-mi sfărâmaţi, odios, Cristalul! Eu cui să mă plâng? Eu nu am cui să mă plâng, căci numai pentru voi am creat şi păstrat leacul plânsului – iar eu n-am păstrat nimic, pentru mine, din acest leac de pace, şi de liniştire, şi de dulce-mbeznată ne-amintire! Cel mai sfânt leac, plânsul…

Şi suspina înspăimântător, fără lacrimi,  deodată cu aberante constelaţii nevăzute, parcă –  smulgându-se beznelor, parcă zguduind temeliile beznei, cu mâinile acelea aprinse de incredibile dureri, mâini şi palme şiroind de hotărârea exasperată a sângelui răzvrătit către bezne, împotrivit şi beznei, precum împotrivit şi cerului bănuit a fi spre lumină:

-Criminali ipocriţi…nu credeam să arate atât de cumplit chipul meu…! Sângele meu este atât de hotărât – dar eternitatea mea arată atât de cumplit şovăielnică! De aceea a ieşit, totul, atât de prost, a ieşit tocmai pe dos decât am plănuit îndelung, în îndelungile mele exasperări de singurătate cosmică… Mila şi iubirea mea nesfârşită au vrut să vă calmeze, să vă mângâie de incredibila durere de a exista, unduind, parcă veşnic, prefaceri şi preschimbări şi transfigurări, fără de voia voastră! Cine să vă înţeleagă durerea fiinţării fără de voie, mai bine decât mine, blestematul de mine?! O, cât de mult v-am dorit, cât de cu luare-aminte v-am chibzuit, să-mi fiţi tovarăşi, cu care să îmblânzesc şi amăgesc beznele singurătăţii – şi cât de mult rău am izbutit să dezlănţuiesc, prin prostia mea, de a vă dărui, sub blestem, libertatea! – libertatea de a distruge, de a vă sinucide şi de a mă ucide, libertatea de a mă sufoca şi a vă sugruma sub batjocură şi ticăloşie, sub infinita voastră aplecare spre crâncen şi crimă! Nu mi-am dat seama…nu mi-am cunoscut, n-am avut oglindă supusă mie, ca să mă cunosc, iar voi aţi devenit, din prostia mea cosmică, cele mai strâmbe şi de nelecuit oglindiri ale mele…

Şi, cu o ultimă zvârcolire agonică:

-O, ce artist ratat, ce artă deşartă am răsărit, dintr-un desfrâu de iubire! Cât de strâmbă oglindă mi-am făurit…

…Un bubuit de tunet se stârni, din senin, şi orbìi, dintr-odată.

…Apoi parcă m-am trezit, tot dintr-odată – şi am constatat, placid, că,  fără să-mi fi dat seama, mă rostogolisem, dintre sângerările beznelor (exasperate de sângele atât de dramatic, dumnezeieşte de nechibzuit risipit!), înapoi, prin oglindă mea spartă, făcută ţăndări, în odaia chiliei. Auzeam, stând chircit de o febră ciudată, printre cioburi, stând jos, pe podea, strivit de năuceala celor pe care, se pare, le văzusem şi auzisem (la focul din pădurea grecească, ori, poate, iudaică…):

-Să moară călugărul cel eretic! Moarte abatelui! Moarte…moarte…moarte…moarte!

…După câteva săptămâni doar am putut fi scos, fără primejduirea vieţii, de către fidelii mei monahi, din spital – şi adus, din nou, spre atât de prefăcutele limpezimi ale lumii. Atmosfera din oraşul furtunii credinţei, iarăşi, se luminase, ca-ntotdeauna – se zicea.

Se pare că, în timp ce călătorisem (cum – nu ştiu!), în Grecia sau în Iudeea – de fapt, zguduit de febrele unei cumplite boli inexplicabile, eu predicasem, cu mintea rătăcită, din altarul ameţitoarei catedrale toledane, lucruri atât de tulburi şi nemaiauzite şi cu totul neîngăduite, încât cuvintele mele obscure răzvrătiseră, înspre secreta şi necontenita plăcere a crimei, mulţimile cele atât de prăfoase, ale dumnezeieştii turme cenuşii…

…De atunci, scăpat ca prin minune, de crima comună – paradoxurile nu m-au mai chemat spre ispita curiozităţii.

…De atunci, mă rog singur şi în tăcerea bolţilor – oriunde aflu boltire. Fiinţa meu nu are boltire, dar spiritul meu – da. Am spus, atunci, înspăimântat de cutremurele de deasupra puterilor mele:

<<Ştiu că Dumnezeu este fratele meu, dar acum învăţ şi chiar ştiu să tac asupra cuvintelor frăţeşti, gemene. Primejdia contrariului, sărit din oglindă în oglindire, şi invers (ca-ntr-un joc prostesc, înlănţuit de legi stupide, nefireşti şi de motivaţii şi pretexte alienate şi trufaşe – un joc de prunci, dar prăvălit peste noi toţi, cei trăind cu şi întru solemnităţi mature şi cosmice) – această fioroasă şi atotputernică şi de pretutindeni spre pretutindeni primejdie ştiu că nu va mai dispărea, din carnea şi straiele mele, şi nici din sufletul meu – nici într-o lume>>.

…Din necumpătare de iubire mi se trage, totul – se-nţelege.

*

…Au trecut de la această atât de şovăielnică întâmplare, cu mare osteneală şi cu grea ruşinare-amintită, mulţi ani – poate peste zece, aşa cum se şi cuvine.

Simţeam, până la a şti, că nu mai este, în lume, loc de frumuseţe, de artă expiatoare şi de răsuflare lină-a luminii, din inima şi din plămânii mei cei sufocaţi de-amintire –  dacă nu se preface lumea mea într-un fulger, într-o limbă unică, ieşită dintre toate dualităţile preschimbării şi transfigurării – limbă pe care numai spiritul meu o înţelege. Trebuia să aflu locul unde fierbe aerul, vestind că toată încă suflarea şi toată nesuflarea lumii au un centru. Unul singur, singurul sigur – pentru a ne putea căţăra, pe el, pe ramurile îndesate şi pe lăstarii stufoşi ai centrului lumii – credinţa şi  dorul infinit şi inexplicabil de limpezire ultimă, de lumină fără de gând ori strigare.

Nu era dorinţa, precoce născută, de moarte – nu – ci infinit şi de nespus mai mult decât atâta. Adică, era Adevărul. Unic şi de necomentat. În primul rând – fără dramă.

Certitudinea. Stâlpul Lumii. Înafara oricărui teatru, înafara oricărei oglinzi ori oglindiri inversate.

M-am îmbarcat, într-o noapte (pe corabia unui palermitan, venit, cu credinţă uimită,-n Toledo – şi plecat din portul Cadix, din Andaluzia), spre ţărmii Iudeii. Am ajuns, pe jos, în zdrenţe, cu o sete de nestins în pântecele-mi schilav, la Ierusalim. Cămilarii trăgeau de zdrenţele mele, în toate părţile, intuind, negustoreşte, că sub zdrenţele mele se poate afla şi altceva decât o simplă fâlfâire-a văzduhului. Era şi acesta un mod de credinţă – dar eu m-am depărtat, iute şi fără nicio vorbă, de el.  Am trecut peste zădărniciile popoarelor şi istoriei. Am ajuns sub umbra unui munte sumbru. Acuma, tăcut.

Acolo, în vârf, neclintite, stăteau crucile. Toate trei. Mereu – trei.

Nu de mult tăcuse Dismas, din mărturisire. Hestas amorţise, resemnat în beznă şi-n tulbure. Iar Crist cel din mijlocul lumii tocmai îi dăduse lui Dismas răspunsul – cu nădăjduire de auzire spre Hestas, din bezne. Cerurile fierbeau deasupra crucii din mijloc. Copacul Lumii fremăta din frunze adânca şi necruţătoarea furtună. Pământul şi cerul, uimite şi ostenite de lipsa de moarte, se pregăteau de noua şi indicibila nuntire. Sub beznele norilor, se prilejeau sărbătoarea luminii şi sufocarea tuturor paradoxurilor, a tuturor cărţilor (dar şi a exploziei de înmulţiri infernale, precum închipuirile şi, groaznic, zvârcolirile formelor lui Proteus – a filelor poveştii!). Da, se clocea, acolo, moartea, prin autosufocare, a tuturor cărţilor, ascunse-n minciună,-ale lumii.

M-am uitat în ochii lui închişi. Prin pleoapele lor, ale ochilor lui aţintiţi dincolo de moarte,  m-am uitat. Şi n-am mai văzut, în ochii albaştri ai celui de pe crucea din mijloc, nicio dramă, şi n-am mai auzit, apoi, nicio glăsuire-afectată, niciun sofism fătat de prea întensa luminare a beznei, ea de ea înspăimată. Ci am văzut doar Scara Îngerilor. Scara Luminii Vestirii-Aflării. Am văzut-o cum se suie scara, dreaptă şi severă, şi cum apoi se-ngrămădeşte lumina, într-una şi tot mai compactă, pe trunchiul Copacului Lumii, spre cuibul văpăii celei unice şi fără de şovăială. Doar fulger.

El era fulgerul, iar nicidecum disperarea, nici perversă, osteneala  – şi nici uitarea. El este mijlocul lumii – şi doar de la el este îngăduită credinţa. Nu pacea şi nici, vreodată,-mpăcarea. Şi îngăduită este şi erezia uimirii căzute pe gânduri, egal. Şi, violentă şi pururi dinamică – distrugerea. Dar nu sunt îngăduite, la El, ticăloşia –  nu pidosnicia ucigaşă-a sofismelor, deci nu predarea către perversele năluciri ale morţii. Nu se îngăduie cartea amânătoare-ntru file, cartea cu două feţe-ale filei – ci doar Slova cea nimicitoare-n necruţarea luminii. Unica Slovă.

Însă Adevărul nu ucide crima. Toate crimele lenei şi oboselilor noastre viclene  – acum de-abia se-nfiripă şi-urmează.

…Doar mi-a dat mie (El, Centrul) sprijin de nădăjduire a vieţii adevărate. Şi miez al uitării de-uitare. Cât chin, cât nepotolit (de nimic şi de nimeni!) chin este în Tine, Dumnezeul uimirilor mele, care, precum călăii cei mai răi, mă sfâşie, mă împart către neuimirile semenilor mei – uitaţi, în astă lume, dumnezei…!

… Din necumpătare de iubire mi se trage, totul – se-nţelege. Dar de-acum, în chilia şi-n cărţile mele, nu mai îngădui, nicicum, vreo lucire de-oglindă.

*

…De acum încolo, buzele mele vor rosti tot mai puţine cuvinte, fără spasmele agonice ale vreunei imagini. Inima mea, singură, spre cer va năzui, poate oarbă, poate vizionară. Centrul cercului arhimedic mă fascinează – şi mă întăreşte, spre a nu mai fi eu – ci a fi desfiinţat, cu totul, întru El. 

…Văd, pe stradă, cum un sărman între sărmani mătură praful din uliţi – şi vin alături de el, şi-l ajut. Cu smerenie mă-aplec şi-i iau măturoiul dintre palme. Şi-i văd, atunci, rănile din palme, însângerate, şi mă închin către rănile cele-obsedante. Şi-i sărut palmele, şi mă-aplec, cu ultimă umilire, la picioarele lui. Sărmanul între sărmani mă scuipă şi mă loveşte peste buze, cu scârbă – şi-i mulţumesc, sincer şi uşor la suflet, cu buzele ţesute cu aţe de sânge…Este atât de bine şi de adânc răcoritor, cât un răgaz de respirare, între două preschimbări.

Da, ştiu că nu pot suporta decât trăinţa birnică spaimei şi setei de oarbă vecie, cu totul incertă minţii de om – dar temeinicită întru miezul de fierbinte, miezul cel cosmic măcelar şi sfânt foc. Adevărata trăinţă. Atât de miloasă, sfânt îndurată moarte către viaţă.

…M-au întrebat şi mă tot întreabă, din vreme în vreme, umbre de oameni , pe străzile largi şi de tot zgomotoase ale cetăţii, de ce nu mai vreau să hoinăresc prin păduri. Că doar tăcerea mea, spun ei, numai cu tăcerea pădurilor s-ar înţelege. Am surâs şi-am tăcut. Surâd şi tac. Am privit şi privesc, pe gânduri (când şi dacă pot), către pisc.

Spiritul îmi mai îngăduie trupul doar prin întovărăşirea mea, din săptămână în săptămână, cu sfânta ostie. Cu Sfântul Pisc. Gest de afecţiune şi uluire, faţă de El (…şi faţă de mine, dar tot mai rar mi-amintesc…).

Nu-mi mai trebuie şi nicicum nu-mi lipseşte carnea fraţilor mei buni – carnea dobitocului, fiarei sau ierburilor – ci doar o admir şi o meditez întru străluminare (având drept icoană – Cristalul!), cu luare-aminte, privind-o şi văzând-o (zâmbind eu de aşa sublimă-arătare!), în nesfârşitele ei preschimbări şi prefaceri şi transfigurări, dictate celest de formă, de loc şi de ceas. Dar de carnea de dumnezeu al piscului, tot mai înfometat sunt şi (se zice) arăt.

 … Din necumpătare de iubire mi se trage, totul – se-nţelege. Dar şi de la oglinzi”.

***

(Adrian Botez,

(din vol. Nălucirile abatelui Bernardo, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2014)

ABATELE ŞI PICTORUL NEFERICIRII LUI CAIN

Scormonind prin arhiva mea personală, am dat, din nou, de acea lucrare a bunului şi gânditorului abate Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara – despre care afirmam, cândva: „a fost prea puţin citită, deci destul de puţin prigonită de Sfântul Scaun”. E vorba de cartea (rarissimă, azi!) a  cutezătorului călător, explorator, conquistador cucernic, Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara: „Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi”.

O citisem şi o răs-citisem, întru îngălbenit-maroniul ei pergament. Dar, legând realitatea timpului meu, de realitatea timpului în care a vieţuit abatele (probabil, între 1561-1639…) şi, în definitiv, de realitatea acestei lumi căzute demult, şi care acum se stinge, am re-citit următoarea povestire, cu ochi complet noi şi proaspeţi, cât şi teribil osteniţi, de străvechimea şi repetabilitatea eternă a lucrurilor şi lumilor, oamenilor…

 

„…Era pe la 1600. Venisem (…cale tare lungă, din Spania mea…călătorind, cu smerenie autentic franciscană, pe un măgăruş de Murcia…pe care nu-l îndemnam eu, cu sandalele mele rupte, pentru că „vrăjitul” de măgar ştia Drumul mai bine decât mine…eu postind patru zile din cinci….el păscând cam tot drumul…eu îmbrăcat cu o rasă rărită şi subţire, de se jucau, prin ea, toate vânturile Mării Ionice şi Mării Tyrrheniene…el huzurind prin grajdurile destul de îmbelşugatelor hanuri italiene şi siciliene!) – …venisem în Catania (al doilea oraș ca mărime din Sicilia, situat pe coasta de est), pe când se zicea că vulcanul Etna (de la Nord) fumega mânios şi primejdios. Toţi sicilienii, superstiţioşi, dar şi fatalişti, de felul lor, aşteptau (pentru a câta oară, oare?) „Sfârşitul Lumii”…Dar eu nu venisem să văd, neapărat, fumul vulcanului (care trimite mintea oricui la zădărniciile acestei lumi…), ci făcusem atâta drum, de la Toledo, oraşul meu de baştină, ca să văd şi să judec, cu mintea mea, tot ce însemna, pentru Sicilia şi sicilieni, prima Universitate din Catania (fondată, după câte am aflat, pe la 1434), cât şi alte străvechi şi minunate clădiri, incredibil de frumoase, parcă ridicate de anticii şi legendarii (…ori, poate nu?) titani: Basilica San Francesco d’Assisi all’Immacolata (fondată în 1329)[11],  Basilica di San Nicola l’Arena, Sant’Agata alla Fornace – San Biagio, Santa Maria dell’Aiuto, San Benedetto da Norcia…

Cum nu prea aveam eu bani niciodată (ca şi orice bun, drept şi smerit frate-abate franciscan, care a depus votul sărăciei cristice…), dar CĂLĂTORIA era, pentru mine, mai presus de  toate lucrurile acestei lumi amurgite, deci şi mult deasupra banilor – am tras la o „osteria” (un birt nenorocit, odios, periculos şi slinos), dar care avea avantajul unui cat în plus, unde erau găzduiţi – şi jumuliţi cu nădejde, fireşte… – străinii.

M-am aşezat la o masă, mai la o parte din calea ţăranilor-„contadini”, dar şi din calea muncitorilor de pe la drumuri („lavoratore”…lucrau la drumul către Siracuza), tăcuţi ca marea şi cu feţe negre de oboseală şi de prea multul soare al Sudului, cu basmale roşii asudate, în jurul frunţii…ca nişte coroane însângerate, cristice…

Doi dintre contadini se aşezaseră la masa de lângă mine, atât de aproape, încât nu doar că auzeam tot ce vorbeau, dar aproape că ne şi stânjeneam, reciproc, mişcările. Ca să nu iasă scandal, m-am tras, instinctiv, până în peretele muced al osteriei – aşa încât straiele mele căpătară, pe partea dinspre zid, o neplăcută culoare cenuşie, murdară şi urât, greu- mirositoare.

-Hai să trăim, cât Adam! – strigă, prefăcându-se voios, unul dintre ţărani, pe când ridica în lumina tulbure a osteriei, ulcica-i cu vin roşu şi acru. Între ei, pe masă, era o sticlă lunguiaţă şi împăienjenită, alburiu, de tainele unei pivniţe adânci şi reci.

-Să trăim…să trăim mai mult decât bogătaşii… – mormăi celălalt, schiţând, şi el, gestul ridicării ulcicii, în zările întunecate ale odăii…

-Da-da…decât bogătaşii…ha-ha…ai auzit, nu? – făcu primul ţăran.

-Am auzit, am auzit…dar cât de ciudat e totul… – mormăi al doilea ţăran.

Auzind cuvântul „ciudat”, am ciulit urechile, dar nu m-am apropiat de ei mai mult, ci m-am ghemuit şi mai abitir, cât aproape să intru în zid, să mă fac nevăzut.

-Signorele şi signora X…bunii noştri stăpâni…ha-ha…au mierlit-o! – aproape că strigă primul contadini, dar, luându-şi seama (crâşmarul se preumbla printre mese), se stăpâni – şi strigătul început, se prefăcu în murmur.

-Eşti prost, Ignatio… – mormăi al doilea ţăran. Te bucuri de…de ce, oare te bucuri tu? – se burzului el.

-Păi…dragă  Francesco…tu de ce te superi pe mine? Dumnezeu să-i ierte, pe amândoi „jupuitorii”, cumetre dragă! – o cam băgă pe mânecă Ignatio.

-Ssst! Poate trece pe aici judele, şi-o păţeşti cu…”jupuitorii” tăi… – ţistui, teribil de neliniştit şi misterios, Francesco.

-Exclus, dragă cumetre… – zise, încercând să fie emfatic, făcând-o pe cocoşul… – …dar tremurând-i inima, „gură-bogată”, neseriosul Ignacio.

-Nimic nu-i imposibil, la Dumnezeu şi în faptele lumii, nătărăule! – îl mustră, aspru şi firoscos, Francesco.

Şi urmă, cu fruntea adânc încreţită de multe nedumeriri:

-Dar…Nu-i vorba, acum, de…dar nu ţi se pare ciudat cum i-au găsit morţi, pe stăpânii noştri? Ce diavol a glumit în halul ăsta, prostănacule? Ce naiba ai în capul tău de bostan, Ignacio? Paie?

-Dar…cum… – se fâstâci, de tot, Ignatio.

De la masa de alături, un muncitor de la drumul cel mare al Cataniei, către Siracuza, care, fără să vrea, auzise toată discuţia celor doi ţărani, îşi scrâşni scaunul pe podeaua neagră, întorcându-l spre noi, şi zise, cu o stranie sfătoşenie mohorâtă:

-Măi, cumetrilor, nu-i frumos să-i vorbeşti de rău pe cei duşi…! Eu sunt Vito, zis Siracuzanul, şi am auzit de moartea stăpânilor voştri. Are dreptate cumătrul Francesco: să-i afle servitorii, pe amândoi signorii X, morţi, cu perucile pe cap, întinşi în pat, cu feţele vopsite, ca pentru bal – şi… şi, colac peste pupăză,  cu câte un buchet de flori în mână…amândoi… nu-i de ici, de colo. Sare în ochi, de la o poştă, oameni buni…

Stătu să răsufle. Se vedea că nu-i obişnuit cu vorba lungă, dar se mai vedea şi că împrejurările morţii celor doi soţi, moşierii familiei X, cei mai bogaţi ai Cataniei – îl tulburaseră, chiar mai mult decât arătau vorbele lui, pe Vito Siracuzanul.

-Păi, da, don Vito… – zise, cu un oarece respect, Francesco. Şi, cu voia domniei voastre, vă amintesc că florile din ale două buchete nu erau toate de-un fel…

Don Vito Siracuzanul, oarecum emoţionat, dar cu riduri de gânduri, care, parcă, îi crecuseră tot atuncea, pe loc… – …zise, în şoaptă, luându-i vorba  cumătrului Francesco – şi parcă ar fi continuat un dialog pe care-l avusese, cu sine însuşi, toată dimineaţa, de când auzise vestea cea sinistră:

-…Două roşii, una galbenă…la el…şi, la ea, la fel: două roşii, una galbenă…Cea galbenă – dedesubt…mai să nu se vadă…Pieptănate perucile, amândurora, ca pentru bal…vopsite feţele celor doi stăpâni, ca pentru bal…

-Şi se mai zice că s-au sinucis! – izbucni, deodată, mânios, Ignatio cel uşuratic. Ne prostesc, judele şi oamenii lui – asta fac!

Vito Siracuzanul scuipă pe jos, în negreala jegului podelei:

-Sinucişi, pe naiba! Doar ştiţi că, în casă, afară de slugi, era şi copilul crescut de suflet, copilul…mă rog, tânărul ăla, despre care toţi ziceau că-i mut, dar azi, când judele a pornit să cerceteze lucrurile, turuia încântat, despre cât îi iubise el pe „părinţii” lui adoptivi…

-Da-da, îşi aminti Francesco – Giuseppe Panozzo, filfizonul Cataniei…da-da…se poate, se poate…Dar de ce or fi fost două roşii, una galbenă, două roşii, una galbenă… – …hî? – se nedumeri, parcă dintr-odată, gânditor, cumătrul Francesco – deşi muncitorul Vito repetase, cu câteva minute în urmă, ca sub hipnoză, aceeaşi ciudăţenie florală.

Curiozitatea mea luă foc. Îmi cerui iertăciune de la cei trei convivi (în cel mai curat dialect siciliano-catanian!), ca să pot trece, din întuneric, spre uşă, fără murmure şi înjurături scrâşnite – şi dus am fost, după veşti mai proaspete şi mai vii, mai proaspăt…”jupuite”.

…Veşti mai proaspete nu erau, sau, cel puţin, judele nu dădu voie ca aceste veşti proaspete să facă picioare, în Catania lui. O tăiase scurt (mă rog, cât de scurt putea s-o „taie” un individ băgat în toate sforăriile băneşti ale Cataniei şi în absolut toate intrigile  politice ale capitalei sale…) – strigând către gură-cască (destui!) din piaţa oaraşului:

-Dumnezeu să-i ierte pe excelenţele lor! A fost un accident (nota mea: romano-catolicii mei nu înghit, deloc, ideea de sinucidere: „E gestul lui Iuda-cel-în-veci-blestemat!”), un accident, sau, mai curând…da-da, urmarea unui accident de sănătate, mai exact, oameni buni (…o măslui, degrabă şi penibil, judele Cataniei, pe care jude, încă din leagăn, nu-l învăpăiase ori mângâiase, vreodată, inteligenţa…): excelenţele lor sufereau, de multă vreme, de o boală cumplită, şi, astfel, când le-a venit sfântul soroc, au murit, amândoi, deodată. Cât de frumos, cât de înălţătoare şi pilduitoare, această fidelitate, credincioasă şi în moarte, a doi soţi! Luaţi aminte şi urmaţi luminata lor pildă… oaaameni buuuni! – exclamă, final, în faţa mulţimii (adunate în stradă, în faţa palatului), cu o voce cam artificială şi cam piţigăiată, judele cel mălăieţ, dar viclean.

…Şi, cu asta, basta!

Excelenţele lor fură înmormântate, în aceeaşi zi a morţii lor, cu pompa cuvenită unor obraze atât de înalte (şi unor buzunare atât de adânci…) – şi toată treaba se sfârşi frumos, curat şi cuminte. De minune!

*

…Eu, însă, aveam gândurile mele. Întâi şi-ntâi, voiam să văd locul unde se săvârşiseră cei doi nobili bogătaşi – după care voiam să-l văd, cu ochii mei, pe acel ciudat tânăr, despre care auzisem la osterie – „filfizonul” Giuseppe Panozzo.

Şi am pornit-o, iar, la drum.

Palatul era…ca toate palatele din Catania: mare, uriaş…încărcat de mobilă franţuzească…şi de un prost gust exemplar, cu pretenţii de rafinament. Am bătut la uşa cea înnegrită de dublul doliu. De fapt, am luat un ciocănaş de bronz, şi m-am spetit, lovind, drept în frunte, un leu adormit, de oţel.

În fine, o slugă pipernicită deschise, căscând de-i trosneau fălcile.

-Ce vrei, părinte?

-Sunt un abate…şi trebuie să vorbesc, urgent, cu stăpânul palatului – zisei eu, aspru şi scurt, cu glasul meu sonor, pe care-l închin doar Lui Hristos-Dumnezeu, în catedrală, sau momentelor şi faptelor de seamă şi incredibile (minunate sau oribile), iscate în lumea oamenilor.

-Păi…n-ai ştire, oare, părinte, că stăpânii mei au răposat, azi-dimineaţă, cu slavă, întru Domnul, chiar în dimineaţa asta…şi noi abia ne-am întors de la înmormântarea lor…? – se scărpină în cap, dar cu ochii feriţi, de parcă individul ar fi fost încercat de o undă tulbure de viclenie. Omul chircit, din faţa mea, se clătina, sprijinindu-se când pe un picior, când pe celălalt.

-Amândoi? Şi de ce atâta grabă, cu înmormântarea trupurilor lor? – întrebai eu, bănuitor, trăgându-mi, de tot, gluga ce-mi atârnase, până atunci, pe frunte – cu umbra ei, ascunzându-mi trăsăturile.

-Amândoi, ce te miri aşa? – glasul slugii devenise aproape sfidător. Dar aschimodia de slugă ocoli, stingher, dar cu mare grijă, să răspundă la cea de-a doua întrebare a mea.

-Şi nu mai e nimeni, care să fie stăpân aici, afară de voi, slujitorii răposaţilor stăpâni? – întrebai eu, ferm şi cu oarece duritate în glas.

-Ba…da…este moştenitorul…excelenţa sa…

-Care excelenţă? – grăii eu, cu un ton ridicat, aproape vehement.

-Păi…excelenţa sa, signor Panozzo… – se bâlbâi sluga.

-Deci, acum, pe dată, voiesc a-l vedea! Am treburi importante de discutat cu excelenţa sa, iar tu mă ţii din treabă, cu bănănăielile tale stupide! – asprii eu, seniorial, cu totul categoric, glasul, ca să nu-i dau slugii prilejul unor pertractări inutile.

-Păi…să văd dacă vă poate primi… – îngână sluga.

-Pe un slujitor şi trimis al Lui Crist-Dumnezeu, toţi îl primesc, la orice oră din zi şi din noapte! Hai, fă stânga-mprejur! Fără mofturi, că o păţeşti! – rezumai eu situaţia.

Bănuind, probabil, că „excelenţa” sa, signor Panozzo, mă cunoştea mai de mult şi ştia despre ce afaceri grabnice ar fi vorba, pipernicitul nu-şi permise a zăbovi prea mult, şi dispăru înăuntrul palatului, nu înainte de a mă pofti să intru, până într-o cămăruţă, slab luminată, semiobscură (cel puţin, aşa se vedea, dinafara ei…) – situată în capătul coridorului lung.

Când intrai într-însa, însă – cămăruţa, chircită şi anemică (nu cu mult mai vastă decât un confesional…) îţi dezvăluia o altă faţă: avea,  chiar în mijloc, o masă mică şi pătrată – pe care era aşezat un suport de sfeşnice, cu trei braţe de argint (torsionate, mut, tainic şi viclean, sub forma a trei trupuri de lei, aflaţi la groaznică pândă!): în vârful fiecărui braţ, era un sfeşnic (tot de argint), cu o lumânare aprinsă într-însul. Cele trei lumănări, însă, ardeau atât de înalt, încât păreau trei făclii, luminând o sală imensă, de palat…

Cămăruţa, însă, rămânea, cu toată această lumină intensă, nobilă şi stranie – tot chircită… – aproape de dimensiunile unui confesional…

M-am aşezat, greoi (…parcă, dintr-odată, mai bătrân cu câteva sute de ani…), într-unul dintre jilţurile care înconjurau masa cea pătrată…

*

…Nu aşteptai mult. După vreo zece minute, se auziră paşi apăsaţi, şi un tânăr de vreo 22-23 de ani, gătit în haine de mare doliu, se arătă ochilor mei.

Perucă înaltă şi pudrată – boiul subţire, având un aer general de înecat (nu proaspăt…ci sugerând, oarecum, o putrefacţie subtilă, dar progresivă şi atotbiruitoare), bătând într-un verde nesănătos (de fapt, verzui-putrezicioase, antic-mucegăite,  păreau a-i fi şi straiele, care ar fi trebuit să-i fie doar adânc-îndoliate… – …oricât efort făcuse, oricâte brandenburguri îşi agăţase de ele, pentru a le da aerul nobil, eleganţa şi autoritatea seniorială) – …şi uscat, uscat şi răspândind izuri pestilenţial-funebre… – …de parcă fusese îmbălsămat, de curând…O faţă cu totul inexpresivă (afară de nasul lung, ascuţit şi galben-maroniu): dacă te-ai fi luat doar după faţă, iar nu şi după alte semne, precum agerimea privirii şi mişcărilor, mâinile gingaşe etc. – puteai să-i dai 16 ani, cum puteai să-i dai şi o sută nouăzeci…dar nu vârstă întru viaţă, ci sugerând o stare sinistră, de mort-viu, de semi-moarte, precum moroii…

Îşi propti pantofii negri, cu catarame uriaşe (sclipind, parcă, ameninţător…) –  drept în faţa jilţului meu – şi, cu un glas care oscila, straniu, între piţigăiat şi cavernos:

-Da? Părintele  îmi face onoarea de a dori să vorbească, în particular, cu mine? Ştiţi, tocmai mi-au murit, azi-dimineaţă, părinţii…părinţii mei adoptivi…amândoi…şi, acum, mă întorsesem de la înmormântarea lor…e teribil de cald, la noi, în Sicilia…ştiţi…mirosul…duhoarea…

-Ştiu – i-o tăiai scurt, pentru că începea să dea în bâlbâială – or, eu aveam nevoie, pentru lucrarea mea, de un om încă lucid.

Şi continuai, la fel de aspru, aproape milităreşte:

 -Da, ştiu totul. Mi s-a spus. Dumnezeu să-i primească în împărăţia Lui cerească! – nu mai insistai eu (pentru că ar fi fost inutil, în faţa acestui şarpe cu chip de om…sau, poate, de vampir…), în legătură cu graba înmormântării „excelenţelor lor”.

Alte gânduri şi fapte aveam de limpezit…cu ajutorul lui Crist-Dumnezeu, Singurul Judecător Drept al Lumii.

…Tânărul tăcuse – dar prin ochii săi se strecură o undă maliţioasă, de parcă o iasmă, ori o ştimă, s-ar fi pregătit, în adâncuri insondabile, de baltă (părăsită sub voaluri grele de mătasea-broaştei), pentru un spectacol de teatru, discret şi secret amuzant….

-Nu trebuie să mă consideraţi un simplu părinte pribeag. Ştiu să citesc faptele, cum şi privirile oamenilor. Ba chiar şi ale fiarelor…Acum, când cei doi signori dorm (mă refer, fireşte, la părinţii adoptivi ai excelenţei voastre…), întinşi în sicrie, în sfinte catacombele funerare ale palatului, printre strămoşii lor… – …şi acum, oare, continuă să ţină în mâini… – …OARE, AMÂNDOI SIGNORII, ŞI ACUM, ÎN MAUSOLEUL FAMILIEI X, STRÂNG, ÎNTRE DEGETELE VEŞTEDE, MEREU, BUCHETUL DE FLORI… – …DOUĂ ROŞII, A TREIA – GALBENĂ?

Floarea cea galbenă, dintre cele trei, nu putea fi mai galbenă (de fapt, un galben-verzui, respingător şi exasperat…), decât faţa, subit devenită furioasă, monstruos de furioasă, a tânărului:

-Cu ce bănuieli vii aici, te strecori, ca şarpele, aici, în palatul meu, tu, care te dai drept abate? – vorbirea lui îşi pierduse din siguranţă, vocea-i era răguşită:

-Să ştii că toate cercetările judecătoreşti s-au încheiat! Concluzia a fost una singură: părinţii mei adoptivi au fost…erau foarte, foarte bolnavi…de multă vreme…nu se ascunseseră de mine…dar m-au implorat să nu spun nimănui….căci panica se iscă şi din lucruri mai mici…se pierde autoritatea, în faţa…în faţa a doi potenţiali morţi…

–Dar repede, mult prea repede, nu-i aşa? – a devenit „palatul meu”, din „palatul lor”! Mult prea repede, pentru ca binecuvântatele concluzii ale judelui să fie reale… – şuierai eu, cu o maliţiozitate neascunsă. Ba chiar subteran-ameninţător…

Şi reluai, necruţător, ridicându-mă din jilţ:

-Cât despre „potenţialitatea morţii” şi a „morţilor” – ea poate fi pregătită din vreme, de către oameni iscusiţi…cum ar fi chiar domnia ta! – atacai eu, frontal, deşi nu aveam altă dovadă, în toată această afacere duhnindă, decât intuiţia mea, venind asupra mea, ca un trăsnet din senin, de la Dumnezeu.

-Cum îndrăzneşti? Popă slinos! Câine! IEŞI AFARĂ! ACUM! – urlă isteric şi disperat, cel înverzit de o viaţă de spaime reprimate şi putrezite în sufletul lui descompus.

Mă aşezai, tacticos, din nou, în jilţul meu, din cămăruţa tulbure, plină, parcă, de miasme grele, infernale…

-Eu sunt abate franciscan…CÂINE EŞTI TU, şi mojic, prost crescut, de nu ştii, sau poate nu vrei, sau, poate, NU POŢI să-L primeşti pe Crist-Dumnezeu, în această casă de oameni… – începui, sobru şi sumbru.

-Nu mă priveşte pe… – începu, într-un crescendo isteric, don Panuzzo.

-Poate că nu vezi, încă, dar te priveşte, ooo, straşnic ce te mai priveşte! – îi tăiai, cu fermitate glacială, avântul isteriei.

Şi am continuat, cu inflexiuni sinistre (…dar mascate sub o blândeţe infinită…), în voce…dar sfârşindu-mi fraza bubuitor:

-Nu am venit să te acuz, cu atât mai puţin să te judec. Iudă!

Gâfâia, gata să mai tragă un chiot – probabil, tot „în linia” începută: „AFARĂ!”. Dar, cu un calm care-l hipnotiză, cu privirile mele adânc înfipte în ochii săi băltiţi în adâncuri şi holbaţi înafară, în pupilele sale ireal dilatate – grăii, aproape sacadat… – …şi, din nou, finalul, bubuitor, al frazei mele, era menit să trezească morţii din conştiinţă:

-Am venit doar să te-ntreb. În numele Lui Crist, Mântuitorul de pe Cruce, Satană, răspunde!

Şi mă oprii, subit şi, se pare, periculos, pentru tânăr, pentru că încetă, imediat, teatrul isteriei…şi bâlbâi sacadat:

-Ce…să…mmm…într…răsp…eu…nu..sunt…Sat…

-Un lucru de tot simplu: de ce două roşii şi una galbenă? E vorba, cum bine-ţi dai seama, despre buchetele de flori care, şi în momentul de faţă, se pare, odihnesc în mâinile părinţilor tăi adoptivi.

Şi, din nou, mă oprii, subit, creând, jur-împrejurul meu, un neant perfect infernal, de care nu mai aveau cum să se agaţe isteriile disperate ale nenorocitului tânăr.

-Sunt călugăr, sunt, acum, confesorul tău: RĂSPUNDE! – tunai vuitor, conştient că numai aşa se poate câştiga partida cu Moartea şi cu Crima.

Gâfâitul i se înteţi atât de mult încât, pentru o clipă, mi-a fost teamă să nu facă infarct, acolo, de faţă cu mine.

…În fine, horcăi cumplit…apoi, respiraţia i se mai potoli, într-un gâfâit oribil, care-ţi ridica perii capului… – …şi începu, ca în transă, confesiunea lui macabră (da, tigrul, capturat de mine, se afla, acum, cel puţin cu reziduul său de conştiinţă… – …sub Jurământul Mut al Sfintei Confesiuni!):

-Două roşii…deasupra celei galbene…înseamnă iubirea lor falsă…recunoştinţa mea falsă…de ochii lumii…da, de ochii lumii…toate, doar de ochii lumii…în realitate, până azi-dimineaţă, nu mi-au dat un ban…au pus, în fiecare zi…o slugă să mă biciuiască..o slugă…da…nu-şi mânjeau ei înşişi mâinile cu…cu lepădatul de mine…pe scările catedralei palermitane…nu-nu….ca să ştiu că sunt sclavul lor…că nu voi moşteni nimic…ci voi fi trâmbiţa lor de milostenie…trâmbiţa…blestemată fie trâmbiţa…trâmbiţa, da, în faţa supuşilor de pe moşii…unde jupuiau de vii ţăranii, pentru datorii…eu…copilul adoptat…eram garanţia că, dincolo de bici şi jupuire, exista INIMA…generozitatea şi mila şi…înţelegerea lor…înţelegerea…toate discrete…discrete, ascunse, ca aurul şi nestematele… imaginate a exista, sub pământul aspru şi pietros al Siciliei …şi, astfel, prin milostenia lor vădită…către un sărman şi blestemat…aflat, de ei, pe…pe treptele catedralei din Palermo…în urma rugăciunilor…rugilor contra sterpăciunii lor de diavoli…într-o iarnă cumplită… şi, astfel, principele din Palermo să-i aducă la curtea lui…în…cât de degrabă…

…Se opri să-şi tragă suflarea, cu mare greu, inuman de greu…Horcăi cumplit, din nou…apoi, intrat, parcă, în transă, îşi reluă psalmodia monotonă a mărturisirii îngrozitoare:

-…Galbenă…galbenă dedesubtul…da, dedesubtul celor roşii…ca o subterană a Adevărului…sub aparenţa celor roşii…galbenul florii…galbenul…era ura mea faţă de ipocrizia lor…i-am otrăvit cu cucută…la micul dejun…în cafelele lor cu frişcă…da, în arogantele lor cafele cu frişcă…am pus cucută în cafele…au băut slăvita cucută, dintre aburii de cafea…le-am pus perucile pe capetele lor…apoi…o, demone! – DIAVOLE, IUBITUL MEU DIAVOL…! (horcăitul lui devenise insuportabil…o clipă îmi astupai urechile, cu palmele…dar îmi dădui seama că, DE FAPT, dacă nu de drept – eram într-un infernal confesional…şi-mi dezlipii, iar, palmele, de peste pavilioanele urechilor – urechi parcă înnegrite, scorojite şi, totuşi, învăpăiate înalt, cu flăcări infernale, de cele auzite…!) – …cum mai bănănăiau şi bălăngăneau din capete…capetele lor de condamnaţi la moarte…de mine condamnaţi…cu bucurie condamnaţi…capetele lor de spânzuraţi…capete care parcă-mi mustrau, chipurile, fapta…dar gurile lor erau pecetluite de moarte…de cucuta sfântă…o, da, de moarte…de sfânta şi draga moarte…nu mai puteau striga să mă…să mă…să…mă…biciuiască…le-am pudrat…le-am parfumat…perucile lor scârboase…le-am vopsit feţele…era ultimul lor bal…ultimul…ultimul lor bal…petrecerea lor cea din urmă…nu mă mai puteau închide în carcera mea, când ei plecau la bal…la bal…la balul de la Curtea din Palermo…şi am râs…am râs…am râs…am rââââââssss…

Nu s-a mai putut opri: chiar râdea, râdea isteric şi tragic, ca ultimul obidit, scăpat de obidă – râdea fără putinţă de oprire, râdea sâsâit şi scrâşnit (de-şi muşcase, adânc, limba!) – cu stridenţe clar demente.

…În mod cu totul straniu, în acest moment,  toate deodată – cele trei lumânări, din cele trei sfeşnice de argint – SE STINSERĂ! Parcă suflaseră în ele nişte Spirite răzbunătosre…

Cele TREI FUMURI, rămase de la cele trei foste ARDERI (…acum, doar funebre, jalnice STINGERI…) de lumânări-făclii, se încolăceau, şerpuiau albicioase, prin văzduh, se împleteau pervers, între ele… – …acum, în văzduhul camerei-confesional…parcă domnea, cu o anvergură cosmică, UN CUIB DE  ŞERPI ALBI, indistincţi şi ilizibili…şopotitori şi ameninţători…imposibil de distins, între ei…

…Deşi cămăruţa-confesional era semiobscură – ne simţeam, amândoi, confesor şi confesat – de parcă am fi stat chiar în Miezul Beznei Infernului! – …contorsionaţi (ca doi fraţi gemeni, întru Spirit…) – de Orbirile Lumii…

…Când m-am ridicat din jilţ, pentru a mai potoli râsul dement dintre bezne (…râs care se înălţa, cu fiece clipă,  într-un crescendo îngrozitor…asurzitor…), mă lovii, zdravăn, la genunchi, de unul dintre colţurile mesei pătrate, deasupra căreia continuau să se învălătucească ŞERPII FUMULUI ALB AL CELOR TREI LUMÂNĂRI STINSE, CA DE VRAJĂ…ţintuite, tragic, în sfeşnicele lor de argint – sfeşnice care străluceau mat, tot mai îndepărtat, cu totul indiferente la ce se petrecea în casa asta, de nobili nebuni…

*

…Fireşte că, atât confesiunea teribilă a acestei fiinţe (sinistre şi crâncen îndurerate), precum şi ieşirile sale de demenţă – au rămas, din partea mea, ca Preot-Abate, sub Pecetea Tainei Absolute a Confesiunii. Dar se vede treaba că, în timpul confesiunii, nu fuseserăm de tot singuri: slugile (poate tocmai „chircitul”…) ascultaseră, din plin, la uşă – şi denunţară, degrabă – „acolo unde trebuie”…

„Filfizonul” Giuseppe Panozzo fusese „construit” ca „filifizon”, cu tenacitate perversă, doar de către „iubiţii” săi părinţi adoptivi…adevăraţii autori morali ai crimei povestite de bietul nenorocit: nimeni nu-l iubea, deci (din poruncă şi din teatralitatea criminală a „adoptivilor”!), pe „signor” Panozzo, pe atât de urgisitul şi obiditul „signor” Panozzo.. – …aşa că, de îndată, consecinţele denunţului se şi văzură, se făcură palpabile şi la fel de sinistre – ba, poate, chiar mai mult, cu mult mai sinistre decât crima sa, făptuită din mii de umilinţe, dureri şi exasperare…dar recunoscută, în mod exasperant de onest.

…Pentru a nu se strica nici faima şi blazonul celor doi nobili, ultimii descendenţi (degeneraţi, fireşte, amândoi…) ai familiei X, dar şi pentru a nu strica renumele maestrului judecător, „diagnosticul” răposaţilor a rămas acelaşi („boală veche”…) – iar Giuseppe Panuzzo a fost, întâi, internat, la Palermo, într-un aşezământ pentru alienaţi mintal, îngrijit de preasfinţitele călugăriţe dominicane…

…Apoi, cum şi era de aşteptat, Giuseppe Panuzzo a fost dus la Roma, de unde nu i s-a mai întors nici numele…

*

…Au trecut anii. Acum, sunt bătrân. Atunci când auzisem confesiunea dementă a nefericitului ucigaş, mi se părea că, din nou, avusesem o nălucire, un coşmar… – …că aşa ceva nu poate exista, că aşa ceva este mult prea monstruos…că numai mintea mea, înfierbântată de tot ce-i „curios” , doar mintea mea, excesiv  fantezistă, a inventat acea povestire îngrozitoare.

…Am trecut, de atunci, prin multe locuri: prin Englitera, prin Francia, prin Şvedia, prin Grecia, Albania…nu mai spun de Spania mea natală şi de Italia (…Italia…pe care, pe atunci, o socoteam „rădăcina” lumii civilizate…) – …apoi, prin aşa-zisa „Lume Nouă”, a conquistadorilor şi, apoi, a tot soiul de aventurieri pidosnici, având, în adâncul lor, ireversibil, „sămânţa Crimei”, „sămânţa lui Cain”…am cunoscut, cu uimire şi groază, ţările şi popoarele Orientului păgân, fascinant, total amoral, necruţător, Crima (Diurnă şi Nocturnă – mereu SADICĂ!) – ţări unde obijduirea şi nedreptatea despotică, atât faţă de sărmani, cât şi faţă de marii dregători, fiindu-le, tuturor, tocmai starea lor de normalitate…Persia, Turcia, Ţara Chitailor, Nipponia…

Nu, crima exasperată a lui Giuseppe Panuzzo, cu vremea,  nu mi s-a mai  părut deloc pitorească şi monstruoasă: aveam, acum, altă părere, căpătasem un cu totul alt unghi de vedere: Panuzo nu fusese decât un ARTIST CURAJOS, un PICTOR ONEST (dar tare mărginit, în ce priveşte puterile date lui, de Cristos-Dumnezeu!) al vremii sale. Dar şi un Vizionar mediocru şi exagerat de patetic, în definitiv…al eternelor vremi, al eternelor comportamente, ieşite, cu totul, de sub spaţiu şi timp, dar şi de sub atât de înalt-nobila sugestie caritabilă, a Lui Crist, asupra stării de „semeni” şi (ilar!) „fraţi şi prieteni”…!

…Trecând, azi, pe lângă ruinele şi paragina palatului familiei X, te gândeşti, privind la buruienile din grădina imensă a palatului, buruieni crescute  monstruos-ecuatorial… – …şi, apoi, aşezându-te, cu gâfâiturile vârstei, sub umbra unui chiparos, cosmic de înalt şi infernal cernit… – …te gândeşti, da, la câtă nefericire este în lumea asta, preaîndelung lăsată de Cristos-Dumnezeu, să viieze şi să se chinuie, sub norii încruşiţi ai Demenţei…: Boala Secolului nostru – DEMENŢA. Haosul deplin al Duhului.

Nefericire…nefericire seacă şi dementă: fără limite, fără clasă socială sau rang…

…Şi te mai încearcă un gând, acolo, sub înţeleptul şi mohorâtul chiparos…un gând încă şi mai obsesiv, ba chiar oarecum năstruşnic („năstruşnic” – tot la modul amuzamentului satanic…): da, numai proştii cred că Bunul Crist-Dumnezeu face părtinire cuiva, în Sublimul său Plan, de încercare a puterilor omului, spre a-i spori vredniciile, întru întoarcearea în Paradis! Pentru că, chiar dacă orbii de noi nu vedem decât coaja lucrurilor şi făptuirilor – …ooo, şi bogaţii, ŞI BOGAŢII, DA!!! – …şi bogaţii sunt încercaţi, incredibil de crâncen încercaţi, prin cumplite nefericiri şi prin monstruoasa boală a trândăviei şi averii nesăţioase…boală poate mai monstruoasă şi mai de nedorit decât chiar foamea, umilinţele şi bolile (sărmane şi fără nicio nădăjduire) ale celor săraci…

Bogaţii – pândiţi şi de boala lăcomiei criminale (mai cumplită decât lepra!), dar (fără contenire ori cruţare!) şi de cei ce vor, haini şi neînduraţi, cu orice preţ, să profite de boala lor…

…Giuseppe Panuzzo, nevinovatul PICTOR al nefericirii bogaţilor, a avut curajul nebun şi inconştient ca, dincolo de moştenirea averilor, să picteze CHIPUL ADEVĂRAT AL RĂDĂCINII ORICĂREI AVERI, DIN LUMEA ASTA, CA ŞI DIN ORICARE ALTĂ LUME, IMAGINABILĂ ŞI POSIBILĂ:

CRIMA BANULUI, BANUL CRIMEI!!!

CRIMA ETERNULUI NOSTRU PĂRINTE –  CAIN…!!!

HIDOASA ŞI NEPOTOLITA, BURLESCA, TRAGIC-MOŞTENITA, FĂRĂ PIC DE RĂGAZ ÎNTRU LUCRARE (…de la Tata-CAIN încoace!) – SETE DE CRIMĂ…

…Crima este, în definitiv, cel mai uman lucru cu putinţă”.

***

 

ABATELE ŞI „NĂLUCIREA” RĂDĂCINILOR REALE ALE LUMII

…În aceeaşi lucrare tolerată (de oameni şi vremi), a abatelui Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara: „Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi” – putem citi şi despre o curată nălucire de noapte, a onestului şi cu râvnă slujitorului Lui Crist. Am şovăit mult, în faţa biroului meu, dacă să încredinţez tiparului această povestire, cu totul fantastică, sau s-o las, pentru totdeauna, întunericului uitării.

Până la urmă, mi-am zis: „Cei cu fantezie o vor lua fie drept  ce este, fie drept ce le pare a fi : fie o Viziune Rară, fie o fantezie, frumos scrisă şi viu descrisă, din partea unui biet slujitor onest al Lui Crist, chinuit, pururi, de năluciri, care de care mai ciudate. Evident, cărturarii vor şti să discearnă, însă, între nălucire şi posibilele elemente reale…care vor fi fiind acelea…în textul povestirii. Dar dreptul de a lăsa o lucrare atât de veche şi de minuţios documentată (căci, orice s-ar zice, abatele era, în primul rând, un căturar, un conquistador mai curând în terenurile SPIRITULUI, decât în cele ale…Lumii Noi…) – a o lăsa, zic, nedezvăluită omenirii, neoferită Călătoriei CUNOAŞTERII şi Luminii CUNOAŞTERII – ar echivala, după mine, cu o crimă morală”.

Şi, decis, m-am apucat şi-am tradus-o, într-o limbă (cât de cât) modernă…o veţi citi, şi veţi judeca asta singuri…mă rog, e tare greu să traduci din spaniola veacurilor uitate, medioevice, atât de adânc înfundate între umbrele tremurătoare ale timpului, încât nici nu se mai văd, azi… Oricum, esenţialul textului de mai jos nu cred că l-am denaturat prea mult.

Ce-i mai rău, zic eu, este că…”viaţă-i greaţă” (cum îmi zicea dezabuzatul meu tată…): când am încercat s-o citesc, pe ascuns şi separat, unor amici, ca să testez  „piaţa încrederii” – toţi şi fiecare pe rând m-au întrerupt, pe la jumătatea povestirii, cu hohote de râs, grozav de arogante, ba chiar (vezi, Doamne!), ofuscat-ofensate… – …dar, în primul rând, umilitor de grosolane, pentru şi faţă de mine: „Ce, cum adică, ne iei de fraieri, de ne citeşti, la ceasurile astea înaintate, de seară, aşa poveşti deplasate…poate vrei să înlocuieşti filmul „horror”, care se dă, în fiece noapte, la televizor… – …crezi că noi avem timp de pierdut?! Una e să ne dezvăluieşti arcanele unui document serios…dar tu, în loc de asta… Spune drept: bazaconiile astea sunt ale tale, sau…tot munca ta de arhivar (…cocoşat asupra scrierilor secrete ale abatelui ăluia spaniol, scrântit de singurătatea călugăriei!), le-a fătat?”

Drept să zic, în momentele acelea nu am avut răspuns. I-am poftit pe uşă afară, rupând cu ei, pe viaţă, orişice legătură. Furia şi umilinţa m-au decis să dau luminii tiparului, cu orice risc, această stranie…”nălucire” a atât de proaspăt-naivului, încredinţatului de adevărul oricăror semne şi arătări…nobilul meu abate (cel puţin, DESCOPERIT de mine, în arhivele lumii!), Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara – cel care, prin jignirile amintite mai sus, a devenit parte din mine…:

„…Totdeauna, am considerat Italia, cea a Statelor-Cetăţi-de-Miracol, fiecare cu iscusinţa, meşteşugul ori arta ei, precum şi, fiecare,  cu celebritatea ei, cu totul aparte, faţă de celelalte… – …ca pe rădăcina intelectuală, iluminatoare, a Europei. Până când, într-o seară de iarnă, stând, în jilţuri adânci, în faţa focului dogoritor, din căminul unei camere, cu tavan ogival, din abaţia mea toledană, San Juan de los Reyes (…nu de mult, fusesem numit, aici, abate…deci, să fi fost prin 1586-1587…deci, eram în floarea vârstei…aveam vreo 25-26 de ani…) – cu un frate, mult mai bătrân decât mine, al ordinului meu umil, ordinul franciscan.

Fratele acesta nu era din viţă nobilă, şi nici măcar spaniol. Italian, pe numele lui adevărat, Ambrosio Napoletano, era fiu de marchitan[12]. A nimerit la toledana mea mânăstire, San Juan de los Reyes, din întâmplare, dar şi din ambiţia unui naş de-al lui, cu rădăcini spaniole şi teribil de bogat (“don Cesare”), care a avut ambiţia ca finul său să-şi ducă misiunea în cel mai vestit aşezământ franciscan, din lume. “Don Cesare “ a intervenit (pe la 1557…) chiar pe lângă regele Spaniei, Maiestatea Sa, Filip al II-lea[13] (un rege care, după câte-mi ziceau părinţii, era tare iubit, şi nu din linguşeală, ci pentru că era extrem de isteţ, cult şi elegant…nu doar la îmbrăcămintea trupului, ci şi la…”îmbrăcămintea interioară a Spiritului”!)…şi “don Ambrosio” s-a prezentat, la San Juan de los Reyes, sub numele de “don Gomez Aragonese y Seballos”. Noi, însă, care-i ştiam, în privinţa obârşiei, tot trecutul (iar el nu ni-l ascundea defel, şi nu se simţea, nicio clipă, înjosit de obârşia sa umilă…ba, deseori, dimpotrivă!), îi ziceam tot “fratele Ambrosio” – iar el n-a făcut, niciodată, caz de înalta-i protecţie regală: dimpotrivă, era harnic şi smerit, iubitor să sară-n ajutor oricui, oricând, încât l-au îndrăgit (cel puţin, la venirea sa, la San Juan de los Reyes) mai toţi fraţii franciscani spanioli, de la San Juan de los Reyes.

Şi-l mai îndrăgeau majoritatea fraţilor franciscani, de la mânăstirea San Juan de los Reyes, şi pentru multe altele…dar, în principal, pentru că nu era doar un mare şi sever cărturar, nu era doar, cum se zice, „foc de deştept şi citit”… – ci pentru că era un adevărat ÎNŢELEPT, de la care orişicine putea lua bun şi folositor sfat – uneori, necesar precum apa în deşert! – …fie la ceas de zi, fie la oricare ceas din noapte…

Eu mă împrietenisem cu el, îndeaproape, şi ne apropiaserăm sufletele, în ciuda vârstei mele crude, încă – şi în ciuda staturii sale impozante, dată de o înţelepciune aproape stihială, aproape nefiresc de adânc pătrunzătoare a tainelor omului şi lumii: ne „pipăiam”, reciproc, Spiritele, şi le găseam gata să invadeze, cu Înalta şi Nestinsa  lor Curiozitate – întreg cosmosul…!

…Dar nu chiar toţi fraţii îl preţuiau, acum, pentru această rară calitate a Spiritului…De la bun început, unii se deciseseră (…aşa le căşunase lor, din senin, şi chircitul lor suflet le „fixase” fânul căpăţânei dintre umeri, numai pentru „NU” –  despre orice ar fi fost vorba…!) să se îndoiască (…şi aceştia din urmă deveniseră, între timp, destul, nefiresc de mulţi!), de spusele sale, care prea miroseau, de departe, ziceau ei, a „poezie dezaxată şi lunatică” şi a „fantazare nebună, sau, cel puţin, ciudată şi necuminte”) – …şi aceştia, de care vă spun (şi cum începusem a vă zice…), au început, uimitor, să se „înmulţească”…şi să-l ocolească, de multe ori chiar se făceau că nu-l văd. Deci, mai exista, chiar şi la San Juan de los Reyes, tembelism destul…

Eu nu doar că mă apropiasem de fratele Ambrosio, dar cream, eu însumi, cât mai dese prilejuri de întâlnire şi de lungă povestire a lucrurilor celor mai ciudate, plantate de Dumnezeu, în Creaţia Sa, unde nici cu spatele nu te-ai fi gândit şi aşteptat…unde nici cu gândul nu gândeai…

…Stăteam, amândoi („singuri amândoi”… – …două singurătăţi de gânduri, întâlnite, poate întâmplător,  poate nu – pe lumea asta…), de mult stăteam, cum vă spuneam, în faţa văpăilor focului din cămin… – …deocamdată, ciudat de tăcuţi…

Acest „don Ambrosio”, sau „fratele Ambrosio” (acum, ajuns un bătrân, încă verde, înalt, voinic şi senin ca un zeu antic…deşi avea mult peste 70 de ani… – …umblase mult, văzuse multe şi de toate, şi bune, şi de tot rele, în lunga-i viaţă…!), mângâindu-şi barba-i complet încărunţită (mustăţile şi le rădea cu grijă, după moda italiană), cu mâinile-i mici şi albe, de nobil bibliotecar al Ordinului – a întrerupt, dintr-odată, o tăcere care ameninţa să se prelungească nefiresc, în „cămara abaţială”… – şi mi-a spus (stând mult aplecat înainte, pe gânduri care, se vede treaba, erau tare împovărătoare, pentru venerabilul bătrân – …oricât de olimpian îl ştiam eu, în restul zilelor…), privind fix vâlvătăile focului, neastâmpărate, jucăuşe… – …dar, totodată, fascinante, căci parcă, în toiul Focului, se zbăteau nişte fiinţe arzătoare (asemănătoare salamandrelor!), dincolo de grătarul-gratiile căminului… – …ar fi vrut, parcă, să ne zică ceva…, „salamandrele”…dar zăbrelele grătarului le-ar fi împiedicat fermecata-le grăire:

-Vezi, frate Bernardo, până acum vreo douăzeci şi cinci-treizeci de ani (deci, până prin anii ’50-’60 ai veacului nostru…), şi eu credeam, ca tine, că Italia, cu cetăţile ei harnice, dar şi în veşnică luptă – ar fi Buricul Lumii, Rădăcina Cunoaşterii Umane, Centrul Cosmic al artelor dumnezeieşti…Dar, când m-a trimis Comandantul Ordinului, cu o misiune secretă, în Răsăritul Europei (eu ziceam, pe atunci, ignorantul de mine: „la păgâni”…), am aflat, definitiv, că nu-i deloc aşa. Acolo, în Buricul Răsăritului, sunt nişte Munţi Fermecaţi…le zice „Carpaţi”…am aflat, de la „sfinţii băştinaşi” (aşa sunt numiţi ei, în şoaptă, de către vecini, prieteni ori duşmani, fără osebire – pentru Credinţa lor înfocată, în Crist şi în toate cele cereşti…ei cred în Crist, de unii-i zic şi Zalmoxis… – …cum cred în Apă, Cer şi Păduri ori Munţi, în toate cele ale Nemuririi, Învierii…!), că numele  Munţilor vine de la numele Libertăţii Eterne a acestui Neam, cu totul aparte: „carpi” – sau, în altă formă locală, ca traducere a vocabulei „carpi”: „DACII LIBERI”…am aflat, cum ziceam, de la „sfinţii băştinaşi”, că  toată viziunea noastră, a celor de aici („apuseni eretici”, cum ne zic ei, nouă… – …căci preoţii lor le predică superioritatea Bizanţului grecizat, a Ortodoxiei, asupra Romei Catolice, Romă (zic ei) cu clare şi regretabile porniri imperial-terestre…aşa-zis „prozelitiste” – în realitate, brutale şi violente, trufaş-luciferice, sub masca „răspândirii Cuvântului Cristic” (…poate că preoţii lor, unii, nu greşesc prea mult, poate că nu greşesc deloc, când afirmă asta…nu-i, acum, vreme şi ceas, pentru această stufoasă dezbatere…)  – …deci, VIZIUNEA NOASTRĂ, ASUPRA ACESTOR OAMENI (mândri şi senini, sfinţi, în Credinţa lor veche şi nestrămutată!), VIZIUNEA ASUPRA STRĂVECHIMII ŞI ÎNĂLŢIMII SPIRITULUI LOR – TREBUIE SCHIMBATĂ –   RADICAL. Şi cât de repede posibil, spre binele tuturor! Papa de-acum (ca şi Superiorii Ordinului nostru) încă şovăie, având, pe braţe, raportul meu amănunţit…dar eu văd, deja, în flăcările focului ăstuia, că până şi papalitatea, în viitor, va fi silită, nu doar să accepte acest Adevăr…dar să-l şi spună, să-l mărturisească, în modul cel mai curajos şi onest, popoarelor Pământului, ÎN GURA MARE!

…Pentru o clipă, fratele Ambrosio se uită la mine, să vadă ce impresie făcuseră, asupra mea, aceste prime cuvinte ale sale. Îmi ştia foarte bine mintea aplecată către tot ce-i ciudat şi apropiat (dacă nu chiar contopit) cu arătările aureolate ale Spiritului, şi nu prea se temea că, în seara aceea, întârziată înspre noapte, va duce lipsă de auditoriu. Şi, chiar aşa: ochii mei erau lipiţi de buzele sale, fără să ţin cont că, până atunci, nu mă privise, parcă nu mi-ar fi luat în seamă prezenţa…

-Acolo, în Răsăritul Evropei, e un cazan de popoare…cel puţin aşa pare, la prima vedere…dar SINGURUL, DINTRE ELE (chiar prin comparaţie cu, aparent, incomparabilii greci, acum căzuţi, cu Spiritul, de tot…), cu o existenţă imemorială şi cu Autoritate de Spirit Absolută – este acest popor al „sfinţilor băştinaşi”, care sunt acolo, după cum zic nu ei, ci vecinii lor – „ÎNCĂ DE LA FACEREA LUMII”! Sunt numiţi „daci”, şi pentru că vocabula „dao” înseamnă „Calea Cea Dreaptă-Crist”, dar şi pentru că „daoi” este numele Lupului Fenrir (aşa-i zic lui Crist-Zalmoxis, şi acolo, în Sud-Estul Evropei, dar şi în Nordul Evropei…ceea ce-mi spune mie că şi cei din Sud-Est, şi cei din Nord, sunt Fraţi…iată, „Ghermanos” înseamnă, pe lătinie, „fraţi gemeni”…şi chiar un istoric al „goţilor”, adică ghermanii cei vechi (…mă gândesc la Iordannes Gotul, fireşte!), zice că „goţii erau conduşi de DUCII DACI DIN SUD, mai înţelepţi şi mai iscusiţi, întru toate, dar, mai cu seamă, întru ale cârmuirii, decât fraţii lor din Nord”!). Aparent, „sfinţii băştinaşi” sunt stăpâniţi, acum, de neamul deşertic, încrezător doar în puterea spadei (ei îi zic „iatagan”…e o spadă încovoiată, precum semiluna…miturile lor afirmă că dreptcredincioşii lui Allah ar fi Copiii Lunii…deci, FII AI ÎNTUNERICULUI!) – adică, de DUŞMANII CREŞTINĂTĂŢII EVROPENEŞTI, SOLARE: turcii. În realitate, „sfinţii băştinaşi” (deşi nu sunt popor de războinici, ci unul de ţărani şi de ciobani…care stări echivalează, la ei, cu cea de „hidalgos”, la noi…dar stăpânii lor, consideraţi „Sfinţi”, încă de pe pământ, se trag tocmai din ciobani…Împăraţii lor, în mileniul nou, la Sud şi la Nord de apa Istrului (Dunăre i se mai zice, azi…), TOT stăpâni de turme, precum Crist, erau…deci, „a fi cioban”, în lumea lor, echivalează cu „potenţialitatea sfinţeniei”, sau, cel puţin, cu o „înaltă nobleţe”!) au avut, până nu demult, o miraculoasă libertate, câştigată de „Sfinţii lor Domni” (ei le zic „voievozi”), atât cu SPADA (pe care o mânuiesc mai bine chiar decât Zeii Războiului – …mai ales luptătorii profesionişti, nobilii – …zişi, la ei, „boieri”), cât şi cu PĂCI, ÎNŢELEGERI ŞI HRISOAVE, pline de DEMNITATE A SFINTEI LIBERTĂŢI (…care, cum ştii atât de bine, este al doilea dar al Lui Dumnezeu, către Adam cel din Paradis…după Sfântul DAR AL VIEŢII!).  Şi ei, şi turcii, fac tot ce pot să nu încalce aceste înţelegeri. Sau, cel puţin, făceau…

Şi bătrânul meu frate întru Spirit tăcu, iarăşi, singur cu povara gândurilor şi amintirilor lui…

-Dar… – îndrăznii eu – frate Ambrosio, ce s-a întâmplat, între timp…?

Bătrânul se ridică din genunea gândurilor sale… – …şi grăi, din nou:

-Vezi tu, aceşti „sfinţi băştinaşi” nu se putea să fie conduşi de altcineva decât tot de SFINŢI, cu autoritate neştirbită, la fel de neştirbită ca şi aureola râvnei lor de a-şi călăuzi şi conduce Neamul. Turcii le zic celor două zone ale „sfinţilor băştinaşi” (zone, ca rezultat al unor prigoane ale istoriei lor atât de vechi…imemoriale…): Kara Bogdania (de fapt, se cheamă, după legende străbune, Moldova…) şi Kara Iflak (tot după mite, ea se numeşte Ţara Românească, ori, după Munţii ei cât Pirineii noştri, sau Alpii Italiei… – …Muntenia). „Kara” înseamnă „negru”…dar în sensul altui nume al lor, acela de „VLAHI-LAHI”, adică, „NEGRI, ÎNTRU MARILE MISTERE COSMICO-DIVINE”. Dar Sfinţii lor Domni nu erau, până acum mai puţin de jumătate de veac, sfinţi doar cu numele:   Sfinţilor Domni din Moldova li se zicea, după un cuvânt străvechi (străvechi, cum toate-s fără de vreme, la acest popor, unit prin grai şi lege, dacă nu şi prin pământ…): „Muşatini”, adică, am zice noi, în limba noastră: „Îngerii”, „Cei Frumoşi, la Trup şi Spirit”..ei zic Spiritului –  „Duh”… Sfinţilor Domni din Muntenia li se zicea „Basarabi”, adică „Fiii Soarelui” (unii zic chiar: „Stăpânii Soarelui”!). Înainte de „Sfinţii Domni”, în vârful unui Munte Sfânt şi Nevăzut, Kog-a-ION-ul[14], se zice că ar fi fost conduşi de MAGI, care ţineau legătura, în mod direct, cu Zalmoxis, Zeul lor Suprem…şi dintre Magi erau aleşi, drept conducători, pentru cei de la poalele Muntelui Sfânt – „REGII ŞI FĂCĂTORII DE PODURI”…

 -„Făcători de poduri”? Ce fel de poduri? Ce, erau meşteri drumari…podari…? – îndrăzneala năvălniciei mele tinere nu se dezminţea, deloc…

-Da, „Făcători de poduri”! MARI PREOŢI – care pipăie urmele Făptuirii Celei Vechi, a Lui Dumnezeu, şi refac PODURILE CELE STRĂVECHI, CARE SĂ LEGE, ACUM, DIN NOU, PĂMÂNTUL PĂCĂTOS, DE CERUL CURAT ŞI LUMINOS! Ce te miri aşa? „Rex et pontifex”, aşa se numea rostul lor, al DOMNILOR NORODULUI DACO-VLAHIC, aici: CONDUCĂTORI SFINŢIŢI, ai unui popor blând şi umplut de Focul Credinţei (nu mâncau, în genere, decât miere şi fructe…nu ucideau ceea ce nu puteau reface…adică, VIAŢA…) şi, în acelaşi timp,  MARI PREOŢI, care se rugau ca Dumnezeu să privească jertfa de sine a omului, şi să coasă, iar, Cerul de Pământ…aici a fost (şi rămâne, pe veci! – zic ei…) RAIUL…PARADISUL, cum îl numim noi, apusenii aparţinători de Sfânta Biserică Romano-Catolică…!!! MAGUL CEL SFÂNT nu se clintea din PISCUL KOG-A-ION-ULUI – pentru a nu strica echilibrul cosmosului dinafară, ca şi dinlăuntrul poporului său. Purta căciuliţa cu ţugui întors, de „tarabostes” (asta însemnând „nobil” şi Căpetenie Spirituală şi de Luptă) – …dar, spre deosebire de toţi, Magul Muntelui Ascuns avea, în jurul capului, o aureolă măreaţă – …dar putea zbura prin văzduhuri şi pe la toate ierarhiile cerului…şi putea fi, în acelaşi timp, în orişicare loc din cosmos…precum Dumnezeu, sau precum se zice şi de Sfântul Pitagora, iniţiatul-„rob” la Marea Piramidă Egipţiană, dimpreună cu Zalmoxis-Lupul Cosmic al Mântuirii : părea om, dar era, cu adevărat, întruchiparea „de sărbătoare”, a Zeului lor Suprem, Zalmoxis…

-Ce frumos popor trebuie să fie acesta, de care-mi grăieşti, cu atâta şart, dar şi cu atâta minunată ştiinţă… – murmurai eu, prins de aceleaşi gânduri, probabil, ca şi bătrânul.

-Da, frumos…dar când s-au dus, chemaţi de Crist, la ceruri, nici Muşatinii şi nici Basarabii n-au avut urmaşi pe măsura Sfinţeniei şi Credinţei lor…şi nici boierii lor (…nobilii, războinicii lor „de meserie”…) nu mai aveau, într-înşii,  Spiritul cel vechi…ci pe cel al zâzaniei, pe cel al lăcomiei…bicisniciţi, ca la noi, ce mai! Cât au fost pe pământ Sfinţii lor Domni, băgaseră frică de moarte, în acest popor, despre care noi ziceam că-i fără frică…invulnerabil…turcii! Până şi azi, Sabia unuia dintre Sfinţii Domni, Stephanus Magnus, pe limba lor: Ştefan cel Mare şi Sfânt, e păstrată, de turci, cu groază şi nădăjduire de fire, la Istanbul: dacă ar „face picioare” Spada asta Sfântă…păi, ar fi Catastrofa Supremă a Lumii: turcii zic că i-ar şterge Allah, pe toţi dreptcredincioşii musulmani, de pe faţa Pământului…iar dacă femeile turcilor vor să-i sperie pe copiii lor, ce nu vor să adoarmă, ca să se hodinească şi ele, după toată truda zilei – le zic doar atât: „Dacă nu dormi, vine Ştefan cel Mare!” – şi , îndată, copiii şi închid, înfricoşaţi, ochii…

-Doamne, ce frumos…înfiorător de frumos… – şoptii eu, fermecat.

-Da, dar când Domnii cei Sfinţi fură chemaţi la ceruri, de Bunul Crist, spre a veghea, de acolo, asupra Neamului lor, n-au mai stat lucrurile la fel de frumos…şi turcii abia aşteptau asta, ca şi vecinii avstrieci, leşi, unguri…de-au început să se bage între slab-credincioşii, bicisniciţii boieri: ba-i întărâtau pe unii, asupra celorlalţi, pentru Scaunul Domniei, ademenindu-i cu ameţitoare promisiuni…ba-i asasinau, pe cei care nu răspundeau ispitei diavoleşti a puterii celei pământeşti, nemeritate şi, deci, nesfinte…ba-i sprijineau la scaunul Domniei pe grecii cei hoţeşti…Doar ţăranii şi ciobanii şi-au păstrat, acum, forţa miraculoasă, titanică, a Credinţei…

-Ai fost pe la aceştia…ciobani şi ţărani…i-ai văzut…ai vorbit cu ei…? – îl întrebai eu, pe fratele Ambrosio, cu oarece sfioşenie, dar împins, fără de răgaz, de stihia Curiozităţii.

-Fost şi vorbit…că, doar, „ţăran” vine de la latinescul „terranus”, stăpânul pământului…iar „cioban”, care se mai zice şi „păcurar”,  vine de la latinescul „pecorarius”! Iată că noi şi aceşti „sfinţi băştinaşi” suntem fraţi…dar nu se zice cum: fraţi prin latini, strămoşi comuni, ori să fie fraţi prin „carpii-dacii liberi”? (…zişi şi „traci”, adică, la fel ca la „Muşatini”: Îngerii, Frumoşii Cerului…având de mamă pe zeiţa Afrodita, care stă sub semnul culorii Verzi, Culoarea Apei Primordiale…care, la acest popor de „sfinţi băştinaşi”, a devenit Sfânta Parascheva: Sfânta Parascheva tot sub culoarea Verde, a Apei Primordiale, şade…şi-i venerată de aceşti misterioşi „sfinţi”…zişi şi ”vlahi”: vorba „lah” înseamnă, precum ţi-am spus, deja – „negru-întunecat”, precum cele mai adânci mistere ale Lui Dumnezeu…) , care-s şi strămoşii latinilor?! Căci, de la Troia (Cetatea Tracilor), Eneas-Tracul a ajuns, pe drum de-nconjor, în Italia, de s-a bătut, acolo, cu băştinaşii latini, ai lui Turnus, „peţitor respins” al Laviniei, fiica lui Latinus…care-l voia de ginere pe Eneas-Tracul…eeeh…poate să fi fost latinii, poate să fi fost etruscii: oricum, strănepoţii lui Eneas sunt doi gemeni, Romulus şi Remus (ctitorii Romei…aflată, dintru început, sub semnul fratricidului, al crimei-jertfei umane), alăptaţi, zic mitele, de o…LUPOAICĂ (…nu uita, LUPUL este, la daco-vlahi, Hieroglifa Supremă a Lui ZALMOXIS…LUPUL FENRIR, Mântuitorul-Purificatorul, cum este numai Crist!). Deci, eu zic (…mai adăugând că ţăranii lor au veşminte foarte asemănătoare cu ţăranii Italiei…straie pe care-s desenate Cerurile-cu-Stele!) – că logica lui Aristotel ar grăi, în concluzie, precum că latinii sunt un trib al dacilor-carpilor, alungat (de Magul Kogaionului, ori de păcatele şi vijeliile vremilor, spre Apusul de aici…de azi…Unii zic că un împărat iberic (dar cu însemnul numelui de TRAC: grupul de sonuri „TR” este semnul fără greş, atât pentru onomastică, dar şi pentru toponimice… – …ca şi la TRoia!), TRaian, ar fi organizat două expediţii, să-i…cucerească, se zice… Trebuie să fi fost o operaţiune alchimică, de întoarcere la origine a romanilor…pentru că, după aşa-zisa „cucerire traianică” (doar vreo 14% din teritoriul Daciei a fost „vizitat” de romani!), 33 de împăraţi, de pe Supremul Tron al Romei (dacă-i numărăm şi pe TRaian!) au fost TRACI!!! Unde şi când s-a mai văzut: CEL CE CUCEREŞTE, SĂ-ŞI PUNĂ CONDUCĂTORI DINTRE CEI CUCERIŢI?! Iar cei ce nici nu i-au zărit, vreodată, pe romani (86%) – vorbesc aidoma cu cei…”cuceriţi”…! Miracol lingvistic?!

-Dar…frate dragă…dacă tot ai fost acolo…te implor, spune-mi dacă se confirmă, pe pământ, mitele din cerurile gândului şi imaginaţiei… – mă rugai eu, crăpând de curiozitate.

-Un bob zăbavă…da…am fost şi se confirmă tot. Îţi zic asta de la început, ca să nu „crăpi de curiozitate” (…eu mă umilii în mine, conştient că bătrânul îmi ghicise gândurile…). Am fost în câmpiile lor, unde curăţenia Spiritului, precum şi Credinţa, sunt mai şovăielnice…şi, apoi, am urcat, am tot urcat în munţi, am întrebat, prin satele răsfirate pe creste…, am întrebat, întâi sfios, apoi, când mi-am dat mai bine limba după limba lor şi le-am câştigat încrederea, mi-au descris şi mi-au arătat miracole – miracole care, altminteri, auzite, doar, de aici, din jilţurile astea ale noastre, din faţa focului – par absolut incredibile! „Sfinţii băştinaşi” sunt vizitaţi de zei şi de Crist, de Sfinţii noştri cei mai iubiţi…de Sfântul Apostol Petru, chelarul Paradisului şi însoţilor Lui Crist, mai mult şi mai des decât de oricare altul…

*

…Şi bătrânul frate întru Spirit, „fratele Ambrosio”, a început să-mi zică multe şi deloc mărunte…cum a văzut, cu ochii lui, cum, noaptea, oamenii zboară, zboară prin văzduhuri, ca Păsările Măiastre[15]…femeile se ajută, la zbor „cu viteza mâniei”, şi de coada cociorvei[16]…cum, peste noapte, zei osteniţi trag în bătăturile caselor lor, cerşind, cu smerenie, de la gospodari[17], măcar un aşternut de dormit, dacă nu şi o cină…iar dimineaţa, lasă, ca plată (şi răsplată a sufletului, generos şi senin, al găzduitorilor!), „sfinţilor băştinaşi”, daruri mai mult decât regeşti ori împărăteşti…de la olmazuri[18] enorme, cum nici în poveştile arabe nu întâlneşti, până la încălţăminte cu care să păşeşti zece poştii într-o singură clipită…cum Crist transformă, peste noapte, bordeiaşul scufundat al oricărui sărman pălmaş, într-un castel, ori palat – acoperit cu aur şi nestemate…iar o grădină de doi paşi, a unui ţăran amărât, o transformă într-o pădure imensă, cu trunchiuri şi crengi de aur… – …şi, pe crengi, cu  păsări cântătoare (de le zic ei „măiastre”!) – păsări care au plisc de rubin şi ochi de safire…cum vrăjitorii şi vrăjitoarele vâsleau cu norii deodată – iar când binevoiau să se pogoare pe pământ, sub ochii norodului adunat şi sub cei ai fratelui Ambrosio, au făcut scurtă şi dreaptă judecată, în urma căreia au transformat omul ori femeia, în oricare gadină sau orătanie au hotărât ei (VRĂJITORII-SOLOMONARII), ori vrăjitoarele (cu chipuri şi arătări de raze şi de lumini orbitoare, chipuri de iele, ori de ştime…!) – …după felul cum se purta şi cum gândea, despre zei şi despre Crist, acel om, ori acea femeie…

…Mai vorbirăm şi despre Cerbii Vrăjiţi (…aveau pielea acoperită de nestemate fulgerătoare!), din bungetul pădurilor, care purtau, între coarnele lor, rămuroase cât pădurea, LEAGĂNUL LUI FĂT-FRUMOS…

…Acest popor nu-i învăţat să tragă brazdă neîndurată, între Bătrânii Zei ce-au fost, şi Crist, Cel care este şi va fi, până-n vecie, dar, mai cu seamă, se va afla, pe Cel mai Înalt Jilţ de Jude Ceresc, printre norii târzii şi sângerii, la Judecata din Urmă…

…Singura Dreaptă şi Luminoasă!

*

…-Dar pe Bătrânul Mag, cel din Piscul Muntelui Ascuns, l-ai văzut tu, frate Ambrosio? – mă   repezii eu, cu nerăbdare şi bolnavă curiozitate.

-Nnnu… asta nu m-au ajutat puterile Spiritului…şi păcatele mele, faţă de Crist, au hotărât că nu merit să văd Suprema Minune a Neamului Sfânt…nnnu…– suspină fratele Ambrosio, cu un şuier, abia perceput, de amărăciune… bătrânul şi bunul meu meu frate Ambrosio. Şi se simţea, în acest „n” prelungit, atâta durere, atâta neîmplinire – dar şi atâta dor, ascuns şi înfocat, de viitoare, ori miraculoasă – împlinire…care să-i tămăduiască sufletul şi să-i fericească şi lumineze Spiritul  lui, pururi treaz la minuni…

…Hotărârea mea a fost luată, fără nicio reţinere, chiar în acel  moment.”Voi vedea Magul!” – îmi strigai, îmi poruncii, cu poruncă de neîntors, înlăuntrul meu.

…Totdeauna, neîmplinirea unor lucruri esenţiale duce la Marea CĂLĂTORIE. Putând să însemne ea şi Moartea – nu are importanţă. Împlinirea se poate face chiar prin Moarte…sau, cine ştie, chiar dincolo de Moarte, ca răsplată dumnezeiască a încăpăţânării celei bune, întru Sfânta CĂUTARE DIVINĂ.

…După ce se sparseră gheţurile, pe ape – lăsai, în locul meu, la cârmuirea mânăstirii, pe fratele Ambrosio. Câţiva fraţi scrâşniră din dinţi…, dar majoritatea rămaseră senini, nepăsători, neîntrebători…

*

…Destul că, după o săptămână, cu traista pe umăr şi călare pe un măgăruş, cam prăpădit,  de Murcia, traversam Pirineii…apoi, străbăteam Francia, de la Vest la Est, ajungând, în cele din urmă, pe ruinele Sfântului Imperiu Romano-Gherman, în Imperiul numit, acum, „avstriac”. Ajuns la Viena (nu voiam să scap prilejul de a vedea vestitele muzee, catedralele pioase şi ţanţoşe, totodată…precum şi palatele, nu mai puţin celebre…), am urcat pe o corabie („Traumenlied” – îi zicea mult prea legănătorului vas…), străbătând, timp de aproape două săptămâni, ciudatele ape ale Istrului-Dunăre – tare asemănătoare, apele astea, cu firea omului: valuri line şi albastre, precum un vis frumos – şi, totodată, valuri negre, precum furtuna şi gândurile şi apucăturile criminale ale unui coşmar…valuri şuşotind poveşti şi, aceleaşi valuri, proferând blesteme cumplite…oglindind şi spumegând…şi, tot aşa, până la un loc dintre nişte Munţi – înalţi şi sâlhui…”care se băteau în capete”, îmi ziceau „sfinţii băştinaşi”…

Locului aceluia, pe unde se intra în Ţara Basmului, a lui „Făt Frumos” (…îl numeau ţăranii vlahi, mai târziu, când mă împrietenisem cu ei şi le învăţasem, aproape de perfecţiune, limba!) – …locului aceluia, Porţilor Acelora „de Fier”, le ziceau băştinaşii într-un fel uimitor…n-am înţeles, cu totul, nici azi, semnificaţia întreagă a numelui: „La Cazane”…

…Iadul şi Paradisul – UNA ŞI ACEEAŞI…?!

*

…După cum v-aţi dat seama, Porţile mi se deschiseseră, miraculos, nu doar pentru ADEVERIREA BASMULUI (…psalmodiat într-o noapte neagră, la întrecere cu bufniţele, de un bătrân frate franciscan…) – ci şi pentru Revelarea şi Tâlcuirea Contrastelor celor mai minunate, dar şi a celor mai sumbre şi întristătoare, pe vecie…

…Am cunoscut bine acest popor: … i-am băut apa din adâncul viu al fântânilor…: simţeam că beau acea „Apă Vie”, din basme… – …i-am ascultat cântecele…atât de expresive, atât de fascinante, atât în tristeţe, cât şi în veselie, încât mi-am dat seama că acest popor le-a moştenit de la ORFEU („regele Carpaţilor”!), iar în Paradis, când e ostenit de atâta Facere şi Refacere a Lumii, Bunul Crist-Dumnezeu îi pune pe îngeri să-i cânte aste Miracole ale SUNETULUI-ÎNTEMEIETOR-DE-LUME…”PARASHABDA”, cum spun vechile cărţi sfinte ale inzilor…

Mai cu seamă: I-AM VORBIT LIMBA, limba lor SFÂNTĂ! Nu există gând, părere, nălucă sau vrăjită simţire, pe care infinitele nuanţe ale Sfintei lor Limbi să nu le poată exprima, atât de rafinat şi fidel, că rămâi trăsnit, după ce-ai grăit…Ce frumos verb: „a GRăi”…aduce aminte de Regalitatea lor Originară, de fapt, de Menirea lor Sfântă, de Întemeiere a Lumii şi a Neamurilor: grupurile de consonane „GR”, respectiv „CR” îl desemnează pe Sfântul Conducător: CRAIUL!!! …cel care purcede din Magul Muntelui Ascuns…!

…Mi-am amintit, atunci, de un episod la care n-am fost de faţă, călător aflându-mă eu în Lumea Nouă…America de Sud…Amazonul… – ci mi se povestise de „cătanele” vechi, bătrâni conquistadori (care trecuseră prin Apă şi Foc!) – demni de încredere. Soldaţii noştri rămăseseră cu gura căscată, când, din adâncurile insondabile ale Cosmosului Junglei, năvăliseră asupra lor nişte…CĂLĂREŢE! Care nu aveau pielea roşcat-maronie, a indigenilor, ci aveau pieliţa albă, precum laptele…şi ochi albaştri…Aveau sânul stâng retezat, ca să poată a săgeta până şi ţânţarul, drept în ochiul lui holbat…Atunci, mi-am dat seama că erau urmaşele TRacilor, de care-mi vorbise fratele Ambrosio!

…Apoi, mai târziu, drumeţind eu tare departe, prin Asia, am văzut, în sudul Chinei, cum ţăranii se închinau unor idoli (pe care-i ascundeau, repede, în pivniţe, la vederea mea…): erau un soi de moaşte mult-lunguieţe, cu ochi de sticlă albastră, cu beteală aurie, pusă de închinători, în locul unui păr ce se topise în pământ şi-n vânturile vremii…

 …Sau, tot aşa, în Ţara Nippon: există, acolo, în arhipelegul acela, zilnic crunt cutremurat, cea mai mare insulă, Hokkaido. Niponii nu te lasă s-o vezi, s-o cutreieri…dar Crist mi-a dat ajutor, şi-am pătruns nepătrunsul: pe insulă nu erau piticanii cu pielea galbenă şi ochi piezişi…ci adevăraţi uriaşi, cu plete galben-roşcate, cu pieliţa obrazului albă, precum zăpada de pe muntele Fuji Yama…ochi albaştri, precum cicoarea…Erau tot TRaci…urmaşi ai TRacilor! Deci, RĂDĂCINA ÎNTEMEIETOARE, PRIN CARE S-AU CTITORIT POPOARELE PĂMÂNTULUI – ACOLO, ÎN „KARA BOGDANIA” ŞI-N „KARA IFLAK”, A FOST ŞI RĂMÂNE…

…Oamenii locului vorbesc despre ţara lor că nu se oprea (JUR-PREJUR, ROTOGOL!) – în faţa niciunui ocean, fie el de apă, fie el de pământ şi oameni: Ţara Lumii lor se numea DACIA, apoi, s-a accentuat caracterul de sacralitate al ţării: DACO-V(A)LAHIA (şi aşa cred, şi eu, văzătorul de Miracole, că se cuvine a i se spune, pentru a atenţiona Neamurile Pământului, unde-i Locul Lor de Origine şi, deci, de Mântuire!) – iar menirea dacilor (daco-vlahilor) a fost (şi rămâne, până în VECIE!) să lumineze Spiritul Popoarelor…şi că Menirea asta nu se va stinge niciodată, ci va arde secret, ca jarul sub spuză: şi înainte de Sfârşitul Marelui Ciclu al Lumii, neamurile toate vor rămâne fără de lumina Credinţei…însă Neamul Sfânt al DACO-VLAHILOR  va rămâne singurul care va păstra Făclia Sfintei Credinţe, şi o va dărui, cu frăţie, şi celor rămaşi Orbi de Spirit…adică, tuturor celorlalte neamuri…pentru că toate neamurile ar fi Copiii Neamului Sfânt DACO-VLAH…

…Ei, nu le-am crezut eu chiar pe toate, gustoase şi coapte…dar de pus pe gânduri, cu smerenie mărturisesc paginii cărţii de faţă… –  …că m-au pus.

…Şi am tot suit, săptămâni, luni…mai bine de doi ani… către Nordul acestei ţări de miracole: da, la o casă venise ORFEU, zeul cu lira, şi dăruise leagăn de  sunet sfânt (şi de paradisiacă liniştire!) abia născutului prunc…şi la casa de alături, Crist şi cu Sfântul Petru căpătaseră ospeţie cuviincioasă peste noapte – şi, de atunci, gospodarii acelei case găseau, în fiece dimineaţă, în scobitura pentru lanţ, de la colacul fântânii – câte o pungă cu bani de aur, ori câte o nestemată, cu mult mai înfocată decât orişicare zori…

…Acolo, în Nord, erau Munţi falnici, atât de înalţi, ÎNCÂT BAT LA SFINTELE PORŢI ALE CERULUI…Munţi semeţi, cât şi locuitorii lor, de prin risipitele sate…Munţi ca nişte patriarhi biblici, acoperiţi de păduri nesfârşite, ca de nişte bărbi colosale…păduri nesfârşite, cărora băştinaşii le zic „CODRI”…acolo, în Nord, mi s-au spus vorbe sfinte, despre cel mai Sfânt Voievod: SFÂNTUL ŞTEFAN, zis şi „cel Mare”…

…Am tras, pentru câteva zile, ori, poate, săptămâni (oamenii de aici nu-ţi socotesc vreo plată ori limită a găzduirii…precum negustorii lacomi, care am devenit noi, „apusenii” – ci se arată atât de bucuroşi de oaspeţi, şi le stau dinante cu toate bucatele casei… de parcă fiece oaspe ar fi fiind însuşi CRIST!) – …am tras, zic, la o gazdă cu multă dare de mână şi cu întinsă gospodărie (mare stăpân de turme, dar şi fără hodină şi iscusit pădurar…foarte avut, dar fără vreo trufie, ori viclenie, într-însul…) – …şi, în bătătura casei gazdei mele, de cum s-a dat zvon de venire a unui străin, s-au strâns toţi vecinii…numai bărbaţii, fireşte.. (cu plete până pe umeri şi cu bărbi şi mustăţi falnice!). – …şi, pentru că ştiam, acuma, bine de tot, Sfânta Limbă a acestui popor fără de vârstă, am început să întreb tot… –  …tot-tot-tot ce mă ardea pe suflet şi minte – tot ce mă ardea cu văpăile nestinse ale curiozităţii cuiva, care se trezeşte, peste noapte, drept în toiul miracolelor. Şi oamenii nu se dovediră, încă de la început,  prea scumpi la vorbă…dimpotrivă.

…Câinele[19] de curte (un câine adus de la stână, din Creierii Munţilor! – alb cu negru la blană, flocos şi cu un cap enorm, CÂT TREI CAPETE…!) al gazdei mele tot ne dădea târcoale…parcă ascultând şi el ce se tot povestea…şi dădea din coada lui, lungă şi pătată cu negru…plin de mulţumire, pasămite…

…Mi se răspundea, îndeobşte, cu multe amănunte şi fără nicio înfloritură de prisos (mai ales că găzdoiul îi cinstea, pe toţi cei veniţi, acum, în bătătura casei sale, cu un lichid de foc, care-ţi arde limba, cerul gurii şi gâtlejul… – …ei îi zic „rachiu”, şi-i tare bun împotriva frigului din Munte! – …acest rachiu e adus, pe „tablale” lungi – …sau „tăvi”, dacă vreţi aşa… – de către muierile casei, femei şi fecioare…dar cum şi-au isprăvit astă trebuşoară… „rachierească”, dispar, toate, ca luate de hait[20]! – …şi nu mai vin, decât dacă găzdoiul[21] dă strigăt…şi iarăşi se topesc, pe la cămările şi cuhniile[22] casei…până la viitoare chemări…!).

…Dar când am pomenit şi întrebat despre Magul Muntelui Ascuns al KOG-a-ION-ului, toţi ţăranii şi păstorii, adunaţi în ogradă[23] şi care stătuseră, până atunci, cu plăcere, roată în jurul meu.. –  …s-au uitat, deodată, unii la alţii, cu priviri ascuţite…apoi au dat din umerii lor, cei acoperiţi cu sumane[24]…(dar şi din făloasele lor mustăţi…) – …apoi, cu multă şi nobilă bună cuviinţă, au bălmăjit cereri de iertăciune, şi-au potrivit sumanele, mai bine, pe umeri, şi, rând pe rând, luându-şi „ziua bună”, de la mine şi de la gazda mea, s-au scurs pe porţile gospodăriei…

…Câinele cel alb, cu capul enorm şi cu coada, până atunci, bâţâindu-se bucuroasă…s-a depărtat, parcă, şi el,  supărat, ori covârşit de mistere stranii… – …parcă îmbufnat, ori încăpăţânat: BĂTUSEM LA PORŢILE SACRULUI… – …iar acolo unde nu intră orişice păduchios de venetic…

…Acum, se vârî, târâş, în cuşca (făcută anume pentru el!), din stânga ogrăzii…

Ciudată cuşcă: UN CUB (cuşca propriu-zisă, în care se adăpostea şi dormea Câinele), peste care trona un acoperiş, pasămite… – …dar care acoperiş avea forma unei PIRAMIDE TRIUNGHIULARE (…de parcă, prin vârful piramidei, se făcea loc unui Misteriu de Vis…loc să se scurgă Visele Câinelui… – …visele în care-şi întâlnea, regulat, Fratele-Câine de Sus – LUPUL CERESC!).

*

…M-am mirat şi m-am mâhnit. M-or fi luat, pesemne, de scrântit la minte şi mult prea încins, până la scrumirea Spiritului…ori, poate, de iscoadă…a cui, oare, şi pentru cine?!

…Gazda mea, numită Ion al FLOAREI, cu gingăşie m-a luat de după umeri şi mi-a spus:

-Părinte dragă, nu te supăra pe ei, te rog eu tare frumos…

-Dar nu m-am supărat pe nimeni… – făcui eu, tot bosumflat. …Învăţasem, de la ei, cum se dă din umeri, cu subtilitate, dar şi cu încăpăţânare de neînfrânt…şi am dat, carevasăzică, şi eu, din umeri…

Gazda m-a lăsat „să fierb în zeama-mi proprie”, „oleacă” (…”oleacă”…ce dulce sună, până şi cea mai cumplită tortură morală, ori a Spiritului, în Sfânta Limbă a acestui popor sfânt!) – …apoi, iarăşi se aplecă spre mine – …dar, de data asta, vorba-i fu însoţită de priviri ciudate, aruncate jur-prejurul lui…deci, ce urma a-mi zice era de mare taină, iar eu trebuia să mă socotesc legat, ca de-un jurământ, făcut în biserică şi cu Biblia între palme:

-…Părinte, ascultă, te rog, şi nu mai vorbi cu nimenea, până mâine, în zori…

-Dar nu-s eu vorbăreţ, n-ai nicio teamă, dinspre partea asta… – urmai eu a-mi păstra capul între genunchi şi rezerva supărării, în glas…căci inima, inima-mi prevestea ceva cu totul neobişnuit şi minunat…inima începuse a-mi bate, CA DE AŞTEPTAREA UNEI MARI VEŞTI ÎMPĂRĂTEŞTI!

-Ştiu, părinte, şi, tocmai de aceea, am încredere în sfinţia ta…Ascultă la ce spun eu, acum… – …dar să ţii capul tot în jos, cât vorbesc eu cu sfinţia ta…aşa…aşa cum l-ai ţinut şi până acuma, după plecarea megieşilor[25] mei…

Mă conformai…iar gazda îmi susură la ureche, pe buze păstrând un zâmbet, pe care şi-l construise, încă de la întâlnişul cu ai lui:

-…La noapte e lună plină…este Sărbătoarea Sânzienelor[26]…şi noaptea-i scurtă…e 24 al lui Cireşar[27]…după 21, când noaptea e cea mai scurtă…în noaptea asta, ANUME! – se deschid cerurile, şi TOATE FIARELE ŞI PĂSĂRILE GRĂIESC OMENEŞTE! – …se împacă Cerurile cu Pământul…şi se deschid cerurile, ca la Sărbătoarea Învierii Mântuitorului Lumii…în noaptea asta…în poieni, dansează ielele-zânele[28]… se dezvăluiesc comori, deasupra cărora dansează flăcări…dar e şi noaptea în care, tot în lumina albă a poienilor, te poţi întâlni cu duhuri ale strămoşilor…Du-te, părinte, la noapte, în poiana aceea înaltă (…pe care, de altfel, o ispiteşti sfinţia ta, zi de zi…), de deasupra casei mele…că-i cea mai mare şi mai luminată dintre toate poienele, de pe aicea…Poate se-ndură Hristos, şi vezi ceea ce vrei sfinţia ta să vezi…Dar să umbli cu paşi uşori…şi să umbli ferit…că vei întâlni, în drum, pe la fântâni şi-n codru, şi mulţi oameni din sat, ori femei, ori fete…care se duc cu vrăjile lor şi se întorc cu vrăjile codrilor…

*

…Şi am mers, după zisa lui Ion al FLOAREI. Furişat, cu paşi de Lup…

N-aveam nevoie de felinar, drept călăuză, pentru că luna lumina precum ziua – iar locurile le bătusem, zi de zi, tot mai aţâţat de curiozitate…

…Am ajuns în poiană. Tocmai începuseră, nişte făpturi de raze, să-şi danseze fascinantul lor dans…Erau ielele…”frumoasele, mândrele, dânsele, șoimanele, vântoasele” …ca nişte ÎMPĂRĂTIŢE ale Cerului!

Am simţit că, afară de împărătiţe, trebuie să vină şi ÎMPĂRAŢII…Şi am aşteptat, cu privirile furate de desenele miraculoase, pe care le făceau, în poiană, razele dansatoare. Dar minţile nu cred că mi le-au luat…ele, ielele, „frumoasele, mândrele, dânsele, șoimanele, vântoasele”…

…Deodată, pe când mă întrebam dacă nu m-oi fi smintit, ori dacă nu visam, pe perina moale, a lui Ion al FLOAREI (purtând Numele FLORII, care este şi NUMELE LUI CRIST-TRANDAFIRUL, FLOAREA-CU-O-MIE-DE-PETALE! – …prinsesem, în secret, drag de el şi încredere în el, în vorbele şi cunoaşterea lui intuitivă, „sălbatică”, în sufletul lui curat şi cu instincte sănătoase…) –    razele-şi păliră dansul lor hipnotic, şi, treptat, se făcu o linişte… – …acea linişte teribilă, care, de obicei, precede MARILE CATASTROFE, cutremurările pământului lumii, mai cu seamă.

…Tresării, fără voie:

…Drept în mijlocul poienii, în toi de lumină a lunii pline, se ivise (nici nu-i băgasem de seamă paşii lui grei, apăsaţi, imperiali…) o fiară uriaşă, pe patru picioare, cu copite enorme. Cu coarne înalte (de atingeau luna şi stelele cerului!) şi curbate spre înapoi, cu o barbă, lungă şi surie, sub guşă…şi cu o respiraţie ca de vifor, care, parcă, stătea să te îngheţe, ca pe-o stană de piatră, pentru că ai îndrăznit să-i calci tărâmurile ei, de FIARĂ IMPERIALĂ. Scormonindu-mi Spiritul, adânc, şi scotocind prin memorie, după hrisoave şi terfeloage, de tot felul, pe care le citisem, până atunci, cândva… – …dar aducându-mi aminte şi de trecute discuţii cu fratele Ambrosio, am dedus că ar fi vorba de fiara cea mai maiestuoasă, mai puternică, mai autoritară şi mai misterioasă, a acestor locuri: ZIMBRUL[29]. Dar zimbrii, mi se zisese, erau cu blănile maroniu-roşcate…or, acesta avea pe el O PIELE ALB-FUMURIE…Când se hurducăia, în trap, nobila fiară, croită după uriaşele făpturi ale Începutului – duduia şi se cutremura pământul, ca de o catastrofă divină, O CATASTROFĂ BINEFĂCĂTOARE…

Dar mai avea ceva imensul ZIMBRU: pe spinarea lui, călărea un om uriaş, sau UN SPIRIT ENORM…cu barbă albă, cu chip încruntat şi de o nobleţe fără seamăn…celestă…: pe cap, purta ceva, ca O COROANĂ ÎNALTĂ, CA O AUREOLĂ DOLDORA DE FULGERE! – din care, când şi când, străfulgerau aripile unor îngeri-raze…dar nu raze gingaşe, precum cele ale ielelor, nu îngeri idilici! –  ci adevărate TRĂSNETE PUSTIITOARE!

-Pe cine cauţi, în această noapte sfântă, a împăcării dintre Cele Nouă Ceruri şi Pământul ăsta, tot mai negru şi mai îngreuiat de păcate? – vuì-bubuì, ca o furtună stârnită prin grotele Munţilor, glasul arătării celei grozave…grozave, dar, cel puţin pentru mine, liniştitoare. Oare nu EU voisem să întâlnesc, după împărătiţe, pe Împăratul…oare nu EU pornisem, până la capătul lumii, să-l văd  pe MAGUL MUNTELUI ASCUNS…?!

Căzui deci, cu smerenie cutremurată, în genunchi, cu fruntea atingând pământul…cum şi cu pieptu-mi:

-Preamărite Mag… – începui eu, şovăitor şi cu un glas pe care nu mi-l recunoşteam: stins, pierit, vlăguit şi temător…parcă intrasem, deja, în pământ, nu doar că îngenuncheasem…

Spiritul încălărat pe Zimbru mă întrerupse, printr-o nouă furtună, cu tunete grozave, a vocii sale, care făcea să tacă totul, în jur, şi numai Munţii şi pădurile să vuiască:

-Nu-s eu Magul ce-l cauţi tu, popo! EL, MAGUL, ESTE PĂRINTELE NOSTRU, AL TUTUROR VOIEVOZILOR, MUCENICILOR ŞI MARTIRILOR, PENTRU STRĂJUIREA NECURMATĂ A ACESTOR TĂRÂMURI SFINTE – şi pentru Re-Învierea Zorilor NEAMULUI NEAMURILOR! Nu se arată el, Părintele-Magul – oricărui venetic, şi nici când vrea un oarecare glotaş, din turma răznită, din băltirea mlăştinoasă, a acestei atât de adânc căzute lumi…

…Din înaltul cerului, se stârni, însă, o altă, o nouă furtună…mai cumplit de apropiată, în puterea ei dezintegratoare-reintegratoare…: un glas şuierat şi, totuşi, plin de toată vigoarea tăriilor…

Îmi săltai capul, spre cer, fără să vreau…deşi genunchii îmi erau tot lipiţi de pământ…şi auzii:

-Lasă-l, Voievoade, lasă-l, Ştefane, Sfântule…Fiule, el, sărmanul, e un suflet neprihănit, încă, de răutăţile şi slăbiciunile vinovate ale pământului… – …şi, în Spiritul lui creşte, sănătos şi vânjos, tocmai ceea ce-i scade Neamului nostru, în vremile care trec peste el, acum, ca nişte ploi de noroi…NOROI de zic, nefericiţii orbiţi de păcate (…cei slăbănogiţi la Spirit şi cu ochi împăienjeniţi de lene şi ticăloşire…) –  că-i AUR CURAT: curajul de a spune „NU” răului, slăbiciunilor şi pustiirilor viclene, din Sine, împotriva Sinelui-Celui-Oglindit şi a Sinei-Celei-Neoglindite…

Mă uitai, înfiorat de nădejdi, cu ochii mijiţi: drept deasupra Zimbrului şi a celui încălărat pe Zimbrul alb-fumuriu, plutea, plutea neclintită, în aer, cu aripile larg deschise…atât de întinse-i erau aripile, încât luna se umbri, cum şi soarele ar fi făcut-o, de-ar fi fost zi…plutea, nemişcată, în ceruri, O ALTĂ FIARĂ ÎMPĂRĂTEASCĂ! – …dar, de data asta, FIARĂ A VĂZDUHURILOR… – …un VULTUR IMENS, PASĂRE MĂIASTRĂ! – cât o sută de stoluri întregi, de vulturi de rând…

Da…acum îmi aminteam şi de această altă fiară sublimă, imperială, a tărâmurilor miraculoase ale poporului-ctitor sfânt al Lumii şi Neamurilor…FIARĂ SUBLIMĂ A CERULUI, da, despre care-mi vorbise bunul frate Ambrosio: era PAJURA[30]!

…Ce-am tăinuit (iar eu am tâlcuit, în sinea mea, tot mai luminată, cu cât se întuneca cerul, de Umbra PAJURII-MAG…căci se apropia o nouă zi, chinuitor de săracă în mistere şi miracol!), în acea noapte scurtă, cu Sfântul Voievod, despre Neamul Său Sfânt – şi, mai cu seamă, ce prorociri a făcut MAGUL-PAJURĂ, din văzduhurile deschise luminii, către pământul supus întunericului – despre Neamul său Cel din Vecie – şi, deci, despre RĂDĂCINILE REALE ALE LUMII! – …am fost legat să tac. Deplin. Şi, pentru că omul tot om rămâne, orişicât de bun slujitor şi străjuitor al Cerurilor ar fi şi oricât de sfânt ar jura… –  …limba mea, şi de-aş vrea, nu se poate mişca, spre a ridica (şi pentru alţii…) vălurile, de peste misterele viitorului…viitor al Neamului-Rădăcină REALĂ a celorlalte neamuri, deci viitor al Lumii Întregi. Al Creaţiei Dumnezeieşti, pururi UNA, dar nevăzută de noi, pentru că suntem cu lut şi cu solzii păcatelor noastre, peste ochi…ochii de zicem, trufaşi (rodul firesc al prostiei!), că, de-i avem sub frunte, cu pleoapele, chipurile, deschise: „Vedem tot”…!

…Cu infinită smerenie, am ascultat, am tăcut, am plâns…am nădăjduit.

…M-am întors la Toledo, peste exact un an, de când plecasem. Nimeni nu-mi simţise lipsa…afară de fratele Ambrosio, fireşte!

Dar ce eram să-i spun, oare? – …când limba mi-era legată, tocmai pentru a păstra, neatinse, vălurile, peste ceea ca va fi şi despre cum, tot şi toate, se vor petrece…?!

Când simţi că ai nevoie de justificări – înseamnă, totdeauna, că eşti vinovat. Fie şi VINOVAT DE CUNOAŞTERE.

…I-am spus doar atât:

-Frate Ambrosio, toate câte le-ai spus, despre DACO-VALAHIA, se confirmă, cu vârf şi îndesat…dar sunt şi lucruri mai mari, mai adânc scufundate şi mai înalte, mai iubite de Ceruri, decât cele grăite, aici şi atunci, acum un an, între noi. Însă, tocmai asupra acestor miracole, limba mea este legată a tăcea, până la Vederea de Apoi…

Ambrosio nici vorbă să se supere, ci doar atât întrebă:

-Spune-mi doar, frate abate: să mai tragem nădejde, oare…? Neamul Sfânt – tot Sfânt şi cu Sfântă Menire va rămâne, în Creaţia Lui?

Am chibzuit îndelung… – …şi, în cele din urmă, i-am răspuns:

-Da.

…Şi el mult s-a bucurat, atârnat de această firavă monosilabă a mea(…monosilabă în care era cel mai subţire Pământul şi de unde începeau Cerurile Cele Noi…)…          

*

…Şi nu minţeam defel, dacă ne gândim că istoria nu-i decât un teatru nevolnic şi nemernic… – …istoria e doar o zdreanţă murdară şi greţoasă, care, cu de la sine putere şi prin lenea şi lipsa noastră de interes, de strădanie, de Credinţă şi vlagă – nu este azvârlită, cât colo, ca o nimica-nălucire, de deasupra Oglinzii Fântânii Veşnice…Fântâna cu Apă Vie (…cu apă, adică, pe care s-o bem neoglindită şi neoglinditoare, doar – ci cu sete nestinsă de Dumnezeu-Crist, ACUM, DEZVĂLUIT! – şi-ntru noi PĂTRUNS FIINŢĂTOR…întru dobândirea FIRESCULUI CHIP SUPREM: „Tinereţe fără Bătrâneţe şi Viaţă fără de Moarte”!).

 

*

…Fratele Ambrosio s-a stins, peste exact cinci ani, de la această scurtă şi nefirească „discuţie” – cu un zâmbet de fericire, de extaz… – …pe buzele întredeschise: hotărât că, în ultima clipă de viere (între cer şi pământ! – dincolo de acest pustiu al lumii…) –  …Spiritului său i s-a arătat, şi lui! – MAGUL MUNTELUI ASCUNS – Kog-a-ION-ul!

Ca glas, măcar, dacă nu şi cu chip”.

***

                                                                                    

 

ABATELE ŞI SISIFII[31]

…În tinereţele mele, am citit, într-o bibliotecă particulară, din Lima, câte ceva despre urmele misteriosului şi puţin cunoscutului, de către vulg, abate Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara. Mai exact, am avut sub ochi o carte rară, a bunului abate  Bernardo (o lucrare fascinantă, dar cu vădite tente eretice, extrem de periculoase, pentru acele timpuri tulburi…de fapt, pentru TOATE timpurile şi pentru TOATE lumile: cartea se cheamă „Lumea Nouă şi Spiritul Creştin”) – abate a cărui figură,  la acea vreme (adică, pe la 1600…), era asimilată conquistadorilor. Când, de fapt, abatele toledan, Bernardo,  a stat alături de soldaţii spanioli, doar pentru a consemna miracolele şi crimele, văzute şi pipăite de el, în Lumea Nouă. Cărturar de seamă, abatele îl continuă şi-l „acompaniază”, dar îl şi „concurează”, în curiozitate, tragism şi febrilitatea scrierilor sale – pe mult mai celebrul cronicar al Conquistei americane şi a conquistadorilor spanioli – metisul Garcilaso de la Vega…

Din această lucrare aflăm cum, după aventuri nenumărate şi de neimaginat, în Lumea Veche…părinţii săi, pentru că el împlinise 40 de ani (ca stareţ al abaţiei toledane San Juan de los Reyes  – …era, deci, prin 1601…) – se gândiră să-l ajute, cumva, ca să cunoască şi Lumea Nouă…America, aşa cum îi spuneau, de-o vreme, europenii – spanioli, portughezi, dar şi englezi, francezi… Pentru că franciscanii au, drept sfânt vot şi jurământ, să nu pună mâna pe bani – părinţii săi, nobili şi bogaţi,  îi cumpărară o caravelă, cu tot cu echipaj – angajându-se ei să suporte absolut toate cheltuielile lungilor sale noi călătorii…

…Dar şi abatele Bernardo era curios…se aflase, de ani mulţi, că, pe pământ, afară de Lumea Veche, este o Lume Nouă…dincolo de apa cea care pare fără de capăt…OCEANUL!

Deci, abatele Bernardo acceptă, fără multe discuţii, ajutorul dat de bătrânii săi părinţi.

Îşi sui pe caravelă şi pe vestitul său, de-acum, măgăruş de Murcia – ştiind că, ajuns la malul Oceanului şi, apoi, urcând pe apele noroioase ale Amazonului, spre ceruri tulburi şi închise de copaci monstruoşi, legaţi între ei prin şerpii vegetali ai milioanelor de liane… – …va trebui să coboare de pe navă şi s-o ia, cumva, pe jos…se va vedea, la faţa locului, cum îi fuseseră decise viaţa şi umbletul!

Şi aşa s-a şi întâmplat. După ce a biruit, cu caravela sa, Apa Apelor, OCEANUL – ajunse la gurile de căpcăun nesătul ale Amazonului celui veşnic tulbure…urcă, urcă, pe ape, ca pe un Munte…dar apele începură să-i respingă nava, făcându-l să se cutremure, tot mai des, de pietrişurile şi prundişurile albiei nevăzute. Şi, dincolo de Manaos, abatele, cu trei oameni din echipaj, începură a pluti pe bărci, precum Tata Noe, la Potop: într-o barcă erau doi marinari, care păzeau buclucurile de Călătorie ale abatelui – în barca cealaltă erau abatele, un marinar şi…”măgăruşul fermecat” – …mârţoaga cea din Murcia!

Apoi, coborâră şi din bărci, şi suiră, suiră, suiră… – la nesfârşit, parcă…! – …pe apele verde-întunecate ale junglei amazoniene…pe MUNTELE COPACILOR JUNGLEI…trecură prin bezne adânci şi slabe lumini…poposiră la triburi cu totul lunare…înfruntară fiare şi monştri ai întunericului împletit din miliarde de liane… – …până ajunseră, trecând prin Columbia  – în capitala unui tărâm divin: Peru, locul unde poporul „Fiilor Soarelui”, incaşii, îşi avuseseră capitala, Cuzco. Abatele Bernardo învaţă, degrabă şi fără osteneală,  atât portugheza, cât şi limba quechua (a băştinaşilor înfrânţi)  – şi, în sfârşit, ajunse şi se stabili în noua capitala spaniolă, Lima[32].

După ce se minunează, îndestul, de miracolele băştinaşe (Macchu Picchu, care, în limba quecha, înseamnă Vârful Vechi – apoi, vechea capitală a incaşilor, Cuzco, desenele de la Nazca[33] etc.) – nobilul abate îşi îndreaptă privirile spre trufaşele întruchipări religioase (contemporane cu prezenţa lui în Lumea Nouă) – întruchipări din piatră, ale conquistadorilor spanioli, conaţionalii săi: Catedrala romano-catolică[34], biserica Santo Domingo[35]…

S-a oprit să ceară găzduire fraţilor săi, franciscanii de la mica misiune a Sfântului Francisc, din Lima (…abia în 1674 s-a construit măreaţa biserică franciscană – San Francisco…)  – şi, după cum se aştepta, a fost primit cu ospitalitate, ba chiar cu bucurie, pentru că venea din Lumea Veche, cu veşti relativ proaspete (evident, mult mai proaspete decât anul în care trăiau, acum: 1601…).

Abatele misiunii franciscane, însă, nu i se arătă, să-l întâmpine şi să-l primească. Lucru ce-l întristă foarte, pe abatele Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara, căci se gândi: abatele misiunii franciscane va fi fiind vreun cunoscut, din Lumea Veche, care nu-l suferă nici măcar la vedere…

…Dar, cu timpul, luându-se cu drumurile Cunoaşterii unei Lumi Noi şi cu scrisul cărţii, despre ceea ce afla şi cunoştea, prin întrebări repetate, puse cu blândeţe de sfânt, zi după zi…(în limba quecha, a băştinaşilor, pe care se grăbise a şi-o însuşi, cât mai degrabă!) – …despre cum spaniolii au impus religia nouă, creştinismul romano-catolic, în triburile „sălbatice”…şi cum L-au primit „sălbaticii”, în Spirit, pe Cristul Mântuirii… – …i se mai domoli tristeţea. Sau, mă rog, uită, mare parte din timpul muncii, de această scormonitoare triteţe – în adânc, revoltată şi jignită, obidită…

Dar nici nu îndrăzni să-i întrebe pe fraţii de la misiune de ce abatele lor îl urăşte de moarte…şi nu se-arată…iar fraţii păstrau (nu numai faţă de el, dar şi între ei!) o tăcere cel puţin dubioasă, în ce-l priveşte pe abatele lor, al misiunii franciscane, din Lima.

…În cartea sa, „Lumea Nouă şi Spiritul Creştin”, abatele se opreşte, pentru două-trei pagini, spre a relata, pe scurt, ce i-au destăinuit fraţii franciscani (ar fi fost de preferat părerile şi mărturiile stareţului-superiorului, care, în mod sigur, participase, direct, la multe fapte  sângeroase şi nou-întemeietoare – dar…), despre victoria strâmbă, dar miraculoasă,  a spaniolilor, conduşi de un fiu de porcar[36] – analfabetul, lacomul şi sadicul Francisco Pizzaro. Victoria din  17 noiembrie 1532, de la Cajamarca, în care vicleanul ticălos Francisco Pizzaro şi acoliţii săi, au izbândit, s-ar fi datorat, în primul rând, TUNULUI şi, mai ales, CAILOR spanioli (spuneau fraţii…), pentru că băştinaşii, necunoscând arătările astea, “CAII” (…CALUL – un MONSTRU IMENS, cu două picioare pe Pământ şi cu două picioare în Cer, aducând, cu el, TURBAREA DIVINĂ!), şi nici “TUNUL”, ca producător de “FULGERE-ZEIEŞTI-PE-PĂMÂNT” – au socotit, în sinea lor, că dau faţă cu solii mâniei şi pedepsei zeilor, zei cumplit mâniaţi, pesemne, de “Fiii Soarelui” (…din ce pricini, numai ei ştiu!)…şi zeilor nu poţi să li te-mpotriveşti (…incaşii nu aveau, în mentalitatea lor, o zicere valahă: “a te lua de piept şi cu Dumnezeu, ca să-ţi aperi dreptatea ta”…). E drept că, în “lupta” (de fapt, măcelul, cu rădăcini religios-punitive, în cazul “înfrângerii” incaşilor, de către Spaniolii Coroanei Regale!) – în “lupta” (scrie abatele…) de la Cajamarca, erau doar 180 de soldaţi spanioli, un tun si 27 de CAI[37] – dar spaima poate înfrânge şi mai mult decât un popor…şi mai mult de 7.000 de războinici (…alţii zic despre 80.000…), câţi avea Marele Împărat-Sapa Incas–Atahualpa…

Ultimul Împărat Liber al Incaşilor-“Fiilor Soarelui”, Sapa Inca-Atahualpa, când a început „lupta” de la Cajamarca, era, încă, sub influenţa aburilor euforici (…şi bacchici, am adăuga noi…)  ai bătăliei victorios-fratricide, prin care îl înfrânsese pe Huazcar, fratele său vitreg…aşa că numai de „strategii speciale şi noi”, contra nepoftiţilor şi enigmaticilor „musafiri” spanioli nu-i ardea…şi incaşii fură măcinaţi, „până la os”…împrăştiaţi, măcelăriţi…într-un mod coşmaresc, incredibil…

…Dar şi variola îi măcina şi-i măcelărea, pe „Fiii Soarelui”[38]…

Francisco Pizzaro a fost ajutat şi de omul Bisericii, Părintele Valverde, pentru ca să-l nimicească pe Sapa Inca–Atahualpa[39] (unica nădejde de „protecţie divină”, a „Fiilor Soarelui”…) – când a atras atenţia tuturor, în mod tendenţios, incitator la crimă şi grosolan, asupra gestului lui Atahualpa, care aruncase Biblia pe jos…pur şi simplu, pentru că Sapa ăInca-Atahualpa nu văzuse, în viaţa lui, vreo carte!

…Fraţii i-au istorisit şi greţoasa jefuire a aurului incaşilor, chipurile în schimbul vieţii „împăratului lor”…pe care l-au asasinat în modul cel mai oribil şi laş…dar şi despre batjocorirea celei mai tinere dintre soţiile lui Atahualpa (n-avea, sărmana, decât 10 ani!), a lui Sapa Inca (Cuxirimay Ocllo):  şi-o face „amantă catolică”, la 5 ani după asasinarea soţului legiuit al acesteia[40]…

…Multe lucruri întunecate i-au povestit fraţii cei etern săraci, dar cumplit de revoltaţi, atât de comportamentul conquistadorului Francisco Pizzaro (analfabetul devenit, între timp, prin decret regal[41], „Marchiz al Noii Castilii”, „guvernator al pământurilor descoperite”, având o rentă grasă, „dreptul la cordonul de aur şi mantia Ordinului Saint Jaques” etc. etc etc..) – cât şi de acela al urmaşilor săi, la conducerea imensului imperiu al incaşilor (se ştie că Francisco Pizzaro a fost asasinat de fiii lui Diego de Almagro[42], care fusese, la rândul lui, asasinat de Pizzaro, în urma unei farse judiciare, prin care fusese acuzat de „înaltă trădare”, fără putinţa de a se apăra…Asasinarea pompoasă a lui Diego de Almagro a fost făcută „în faţa concubinelor sale, în faţa copilor săi şi în faţa partizanilor săi” (Diego de Almagro venise, din Panama, cu 40.000 de ostaşi!)[43].

…Dar (se întreba abatele Bernardo, la 1601, ca şi noi, în veacuri mult mai târzii…) cum ar fi arătat, azi, totuşi, fără de CARTE şi fără de MONŞTRI  – Lumea NOUĂ?!

…Şi cum s-ar fi „infiltrat”, acolo, totuşi, „spiritul creştin”?! – …impus sau…revelat?! – …care „spirit creştin”, paradoxal, este mult mai apropiat de RĂSTIGNIT, în Lumea Nouă, decât în…Lumea Veche!

…Dar, în definitiv, CARTEA şi MONŞTRII reprezintă tocmai … normalitatea lumii, percepţia normalităţii lumii acesteia!

…„Lasă acum, că aşa se cuvine nouă, să împlinim toată dreptatea (Matei 3, 15). Ce s-a făcut, e bun făcut…”.

…Oare?

*

…A doua zi, însă, abatele fu trezit, din somnul său dulce, de nişte zgomote ciudate, neplăcute, trudnice  şi ritmice, în succesiuni teribil de grăbite: „Hârrşşşş… Hârrşşşş… Hârrşşşş…”. Cineva muncea, cu o repeziciune parcă absurdă, fără nicio noimă.

Totuşi, era Sfânta Duminică! Abatele se repezi, numai în cămaşa-i de noapte, la fereastra chiliei sale (fereastră care dădea spre stradă) şi văzu, scufundat, cu tot cu hârleţ, un om, într-o groapă (largă…de vreo patru ori cât mijlocul săpătorului!)  –  …când se sălta din groapă, să se mai odihnească, abatele Bernardo îl vedea: un biet om, zdrenţăros, nebărbierit, cu ochii larg deschişi, cu irişii albicioşi, cu pupilele larg dilatate, de lunatic, sau de om care a văzut ceva îngrozitor, şi mintea lui s-a fixat pe acea viziune coşmarescă. Iată ce povesteşte însuşi bunul cărturar şi abate, Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara:

„Mă îmbrăcai în cea mai mare grabă – şi mă repezii afară din aşezământul franciscan (toţi fraţii dormeau…era dimineaţă, dar  nu departe de aburii nopţii!), cu intenţia să-l mustru pe năucul care lucra, de zor şi cu neruşinare, în Sfânta Duminică. Trecui ulicioara…întâi privii: omul săpase o groapă, în dreptul porţii casei sale, cu o adâncime respectabilă – pe puţin un stânjen[44] jumate! Abia se mai vedea, parţial, când şi când, din groapă! Omul săpa repede-repede, de parcă-l mânau nişte demoni, din spate şi de pe lături…curând, avea să nu i se mai vadă (oricât s-ar fi săltat, în munca lui de săpare!) nici creştetul, din groapa aceea absurdă, plasată chiar în faţa porţii lui!

Stând la buza gropii, cu rasa mea franciscană în vânt şi cu picioarele bine proptite – îl luai, totuşi (cum se şi cuvine!), la rost, cu glas puternic şi aspru:

-Ce faci, omule? E Sfânta Duminică, şi tu lucrezi ca nebunul?

Omul, întâi, nu se opri din săpat…abia după vreun minut binevoi să-şi îndrepte şalele. Slab, deşirat…:

-Ce vrei, părinte, de la mine?

Mă înfuriai:

-Cum, tu mă întrebi pe mine „ce vreau”? Nu ţi-e ruşine? E Sfânta Dumin…

-Ştiu, îmi tăie vorba golanul cel zdrenţăros – altceva mai ai a-mi spune?

Amuţii, câteva secunde…încât bărbatul cel slăbănog îşi mai strecură a frază sacadată…cam ciudată, şi rostită cu o voce tare răguşită şi, parcă, exasperată:

-Ce, omul nu trebuie să trăiască, să respire, în Sfânta Duminică? Nu-i tot zi…nu-i tot noapte…nu-i tot vreme?

Îmi revenii:

-Măi omule, dar cine te împiedică să trăieşti, să respiri? Eu te-am întrebat: „De ce sapi?”…

Aceeaşi voce, dogită şi exasperată, care, parcă, deja venea din fundul pământului…parcă gâtul i se-nfundase cu vată:

-Dacă EA mi-a dat lege şi poruncă…

Uimit, îmi pusei mâinile în brâu:

-Care EA, măi omule…ori eşti nebun?

Tot dogit, cu glasul tot mai adânc, mai stins:

–EA…Moartea…

Încremenit:

-Ce-are a face Moartea, cu ce vorbim noi?

În sfârşit, catadicsi a se înălţa, pe marginile gropii săpate…se aşeză, ostenit parcă de oribile şi vechi spaime… – …multe, de multe ori încercate, că-l lăsau, acum, rece:

-Dacă nu-mi ştii povestea, părinte, de ce te bagi, cu anasâna, în sufletul omului amărât? Ceilalţi fraţi, ai sfinţiei tale, ştiu povestea mea, şi mă lasă în bună pace…

Eram contrariat…îmi dădeam seama că reacţia mea, de musafir, era cam disproporţionată…cam deplasată:

-Ai o poveste?

-Da, fireşte, altfel cum? – îmi răspunse, cam pe nas, de oboseală, săpătorul.

-Ce poveste? Spune-mi-o şi mie, care-s doar musafir pe-aici, dacă le-ai zis-o fraţilor mei!

Omul tăcu mult. Nu se hotăra…îi era lehamite…frică…Apoi, îşi luă inima-n dinţi:

-Vezi, părinte, dincolo de gardul ăsta al meu? Ce vezi?

Îmi lungii gâtul: nu prea aveai ce vedea…un pustiu imens…paragină…şi-o cocioabă, aproape intrată-n pământ – în mijlocul pustiului ăluia:

-Ce să văd? Paragină, altceva, ce?

-Ei, vezi că nici tu n-ai ochii luminaţi şi crescuţi, ca la sfinţi? – jubilă săpătorul.

-Dar…da, nu-s sfânt, sunt un biet păcătos…

-Un biet păcătos care-şi sporeşte păcatele, luându-se ca boala, de omul…sănătos…să nu ai parte dumitale, de sănătatea mea… – se oţărî, dar tot obosit, zdrenţărosul.

-Şi ce-ar trebui să văd, şi eu nu pot vedea…dacă tu-i fi fiind vreun sfânt, necunoscut mie?!

-Acolo, părinte, nu-i nici paragină şi nici pustiu…

-Dar ce-i… – începui eu întrebare.

–E PARADISUL!

Fireşte că omul era nebun de legat şi numai bun de dus la bolniţă!

-Da-da, nu te mira şi nu-mi gândi rău făptura şi viaţa! – ridică el   ochii-i de peşte, către mine. Fraţii dinlăuntru ştiu: acolo stăteam eu… ieşeam din splendorile mele de palate, şi stăteam, ca Dumnezeu, în mijlocul unei GRĂDINI FĂRĂ DE CAPĂT, cu miresme amestecate şi luminate, de fructe rare – care de care mai frumos cântătoare de parfum: mango, caise, piersici, portocale şi lămâi, struguri, cireşe şi vişini…acolo mă lăfăiam eu şi mă lăudam, ca prostul: „Sunt în PARADIS! Cine mai e ca mine?! Sunt nemuritor, singurul nemuritor de pe pământ…şi singur m-am înălţat, pe aripi de trandafiri şi crini, cu tot cu pământul MEU, numai al meu, în PARADIS!” Cât de nechibzuit eram…

Se opri şi oftă. Apoi, cu vocea slăbită, urmă:

-Am uitat că, la fiece pas, la fiece colţ de lucru, nevăzută, stă, la pândă, Moartea…Şi Moartea se trezi şi-mi făcu hatârul să mi se-arate, în chip de femeie…înaltă…uriaşă…, cu plete curgându-i până la tălpi, plete cernite…dar frumoasă…neînchipuit de frumoasă… – …şi Săpătorul se întrerupse, înecat, extaziat…parc-o vedea în faţa lui, şi acum…

-Ai văzut Moartea? – îl  întrebai eu, naiv şi neîncrezător.

Omul mă privi, cu lehamite:

-Da…ai s-o vezi şi tu…dar eu am văzut-o ca pe o REGINĂ, pentru că eu semănam, la chip şi suflet, cu Lucifer…împotrivitor (înverşunat şi încăpăţânat), faţă de tirania celestă…

Trecând, poate prea uşuratic, peste blasfemiile Săpătorului – mă grăbii să aflu:

-Şi ţi-a şi vorbit…Moartea…? – întrebai, mai în serios, mai în glumă.

-Nu te mai hlizi, părinte, fără de noimă…iar când nu ştii, ascultă! Da, mi-a vorbit, într-o dimineaţă, pe când mă lăfăiam, în grădina mea, ca sultanul, pe perne moi şi colorate ca papagalii…dar îmi vorbi cu un glas care mă-ngheţă… –  …fără să-mi dea bineţe:

„-Ţi-am auzit lauda…că te simţi în Paradis, că eşti, deci, nemuritor…Păi, hai să te iau, ca să nu cumva să-nnebuneşti de-a binelea, şi să te chinuieşti amarnic, iar oamenii să râdă, în hohote, de un prost…”

Atunci, abia – spuse Săpătorul – simţii fiori reci pe spinare, deşi dimineaţa era caldă…Acolo, pe perne, în toiul Grădinii, sărìi…apoi mă grămădii, în genunchi, la poalele rochiei lungi şi albe, ca de mireasă, a Morţii:

-„-Iartă-mă…iartă-mi nebunia…vreau să trăiesc!” – şi, după mulţi ani (mărturisi, cu voce joasă şi ruşinată, Săpătorul), acum izbucnii într-un plâns disperat, de copil neajutorat…

Moartea mă privi…mă cântări…şi-mi vorbi, cu acelaşi glas, ce-mi îngheţa măduva spinării:

„-Să te las să trăieşti…adică, să te MAI las…un copil nebun, asta eşti…şi să te las, încă, AŞA…asta şi aşa sunt toţi oamenii, numai că tu ai moştenit bani mai mulţi decât alţii, palate…şi îndrăzneşti să-ţi râzi de toate…şi de cer, şi de pământ…şi de oameni, şi de Mine…Mireasa Lui Dumnezeu…bine, dar cum aş putea să-ţi iert cuvintele, spuse de un nebun, e drept, dar un nebun dintr-o lume în care bogăţia, averea, trândăvia – sunt unicele voastre valori?!”

Moartea stătu pe gânduri o clipă…apoi, îmi zise:

„-Bogat şi puternic te-ai crezut…prin Mine, Dumnezeu îţi ia totul…numai tu vei mai vedea Grădina şi Palatul, aici, pe Pământ…şi, fireşte, cei sfinţi, pe care-i numeri pe degetele de la o mână, şi tot îţi mai rămân degete nenumărate…Trândav ai fost, de te credeai Dumnezeu…de parcă Dumnezeu n-ar munci, clipă de clipă, în veşnicie, pentru şlefuirea lumilor create…şi la Proiectul viitoarelor lumi, ori al lumilor paralele… – …dar un naiv şi prost ca tine, ce poate şti?…dispreţ şi scârbă aveai de oamenii sărmani, care, cu multă sudoare, săpau pământul, pentru a-şi dobândi pâinea, pentru copiii de-acasă…ei bine, de azi încolo, vei deveni Săpătorul-Lui-Dumnezeu!”

Eu mă umilii, mai tare:

„-Şi ce-am să sap…” – …şi mă oprii, pentru că nu ştiam cum să mă adresez Morţii: Excelenţa Voastră…nu mergea…Maiestatea Voastră…nici atât…atunci, cum?

Moartea-mi citi gândurile, pe loc şi firesc:

-„-Tu nu mi te adresezi, decât cu nebunia întrebărilor şi milogelilor tale caraghioase…atât!”

Mă prăbuşii, de tot, între perne, ziceam eu…de fapt, nu mai erau perne…erau nişte crăci bătrâne şi rupte, care-mi sfâşiară  carnea trupului şi obrajilor:

-Ce să sap…? Sap, sap…fac orice…mă schimb, oricum vrei…”

Dispreţul rece al Morţii fermecătoare mă umili:

„-Vei săpa, într-una, de la răsăritul la apusul soarelui, acest pământ prost cât şi tine, că te ţine…o groapă de trei stânjeni, mai adâncă decât orice mormânt…apoi, vei umple-o la loc…şi tot aşa, până când asfinţeşte soarele…şi nu oriunde vei săpa, ci chiar în drum, dinaintea sălaşului tău…toţi să te vadă, să te cunoască, să-ţi deplângă, întâi, povestea ta, apoi…să se îngrozească, în sinea lor…că, într-o clipită, omul prost şi fălos poate pierde orice…în primul rând, pe sine…va rămâne, şi din palatele tale, o cocioobă, aproape îngropată în pământ…paragină şi sterpăciune, din grădina-ţi splendidă… – …numai tu, nebune, vei putea să vezi, sub aparenţa, sub coaja lor sărăcăcioasă, Palatele şi Grădina, dar nu te vei bucura de ele…căci nimeni nu va vedea decât ce spun eu acum: COCIOABA, în faţa PARAGINII şi PUSTIIRII…!”

Şi şi dispăru. Numai din văzduhuri, i se auzi glasul de poruncă:

„-Acum, pe loc, cauţi hârleţ, lopată…te apuci de treabă…dacă te opreşti mai mult de o jumătate de ceas, apoi ţi se va opri ceasul vieţii, pentru vecie. Şi nu uita, NU UITA, că te vei numi, de azi şi până-ţi sună, şi ţie, ceasul din urmă… – SĂPĂTORUL-LUI-DUMNEZEU”!!!

…-Şi acum, dă-te, părinte, la o parte, că a trecut jumătatea de ceas… – îmi spuse, morocănos, cu ochii înfundaţi în orbite, de atâta amar de  nesomn…(căci, mereu, era îngrijat că nu se va trezi şi scula, la vreme!) – …sleit în Spirit şi răstit în vorbă, Săpătorul-Lui Dumnezeu.

…Mă  dădui  la o parte, degrabă – simţind că se naşte şi creşte, în fiinţa mea, mila şi respectul pentru acest misterios, ocult Săpător-al-Lui-Dumnezeu.

*

                                                                                                                   

…În după amiaza acelei zile, n-am mai avut curaj să-l ispitesc, pentru eventuale adăusături, la povestea lui, pe Săpătorul-Lui-Dumnezeu. Dar luai, din raftul bibliotecii aşezământului franciscan, o carte cu mitele cele bătrâne ale vechilor greci…şi mă apucai să meditez la SISIF: Săpătorul-Lui-Dumnezeu, oare, va săpa şi pe lumea cealaltă?…pentru că, acolo, nu-s nici răsărit, nici asfinţire…ci veşnică lumină…ori necurmat întuneric…nu-i răgaz rotitor, ci continuitate absolută…

…Nu am curajul să trec uliţa, iarăşi, la Săpătorul-Lui-Dumnezeu…cu întrebare sfiită-n glas…pentru că răspunsul lui, probabil, m-ar prăbuşi…ori, cine ştie, aş stârni, tocmai în el, răspunsul, şi l-aş prăbuşi…

…Însă fraţii mei, întru Sfântul Cel Mai Blând, precum Crist, îmi spuseră că, de fapt, Moartea îl pedepsise greu, pe nechibzuitul cel de peste drum: Moartea îi spusese să încerce a trăi, aici, în lumnea de sub lună şi soare, cât mai îndelung…pentru că, pe lumea cealaltă, îl aşteaptă Săpatul-Fără-de-Sfârşit…căci numai el săpând, VOR PUTEA APĂREA ALBIILE SCOBITE, ALE APELOR LUMII, ŞI GROTELE DEZNĂDĂJDUITOARE ALE MUNŢILOR LUMII…concavităţile corporalităţilor vii ale lumii („coşul pieptului”, abdomenul…) – …şi, apoi, SE VOR UMPLE, IAR,  ALBIILE APELOR LUMII, ŞI VOR CREŞTE, ŞI MAI ÎNALŢI, ŞI MAI AMENINŢĂTORI, MUNŢII LUMII…organele din CONCAVITĂŢI (la TOATE organismele de carne ale lumii!) se vor umfla, în mod CONVEX, spre toate palpitaţiile miraculoase, secrete, ale VIEŢII!!! – …mă rog, toate golurile, din toate lumile, SE VOR UMPLE, DUPĂ DEŞERTARE…GOLURI pe care el, Săpătorul-Lui-Dumnezeu, când se va sfârşi sfârleaza unei lumi, le va astupa cu, din nou, PLINUL „PALPITANT”…şi tot aşa, fără de niciun răgaz, în veşnicie…

…Îmi dădui seama de cât respect ar trebui să se bucure acest Săpător şi Umplutor (al Lui Dumnezeu!)…căci, prin păcatul său luciferic, el a căpătat, de la Dumnezeu, o existenţă DIMPREUNĂ-CU-DUMNEZEU…funcţia demiurgică DIMPREUNĂ-CU-DUMNEZEU…ca şi LUCIFER, de altfel.

Şi începui să meditez, febril, şi la „poros” (plinul lumii), şi la „penia” (SCOBIREA-GOLUL LUMII)…cât de înalt cin ceresc şi ocult dăruieşte Dumnezeu, pentru un păcat încă şi mai înalt decât PĂCATUL…înalt-diavolesc!

Unde-i, în ce anume, e ascuns Binele?…dar Răul…?!

Cine să-ţi răspundă? În niciun caz, Inconştientul Co-Demiurg – Săpătorul-Lui-Dumnezeu!

…Şi-mi zburară, grămadă, toate gândurile – dimpreună cu SISIF – la LUCIFER: SISIF pare inutil, prin bolovanul lui, mereu rostogolit la vale, din drept de Pisc…dar cine ştie câte nuanţe ale Creaţiei nu iau fiinţă, sub rostogolul BOLOVANULUI – …într-o parte şi-n alta, dinspre Cer spre Pământ şi dinspre Pământ, spre Cer…?

…LUCIFER…fără de el, ce-am şti să deosebim, în lumea asta? NIMIC! – nu doar Lumina de Întuneric!

…Orbi? Da, orbi, fără de rău fiind. SĂ FII întru „răul” cel FĂCĂTOR ŞI ÎNFIINŢĂTOR! Când vom conştientiza Răul, vom afla Motivele şi Frumuseţea Măreţiei Dumnezeieşti. NU DISPREŢUI PĂCĂTOSUL…ROAGĂ-TE PENTRU EL, CA FOLOS AL LUMII…roagă-te pentru tine, pentru ca păcatele tale să le transfigureze Dumnezeu, miraculos (ca tot ce ESTE!) în Podoabele Miracolului Veşnicei Creaţiuni…

…Sunt un eretic, ştiu. Dar fraţii mei, de la însângeratul oraş Lima, îşi încruntă frunţile, în acelaşi ritm cu gândurile şi rugile mele, necurmat căutătoare de CRIST-DUMNEZEU…

GRĂDINA există…PALATUL GRĂDINII există. Numai VEDEREA SPIRITULUI s-o ai.

Ia-ţi SAPA, ori: Ia-ţi BOLOVANUL, Sisife! – căci mult eşti căutat, din privire şi pornire, de CRIST-DUMNEZEU! ”.

…Şi, din acel moment, am meditat, adânc şi din cu totul alt unghi, despre „penia”-„măcelul de la Cajamarca” şi înfăptuitorii lui – şi „poros”…prin care, în Lumea Veche, s-au stârnit viscolele furtunii…schimbării exasperate…întru pregătirea Amurgului Apocalipsei…Ragnarökr…

La ce, oare, au folosit omului,  gândurile filosofice, despre PLIN şi despre GOL? Tot aşa, te poţi gândi: La ce au folosit Calvarul şi Răstignirea LUI…?!

E o Lege în toate…şi cam atât. Răspunsul, oricât l-om căuta, aici şi acum – nu-i AICI şi nici ACUM”.             

***

ABATELE ŞI ALUNGAREA PRIN SEMNE

…Am văzut, în povestirea anterioară (din cartea abatelui Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara: „Lumea Nouă şi Spiritul Creştin”), că abatele misiunii franciscane, din Lima, nu-l întâmpinase, nici primise, pe nobilul abate Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara. Tristeţea şi revolta acestuia din urmă crescură, până când, într-o zi, se decise a-i face, el însuşi, o vizită, abatelui misiunii – spre a lămuri, clar şi definitiv, situaţia – şi a afla dacă e binevenit sau nu, la misiunea franciscană. Abatele Bernardo povesteşte:

„…Chiliile călugărilor simpli erau mici (3 m/3m), înşiruite pe două rânduri: tocmai în fundul curţii, în care erau plantate (şi foarte bine îngrijite) straturi de flori (în special, trandafiri roşii), mergând pe o alee (lungă de vreo 300 de metri), formată din mici palmieri (care dădeau o umbră bogată şi sănătoasă, îmbietoare la somn sau la lecturi plăcute…) – se afla chilia, solemnă şi cu dimensiuni apreciabile (cam 6m/6m), a abatelui misiunii.

Am străbătut  aleea, m-am oprit să-mi trag sufletul – apoi urcai cele trei trepte de la intrare.

Chilia era goală, niciun suflet de om nu mă-ntâmpină: intrând (după ce bătusem la uşă, în mod repetat), am văzut, în primul rând, o bibliotecă gigantică, pentru acele vremuri (erau, în rafturile ei, câteva mii de volume in folio[45] şi in quarto[46], legate în piele de viţel), un pat, o masă cu lampă de petrol – iar în jurul mesei, patru jilţuri adânci.

Pe masă erau câteva zeci de foi, răvăşite, dar nu chiar atât de răvăşite, încât să nu se distingă, pe masă, două teancuri de file (pe prima dintre filele teancului mai depărtat de marginile mesei, erau scrise un nume şi un titlu…sub fila cu titlul, era un teanc de hârtii, destul de înalt, de file scrise; pieziş faţă de primul teanc, dar intersectându-l, în partea de jos,  era un al doilea teanc…: în teancul  al doilea, dintre cele vreo zece file, doar pe prima pagină erau scrise  rânduri, multe şi dese, pagina fiind acoperită, cu un scris nervos, aproape până în josul paginii…) – şi un vas de aramă, lat, în care încă fumega o PIPĂ (dintr-un lemn nobil, masiv şi rezistent –  probabil mahon[47], sau tec[48]).

Ultimul cuvânt, de pe acea primă pagină scrisă, din al doilea teanc, era „Inca” (sau „INGA”…criptogramă, încifrând, am aflat mai târziu, princiaritatea – IN…cas! –  lui GArcilaso!)– şi cerneala neagră era udă, de parcă acel cuvânt, nobil şi sacru, ar fi fost scris cu o clipă, doar, înainte ca eu să intru şi  să cercetez hârtiile de pe masă…

File răvăşite, dintre care prima scrisă…o PIPĂ[49] fumegândă… Ce însemnau aceste semne? Că, până să intru eu în chilie, cineva scrisese…că, până să intru eu în chilie, cineva fumase. Acel „cineva” înseamnă, că era nu departe, ba chiar în cameră, poate…dacă ar fi existat vreun loc, în chilie, în care omul respectiv să se ascundă! Dar, excluzând un perete dublu, cu ascunzătoare  secretă, sau aberantul gând că insul se metamorfozase în carte, şi stătea, bine-mersi, pe unul dintre rafturi… – …în chilie nu era nimeni…

Pe alee nu putuse să iasă, pentru că, pe alee, venisem eu, şi l-aş fi zărit, din departe…iar la chiliile simplilor călugări nu putea să fi ajuns, pentru că, între chilia abaţială şi chiliile simplilor călugări, erau mai bine de 100 de metri…timp arhisuficient, pentru ca eu să-l fi zărit, pe acel…”cineva”…mişcându-se…

Mă simţeam ca un intrus…mă simţeam alungat din chilie: simţeam, aberant, că, de undeva, din nevăzut, cineva îşi râdea de uimirile mele – şi acest cineva abia aştepta, răutăcios, ca eu, musafirul nepoftit – să plec, cât mai degrabă.

În loc să plec imediat, trântind uşa chiliei neospitaliere, m-am apropiat de masă şi îmi întinsei, puţin, gâtul, ca să văd numele scris, ca „moţ” al primului teanc de file (cerneala folosită era una foarte groasă, ca un fel de tuş). Am rămas împietrit: pe acea primă filă era scris, cu litere mari : „INGA GARCILASO DE LA VEGA”[50]… – iar titlul de sub nume era: Comentarios Reales de los Incas[51].

…M-am mai învârtit cât m-am mai învârtit prin chilia abaţială goală…şi, în sfârşit, m-am hotărât, amărât, să plec…nici nu ştiam încotro…

Când să ies din chilie, m-am împiedicat de…ceva…şi căzui, ca un sac cu cartofi, cu nasul în pietrişul aleii. M-am ridicat, cu chiu, cu vai – şi m-am uitat, în urmă, să văd de ce anume mă împiedicasem, pe treptele chiliei abaţiale: era o MANTIE NEAGRĂ[52]…în faldurii căreia mi se încurcaseră picioarele.

„Aaaa, deci se ascunde de mine…e pe-aici, pe-aproape…sub nasul meu…habar n-am unde se ascunde, dar îşi bate joc de mine…asta-i precis…mă ia de naiv…mă crede mai prost decât sunt…” – m-am supărat, da, tare m-am mâhnit – simţindu-mă banal, caraghios şi părăsit, parcă, de o întreagă lume…

Şi, atunci, dintr-un gest de revanşă (care-mi contrazicea, oarecum, bunătatea franciscan-cristică), m-am întors şi m-am repezit, din nou, înăuntrul chiliei abaţiale, am ajuns la masă, am şovăit o clipă…apoi, fără să mă mai gândesc, am luat de pe masă primul teanc, acela de hârtii deja scrise, şi mi l-am pus, provocator, sub braţ, luând-o înapoi, spre uşa chiliei.

„Să văd dacă, măcar acum, va răspunde provocării mele…” – am mormăit,  bietul de mine, cu  nasul sângerând abundent, de la căzătură, şi cu tot chipul  zdrelit…, sau mai peste tot, de pietrişul aleii…că, de m-aş fi uitat într-o oglindă, bănuiesc că nu m-aş mai fi recunoscut nici eu pe mine însumi…

-Nu, CARTEA[53] o laşi, deocamdată, acolo de unde ai luat-o…o vei folosi, mai târziu! – am auzit un glas poruncitor, venit parcă din văzduh…şi, drept în faţa mea, în chilie, se materializă, parcă din neant, un om. Tânăr. Chip cu trăsături  armonioase…niciun rid…ochi negri…pielea arămie…

-Sunt INCA Garcilaso de la Vega… – se prezentă (parcă în treacăt, parcă doar pentru a-şi verifica, singur, identitatea…), cu gândurile duse în (sau abia întoarse din…) alte lumi, această fantomă, materializată din eter.

Uluit, am tăcut o clipă, frământându-mi amarnic buzele…apoi, prinsei glas…şi glasul meu era revoltat şi obidit:

-Nu se poate! Tu arăţi tânăr…de cel mult 25 de ani…dar ar trebui să ai cel puţin 62 de ani!

Tânărul „INGA” (cum se semnase pe prima pagină a manuscrisului său…şi scrisese şi-n interiorul CĂRŢII!) râse, dar râse crispat:

-Da, am 62 de ani…ai dreptate…

Nu ştiam cum să-l întreb ce mă frământa, în această brambureală totală…Deci, m-am dezlănţuit, şi eu, tot haotic:

-Dar tu eşti, acum, la Cordoba…şi cum poţi să ai 62 de ani …şi să arăţi de …25?

Tânărul (despre care ştiam că fusese persecutat de Inchiziţie, pentru Adevărul consemnat în cele două părţi ale istoriei sale, unic-autentice, despre incaşi…mai-mai să-i fie arse cărţile, şi  autorul lor, pus deasupra cărţilor aprinse… – …Comentarios Reales de los Incas…  – iar partea a 2-a a “Comentariilor…”, Historia General del Peru, fiind confiscată, de Inchiziţie şi Guvern – …mână-n mână, fireşte… – …a fost publicată postum, în 1617…) se aşeză pe un scaun, încovoiat de gânduri şi amintiri, probabil deloc plăcute…şi-mi făcu semn să mă aşez şi eu, într-unul dintre cele patru jilţuri adânci, din jurul mesei:

-Acum, abia, îţi pot ura: „Bine ai venit!” – grăi el, ceva mai călduros şi mai atent la realitatea din jur. La semnele mele, care te alungau…de fapt, îţi explicau adâncimea misterelor omului, lumii, ale divinităţii… – …tu ai reacţionat cu multă curiozitate, dar şi cu mândrie rănită. E bine. Am să-ţi explic, în două cuvinte, cum…mi s-a oferit…să-i zicem: „tinereţea veşnică”… Eram, pe atunci, militar spaniol… eu, prinţ de sânge, INCAS, eram alături de spanioli, împotriva indienilor Morisco, împotriva eroului Tupac Amaru…şi asistam la măcelul oamenilor unui sat de incaşi…la incendierea tuturor caselor satului…Deodată, din mijlocul flăcărilor, ca o salamandră, a ieşit un nobil INCAS, un frate de sânge de-al meu, mult mai bătrân…părând a avea NU doar harul profeţiei, ci şi stăpânirea asupra tainelor fascinante, vrăjite, ale lumii dinamic-împlinitoare (de aici…), ale lumii ACTIV-REACTIVE…stăpânire asupra cosmosului…deplină stăpânire asupra legilor cosmice…Soldăţoii spanioli, cu hainele şi feţele împroşcate de sângele nevinovat incaş, pe care-l vărsaseră, cu atâta nechibzuinţă şi cruzime imbecilă…s-au oprit, o clipă, din înfăptuirea operei lor de măcelari, cât să audă blestemul vrăjitorului, al înţeleptului INCAS: „Vă blestem, pe toţi cei de faţă, spaniolilor, să muriţi cum aţi ucis: CUMPLIT ŞI NEDREPT! Iar tu, tu…” – şi-şi îndreptă privirea de foc către mine… „tu, prinţ INCAS, care ai asistat la moarte nevinovaţilor tăi supuşi, ai asistat, fiind alături de ucigaşii blânzilor, nevinovaţilor tăi supuşi…te blestem să nu mori niciodată…să pari mereu tânăr…să fii, în lumea asta, peste tot, oricând, CA SĂ VEZI CUM MOR NEVINOVAŢII, DE ORIUNDE ŞI DE ORICÂND, ŞI SĂ TE SIMŢI VINOVAT DE MOARTEA FIECĂRUI NEVINOVAT…!” O salvă de archebuze spaniole, ale măcelarilor ultimei zile…îl ucise pe bătrânul INCAS-Vrăjitor…oare?! Nu ştiu: după măcel, i-am căutat trupul: nicăieri nu l-am aflat. El coborâse din Muntele Cerului, să blesteme pe nedrepţi şi pe asupritorii ucigaşi şi lacomi…apoi, se evaporase, din nou, în văzduh…din nou suindu-se pe Muntele Cerului, de unde venise…După aceea, m-am întors în „Lumea Veche”…la Cordoba…am scris, am făcut un copil…m-am călugărit…oamenii vor zice că am murit…că voi muri (ce greu e, în situaţia blestemului meu, cu timpurile verbale!), în 1616…DAR EU NICI NU VOI MURI! –  NICI ÎN 1616, NICI ALTĂDATĂ… – …nici nu sunt, nici nu voi fi numai în Cordoba, nici numai în Lima…Iată-mă, ca abate al misiunii franciscane din Lima…m-am întors, totuşi, la obârşii…dar rămân ubicuu, şi chipul meu e chipul lui Lucifer – după blestem!

…Un râs cu amarnice sughiţuri de plâns, disperate, pentru vecie disperate…răsună în chilia abaţială…capul aparentului tânăr, de 62 de ani, era prăbuşit peste hârtiile scrise, de pe masă… – …cu riscul de a dizolva, cu lacrimile lui, până şi ultimele mărturii ale fraţilor şi moşilor săi! – …de a dizolva istoria miraculoasă şi cernită, despre nobilul şi cumplit-năpăstuitul popor al „Fiilor Soarelui”…Nu-şi plângea blestemul, ci pe fraţii-oameni, întru năpastă şi victimizare absolută.

…Ascultasem tot, mut, şi prin mintea mea se înghesuiau şi se amestecau, însângerate şi sinistru afumate, imaginile marii tragedii a neamului INCAS…a tuturor neamurilor asasinate, ale lumii – de către semenii lor, deveniţi „lupi” şi „vulpi”, după zisa „secretarului florentin”, Niccolo Machiavelli[54]…

Mă simţeam alungat, şi eu, ca şi „INGA” Garcilaso de la Vega, de semnele cumplite, ale unor vremuri cumplite, făurite de nişte monştri cumpliţi, care-şi zic „oameni”: semnul Omului Primordial[55] (care nu-şi mai regăsea, în această lume, nici primordialitatea, nici măcar primordiile arhetipale, nici sălaşul Sufletului… – …deci, nici Rugăciunea-Cuvânt!) şi semnul Ofrandei de Sine a Călugărului, mă alungau întru închiderea Cărţii Lumii – „LIBRI MUNDI”…

Să doarmă, în Sinea Astrală, semnele cele alungate… – …până alungaţi vor fi – şi lumea asta, şi oamenii ei! – …transformaţi, cum se vede, cu ochiul liber, în bestii setoase de sânge, bestii dornice de aflarea Graalului, DAR NU PENTRU A SE SFINŢÌ, CI PENTRU A-L SPARGE, CU PROSTIA LOR MILENARĂ! – …însă Potirul-Crist nu poate fi spart.

Prostia din lume, însă, da, va fi spartă, cu tot cu lume!

…Mantia Neagră nu mai zăcea, azvârlită, pe treptele de-afară. Mantia Neagră atârna, acum, întinsă şi grea, ca o hlamidă (…sau, ca o Cruce, cumplit apăsătoare…) – PE UMERII MEI.

În mâna dreaptă ţineam cele două volume ale CĂRŢII. Nu-n manuscris, ci TIPĂRITĂ”.

*

 

 

ABATELE ŞI SPIRITUL CREŞTIN AL INCAŞILOR…

…Re-citind această carte, „Lumea Nouă şi Spiritul Creştin”, a abatelui Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara (una dintre cele două cărţi, mai abitir prigonite de Înaltul Scaun, de la Vatican…!) – nu m-am putut opri să mai răsfoiesc o dată (ba, chiar să le citesc, cu de-a-măruntul!) câteva pagini, care dovedeau onestitatea cercetărilor abatelui, în legătură cu asimilarea spirituală, de către băştinaşi, a Spiritului Creştin – Spirit Creştin  înghesuit, cu sila şi fără de-ntrebare, în cugetul lor, de către preoţii catolici, care însoţeau hoardele de soldaţi spanioli – „conquistadori”…ceea ce se traducea, de cele mai multe ori, prin…”măcelari – profesionişti! – de oameni”…!

Mai sus, abatele precizase că, voind să ajungă la Lima, devenită-proclamată capitală a „noului stat incaş” (cel prăpădit, însângerat şi jefuit de conquistadori!), taman de către Francisco Pizzaro-„fiul porcarului” – trebui să străbată, silnic, jungla amazoniană, nu doar cu bărcile, ci şi pe jos, „multe, nenumărate mile”… şi că „dincolo de Manaos, eu şi cu trei oameni din echipaj, începurăm a pluti pe bărci, precum Tata Noe, la Potop: într-o barcă erau doi marinari, care păzeau buclucurile de Călătorie ale mele – în barca cealaltă eram chiar eu, dimpreună cu un marinar şi cu…”măgăruşul fermecat”!”

Apoi, continuă aşa:

 

„…În drumul nostru, fiecare poiană (…cu mare trudă, ori cu învăpăiat foc – luminată, spre locuire!), care fusese, cândva, sat de indieni, era, acum, cenuşă şi sânge…nici măcar bocete, pentru că bravii noştri conquistadori nu lăsau în viaţă nici un greiere, d-apoi vreun băştinaş – bărbat, femeie sau copil de ţâţă…

Mare ne fu mirarea (de-am crezut că aveam năluciri!) când dădurăm de-o poiană, largă cât un oraş, în care viaţa pulsa, din toate arterele ei: sute şi sute de bărbaţi lucrau pământul sau făceau, în locuri special amenajate, exerciţii de luptă. Îi lăsai pe marinari, ascunşi adânc, în labirintul perfect al junglei.

Eu învăţasem limba (alţii zic: „dialectul”…) quechua foarte bine, încât îi liniştii, pe aceşti ţărani indieni, pe aceşti ciudaţi supravieţuitori ai prăpădului făcut de spaniolii mei…şi-i întrebai cine e şeful satului („cacique”), să pot vorbi cu el. Aveam ceva important să-i spun, între patru ochi…

Îmi fu arătat un om foarte înalt, miraculos de atletic, tot cu pene multicolore, pe cap – tot cu tatuajele cosmice, pe trup şi pe obraji – dar de o nobleţe rară în ţinută, în atitudine şi grăire –  şi cu o autoritate absolută asupra băştinaşilor: o autoritate nu obţinută prin silă, ci recunoscută, printr-un respect real, aproape religios (sau CHIAR religios!) – un respect  fără margini, din partea supuşilor săi. Fiind vestit că ar vrea cineva să vorbească, între patru ochi, cu el – nobilul personaj se apropie. Îi remarcai ochii negri, imenşi, hipnotici, din care scăpărau energia, inteligenţa şi voinţa.

-Da? – întrebă, scurt, şeful-„cacique” (mai târziu aflai că era prinţ de sânge regal…INCA).

Am tuşit, mi-am potrivit vocea, să fie gravă, dar prietenoasă:

-Nu ştiu cum să mă adresez… – şi mă-mpotmolii.

Atletul regal râse:

-„INCA” să-mi spui, dacă vrei să mi te adresezi, în mod direct…eu sunt dintre verii lui Sapa Inca-Atahualpa. Ce doreşti să-mi spui? – …fie şi între patru ochi, căci eu nu mă tem de asasinii spanioli…nişte bestii sângeroase, îmbătate de sânge!

Enervat de propria-mi timiditate, în faţa acestui uriaş, cu ochii scăpărând de ironie inteligentă, enervat de abominabila lui insinuare… – … spusei, degrabă:

–INCA, sunt preot al Lui Crist, nu asasin…şi am dat de aşezarea voastră, ca de o minune a lumii! Cum de aţi scăpat de prăpădul conaţionalilor mei asasini…nişte bestii „îmbătate de sânge”…cum atât de exact ai formulat?

 Din nou, râse:

-Da, se pare că avem de discutat mai la o parte…nu vreau să le pară supuşilor mei că mă laud unui străin, dar nici pe tine nu vreau să te ţin în neştiinţă….ori hulit fără vină! În plus, sunt taine pe care, majoritatea dintre ei, încă nu trebuie să le înţeleagă…există un TIMP AL COPILĂRIEI FIINŢEI, cum există şi un TIMP BĂTRÂN, AL ÎNŢELEPCIUNII FIINŢEI…

..Şi, treptat, vorbind (el, mai mult decât mine…), ne îndreptarăm către marginea aşezării, acolo de unde încep mii şi milioane de liane să împletească un întuneric mistic…Când ajunserăm chiar între lumină şi beznele junglei amazoniene:

-Deci, ce vrei să ştii? Ce anume i-a făcut îndurători, pe conaţionalii tăi, nu-i aşa?! O, nimeni, să ştii…nu te-mbăta cu apă rece! Tot măcelari au rămas…şi tot măcelari vor muri…aşa li-e soiul!

M-am clătinat, zdravăn, în mine însumi:

-Şi, atunci, cum…

-Eh…preotule, tu crezi în Crist al vostru, nu?

Îmi revenii:

-Sunt umilul Lui slujitor, aici, pe Pământ…

-Bine! Vrei să mă ucizi?

Mă-mbăţoşai, zdravăn:

-Eu nu sunt conquistador, eu nu sunt „bestie sângeroasă”…eu am venit…

-Da, văd că, de venit, ai venit… ai venit, da…te aşteptam…în primul rând, te felicit pentru cât de bine şi repede ai învăţat limba noastră sfântă, quechua…

-…Muţumesc… – mârâii eu. Nu prea înţelegeam cum e cu…”aşteptarea”…dar…fie!

INCA râse, din nou… – …de data asta, ciudat şi puţin încordat:

-Preotule, noi, „băştinaşii”, cum ne ziceţi voi, nu avem cultul crimei…nu asasinăm…am înţeles că şi acel Crist NU ACCEPTA CRIMA…nu-i aşa? Era (nu-i aşa?) împotriva cursului lumii voastre…a noastre…

-…Da, NICIODATĂ! Crist a venit şi vine, într-una, cu IUBIREA…

INCA îşi strâmbă, aproape insesizabil, buzele:

-Da, am văzut…am fost de faţă când un preot de-al vostru, „Padre Valverde”, îl numeau spaniolii, între ei… – …a instigat la asasinarea lui Sapa Inca-Atahualpa…

Mă înflăcărai, din nou:

-Acela nu era preotul Lui Crist…acela era duşmanul Lui Crist!

INCA dădu din mână a lehamite:

-Altceva îţi ceream eu: nu să mă ucizi, de-adevăratelea, cu sabia sau cu archebuza…ci să te prefaci că vrei să înfigi în mine sabia sau că vrei să tragi în mine, cu fulgerul archebuzei…vrei să încerci?

Am şovăit: ce voia de la mine, în definitiv, acest indian? Ce teatru ieftin introducea el, în imensa tragedie a neamului său?

-Te rog să încerci a-mi face pe plac… – vocea lui INCA era, cu adevărat, rugătoare şi, totodată, nerăbdătoare.

Mda…hai să încerc să-i fac pe plac…ce rău poate ieşi, din asta? Şi dacă strigă că vreau să-l ucid, băştinaşii nu vor afla asupra mea, vreo armă, alta decât…sfântul rozariu!

În clipa în care făcui gestul de a repezi pumnul meu (chipurile, înarmat cu sabie…), spre pieptul lui INCA…INCA nu mai era! Nicăieri!

Doamne, ce vrajă-i asta…?!

Deasupra mea, pe craca unui manglier, un papagal, orbitor de pestriţ, striga, într-una, piţigăiat şi asurzitor:

-N-ai nimerit! N-ai nimerit! N-ai nimerit!…

Mă uitai, jur-împrejur…nimeni…niciun INCA! Oamenii, în depărtări, îşi vedeau de treburile lor, de parcă, pe Pământ, n-ar fi existat, vreodată, un străin, venit din adâncul misterului Căii junglei – ori, măcar, şeful lor…”cacique”…

Deodată, cineva mă bătu pe umăr: era…INCA!

-Unde te-ai ascuns, mărite INCA? – întrebai eu, aproape speriat.

-Nicăieri, am fost cu tine, mereu…eu şi cei ca mine NU SE ASCUND, NICIODATĂ! Să ştii asta, bine de tot! …Dar, oare, tu, ca preot al Cristului vostru, nu ştii când Crist, pe un Munte, S-A SCHIMBAT, BRUSC, LA FAŢĂ…? Vezi? De aia n-o să fiţi voi învingători adevăraţi, în lumea asta: nu credeţi în nimic…nu vă cunoaşteţi nici măcar CARTEA! – …nici măcar preoţii voştri nu sunt contopiţi cu zeul lor suprem!

Tăceam, ruşinat.

-Hai, încearcă, acum, să tragi, cu archebuza, în mine! – mă îndemnă ciudatul INCA.

Ruşinat şi gânditor, scuturai din cap…NU!

-Hai, nu te ruşina…tu eşti un slujitor bun al  Cristului vostru…, dar nu ţi-a intrat zeul în fiinţă, până la a te înlocui…nu eşti destul de smerit…mai ai de lucru, cu Spiritul tău… – şi INCA se întristă de tristeţea mea sinceră…

Îmi dădui seama că blândul uriaş nu greşea prea mult…şi, ca să-l împac, încercai să schiţez mişcarea ochirii şi tragerii cu archebuza…şi, în aceeaşi clipă, INCA dispăru…dar peste mine se repezi…nimeri, năvăli, dintr-odată, o umbră imensă, cu nişte gheare ascuţite,  care-mi zgâriau chipul şi-mi opreau, îmi gâtuiau suflarea: era un JAGUAR IMENS!

…Nu apucai să strig, din instinctul de supravieţuire…că, din nou, JAGUARUL SACRU dispăru…şi, ridicându-mă din praful de sub manglier, bătându-mă pe umăr, îmi râse, la ureche, vesel, INCA:

-Vezi? De aia a scăpat aşezarea noastră, de crima voastră! Pentru că noi cunoaştem şi SCHIMBAREA LA FAŢĂ, şi CALVARUL SFÂŞIETOR DE FIINŢĂ TRUPEASCĂ…dar şi ÎNVIEREA, ca identificare cu Tatăl-Zeilor, Tatăl-Jaguar…şi NEMURIREA, prin această identificare…Nu era nevoie să ne măcelărească, pentru ceva ce ştiam mult mai bine şi mai solid decât ei! De aceea, Credinţa noastră va preface în pulbere crima lor…oribilă!

Nedumerit, întrebai, cu vocea, încă, sugrumată de câtumai…”Jaguaroiul” (…iertaţi, vă rog, cuvântul meu cel prost…!):

-Adică? Ce le-aţi făcut, voi, soldaţilor-măcelari, de v-au lăsat în pace?

INCA râse…dar, de data asta, cumplit de amar:

-Dacă nu eram eu, cu Credinţa Absolută (…cum zice Crist al vostru? – „Dacă aţi avea Credinţă cât bobul de muştar, aţi zice muntelui de colo să sară în apă, şi muntele ar sări în apă…” – nu?), bieţii ţărani, din satul ăsta, ar fi fost măcelăriţi, ca şi ceilalţi, din celelalte sate, dimprejur…Da-da…Norocul lor că „şeful”…”cacique”…era INCA…era Credinţa Absolută! Când năvălitorii asasini i-au strâns pe supuşii mei, să-i ardă de vii, într-o casă, cea mai mare casă a satului…în casa mea…ca să-şi cruţe gloanţele archebuzelor…eu m-am identificat cu JAGUARUL SACRU, cu Zeul Suprem…şi, cu viteza fulgerului, am şi sfâşiat vreo zece-doisprezece dintre doritorii de …”friptură de oameni”…apoi, când un asasin şi-a amintit de archebuză, şi a vrut să tragă în Jaguar….hmmm…imediat, m-am şi identificat cu Spiritul Fulgerului şi m-am preschimbat într-o VIESPE…şi, când i-am înfipt spaniolului acul drept într-un ochi…archebuza lui s-a descărcat într-un camarad-măcelar, amic, pesemne, de-al archebuzierului-măcelar…şi, uite-aşa, cei ce erau prietenii înţepatului, cu  cei care erau amicii împuşcatului, s-au şi încăierat, într-o clipită…şi au uitat, cu totul, de bietele pregătite…”fripturi umane”…sunteţi mult mai sălbatici decât noi…abia voi sunteţi canibali…dar până şi canibalii au legile lor sacre, după care sacrifică un semen…ai voştri nu-s umpluţi decât de lăcomie şi de cruzime absurdă…Supuşii mei au stat pe margini, pe toată durata…”spectacolului bestial”…până ce, din încăierarea „conquistadoriană”, n-a mai suflat niciun măcelar…zăceau pe jos, TOŢI, în propriul lor sânge, precum nişte buşteni…dar ce să faci cu astfel de „buşteni”…împuţiţi de propriul lor sânge? I-am îngropat, la grămadă, acolo, departe, în toiul beznelor junglei…în locul unde noi îngropăm, de obicei, animalele bolnave…dar nu cred că animalele îngropate acolo să se fi supărat, prea tare, pe gestul nostru…e drept, că nu a fost vina niciunui animal, că a dat boala peste el, sărmanul…în schimb, bolnavii voştri puţeau de vină şi de crimă…Ei, acum eşti mulţumit? Ai aflat ce voiai? Vrei să chemi, de departe, din Lima, alţi conquistadori, să ne …„pedepsească”?! Sper, preotule, că ai înţeles destul, ca să nu faci prostia asta. Cel puţin, nu cu „satul”, cu aşezarea condusă de INCA Manco Uchu…

…Mi-am plecat capul, covârşit de vină şi de ruşine nespusă…”preluată”, cât, încă, mă mai simţeam „om”…apoi, i-am implorat lui INCA înalta cinste de a-i strânge mâna…În silă, s-a învoit,cu glasul – dar zicând aşa:

-Eh, să zicem că mă învoiesc…dar, din pricina acestei strângeri de mână, pângăritoare, pentru mine – va trebui să fac post şi rugăciune, către ZEUL SOARELUI, KUN-TIKI-VIRACOCCHA…un an întreg.

Atunci, auzind acestea, am îngenuncheat, până la pământ, în faţa lui INCA…

Când m-am ridicat, INCA, fireşte, nu mai era lângă mine… – …dar nici oamenii satului, pe care voiam să-i întreb despre şeful lor, nobilul prinţ…n-au mai binevoit să vorbească cu mine…deloc, despre nimic!

Şi le-am dat dreptate: prea puţeam a „BESTIE UMANOIDĂ”…a „BESTIE ANTROPOMORFĂ”…sau, cel puţin, a… „camarad” de bestii…!

***

 

ABATELE, SFREDELUL ŞI GAURA

…În legătură cu frământările abatelui abatelui Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara, legate de afirmaţiile amare ale credinciosului prinţ incaş, MANCO UCHU, am aflat, în lucrarea sa „Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi”, una dintre ultimele convorbiri cu fratele Ambrosio, cel ce-i revelase şi-i stârnise dorul de a ajunge la „Rădăcinile REALE ale Lumii”. Era o discuţie purtată cu mult înainte de a-l întâlni pe INCA Manco Uchu…o amintire răscolită la bătrâneţe…: bănuim că abatele era, totuşi, deja, pregătit, întru Spirit, oarecum (pentru că discutase, cu mulţi ani în urmă, cu fratele Ambrosio, despre esenţa lumii şi despre pierderea esenţelor umano-divine…) – atunci când l-a întâlnit pe cel care balansa între antropomorfism şi polimorfism proteic, între văzut şi nevăzut… – INCA Manco Uchu:

 

„…Era în anul în care fratele meu cel preaiubit, Ambrosio, se pregătea să treacă la cele veşnice, definitiv…să fi fost prin 1592…şi, scârbit de moleşeala, tot mai mare, a Spiritului Uman Terestru, îl întărâtai pe seninul meu frate, la o discuţie asupra cauzelor posibile, ale acestui fenomen, prin care, îndepărtându-se de sursa cosmică, sfântă, a acţiunilor şi gândirii sale, se îndepărta, de fapt, de Sinele său.

-Da, ai dreptate – îmi zise, zăcând cu faţa în sus, cuprins parcă de sfârşeală, fratele Ambrosio. Simt, pe zi ce trece, chiar dacă nu mai pot ieşi în lume, pe poarta mânăstirii – că omul devine tot mai rău, tot mai apatic la frumos…tot mai bestie, gata să sfâşie şi să facă nevăzute (…adică, silindu-se să se autoabsoarbă întru neant şi să le întoarcă, din lumea de unde au venit) pe toate cele ale Binelui, Adevărului, Frumosului…Acel „kalokagathya”[56] al vechilor greci – li se pare, celor de azi, în mod paradoxal! – „depăşit”! Mai ales „aletheia”[57], ADEVĂRUL-CRIST! Omul de azi are impresia că, dacă ucide alte neamuri, îşi va ridica neamul său…sau, mai rău chiar, nici nu-i pasă că ucide, că distruge, ceea ce numai Dumnezeu poate face: VIAŢA, primul dar, făcut de Dumnezeu, OMULUI-ADAM (…ANDROGINUL!), în Paradis! – …pentru ce distruge el Viaţa? – pur şi simplu, pentru poftele şi lăcomia sa!

Fără dragoste de Adevăr, de Frumos şi de Bine – omul este mult mai jos decât animalele, care au, ca instincte naturale, deci sănătoase, măcar Adevărul şi Binele…poate că şi Frumosul, dar în forme pe care omul încă nu le pricepe, sau, deja! – nu le mai pricepe! Poate omul să „descopere” (ceea ce Dumnezeu nu degeaba ţinuse acoperit…pentru că Dumnezeu ştie când omul poate pricepe un anumit lucru, o anumită stare…pentru a o folosi spre Bine, iar nu spre distrugere şi, apoi, spre autodistrugere…sinucidere!)…poate să se creadă omul „deşteptul deştepţilor”…fără Spirit, e mai sărac şi nefericit decât cel mai încremenit şi umil bolovan…ba, bolovanul e, în interiorul lui, mult superior omului, prin forma perfectă de organizare …vezi miracolul cristalelor…!

-Şi, totuşi, frate Ambrosio, care să fie cauza acestui dezastru spiritual? De ce suntem tot mai săraci cu Spiritul, dar nu în sensul umilinţei credincioase, ci în sensul prostiei trufaşe, umflate cu aer –  şi ucigaşe?

-Deh, frate abate…eu îţi pot mărturisi doar ce simt eu: când pun mâna pe ce oi pune-o, pe o cană, pe o masă, pe o pană de scris…simt că se scurge o energie din mine, o tot mai mare cantitate de energie…şi mă simt, din zi în zi, tot mai sărac şi mai prost: când pun mâna pe cană, de parcă aş vrea s-o răpesc, să-i distrug libertatea…simt că nu mai ştiu ce voiam să fac cu ea, să pun în ea…când pun mâna pe masă, parcă tot cu lăcomie în gând: „ASTA e a mea!”, masa parcă se înmoaie…parcă nu mai vrea să fie povară celor patru picioare ce-o susţin, să mă ajute să pun ceva pe ea…iar eu simt că mă prăvălesc în gol…într-un neant fără întoarcere…iar când pun, la fel de bestial îngâmfat, mâna pe pana de scris…simt că nu aveam, de fapt, nimic de spus, nimic de scris…Ştii, frate abate, că lucrurile din jurul nostru sunt cu mult mai sfinte, mai îndumnezeite decât noi? Poate le-a dat, suflet din sufletul lui, Meşterul care le-a făurit, cioplit, şlefuit…dar eu cred că tot Dumnezeu le-a încredinţat misiunea de a-I păstra energia, după pilda talantului: cui are, i se mai dă, cui nu vrea să aibă, i se ia…lucrurile au căpătat instinctul Binelui, ele simt când se apropie omul cel hrăpăreţ şi „bestial”, şi, după porunca Lui Dumnezeu, îi absorb omului puterea, pe care omul nu ştie s-o folosească spre bine şi credinţă…şi I-o dau, înapoi, Lui Dumnezeu Atoatefăcătorul…

… Eu cugetai, oarecum nemulţumit…şi-i zisei fratelui Ambrosio:

-Poate că ai dreptate…dar tot nu mi-ai răspuns deplin,  la neajunsul, la curiozitatea mea…

-Vezi, şi tu eşti lacom: vrei să ştii tainele lumii…dar numai pentru „neajunsul” TĂU…nu pentru binele ALTORA…al semenilor tăi…al regnurilor din jurul tău, regnuri din care-ţi tragi originea…regnuri pe care Adam le-a înjosit, în mod criminal…când a căzut din Paradis, a tras după el toate cele curat nevinovate, adică, în primul rând – CELELALTE REGNURI…- …pe care le obideşte şi le chinuieşte şi le osândeşte, după cheful şi nebunia sa lacomă… Deci, eu cred (şi „pipăi, acum, când mai bine de trei sferturi din mine sunt „dincolo”…) că EGOISMUL, TRUFIA, LĂCOMIA (…care, toate, din PROSTIE-ORBIREA Spiritului se trag!) – sunt cauzele „căderii fără de oprelişte ori stavilă”…)! Dar, să ştii de la „călătoritul” de mine…spre cu totul alte zări, decât cele de-aici: şi tu ai o formă gravă de LĂCOMIE, în tine…

-Nu, frate şi părinte, ACUM doar le doresc lămurite aceste taine, AICI, pentru tine şi prin tine…dar de mă va întreba un alt frământat, ca mine, mai târziu, AICI ORI AIUREA, fii sigur că nu-i voi rânji (a răutate lacomă şi egoistă, de pântece satisfăcut şi închis lumii…) – şi nici nu-l voi părăsi…

-Aşa să fie! Amin! Cei vechi spuneau despre „energeia”[58], care însemna, la ei, „activitate”, “putere de a acţiona”, şi eu îl relaţionez cu sensul antic al cuvântului “aitheros” (eter): Sufletul Lumii. Vezi tu, atunci când simt absorbţia energiei, adică, a puterii de a folosi, spre acţiune generoasă, cu scop, dumnezeiesc – simt în mine că un sfredel nevăzut dă gaură în fiinţa mea…o gaură care tot creşte, şi creşte, şi creşte…ceas de ceas şi zi de zi…O GAURĂ TOT MAI MARE, IMENSĂ!… până ajung să mă simt GOL, GOL, GOL! – … şi complet neajutorat şi fără vreo direcţie, ori noimă, fără vreun sens al existenţei…gol, fluturând, inutil, sub toate vântoasele cele rele… – …şi “aitheros”, Sufletul Lumii, iese, treptat, cu fiecare atitudine nedumnezeiască a mea – din mine. Numai atunci când nu vreau, cu lăcomie, ceva de la lucrurile şi vieţuitoarele de primprejur, atunci când, spre exemplu, mă rog, cuprins de flacăra Credinţei fără de ştirbire…tot ce mi s-a absorbit, spre păstrare a ceea ce nu este al meu, ci al Lui Dumnezeu – iar eu vreau să-I răpesc, mişeleşte, Lui Dumnezeu, precum, se spune despre Lucifer, Puterea şi Coroana CREAŢIEI…tot ce era gaură în Spiritul meu şi în “energeia” mea – revine, umplându-mă, din nou, cu noimă, cu blândeţe şi senin…şi parcă aud spunându-mi, întru Spiritul Deplinei Înţelegeri, al Împăcării Bethlehemice (…acolo, Peştera-Regnul Mineral,  Ieslea-cu-Fân, care simbolizează Regnul Vegetal, Turmă-Bou-Măgar, care simbolizează Regnul Animal, Păstorii, care-s Icoane ale omului re-îndumnezeit, Magii, care-s Icoana Omului Re-Cosmicizat, Vizionar-Supraom, prin Înălţimea Înţelegerii Spiritului…şi SCĂRILE DE ÎNGERI, Ierahiile Cereşti-Dumnezeieşti…acolo, la Bethlehem, TOATE s-au împăcat întru TOTUL!) – …cana, masa, pana de scris…pomul, viţelul cel nevinovat şi abia fătat spre lumina canonului acestei lumi sălbatice…da, e mai sălbatică şi mai săracă întru Spirit, cu cât e mai umflată de pretenţii… – …parcă le aud, pe toate acestea şi pe multe altele, de care m-am atins, în viaţa mea, cu gând lacom şi egoist, înainte vreme: “Vezi şi foloseşte TOTUL, foloseşte-ţi TOATĂ PUTEREA DE ACŢIUNE, acum, întru înmulţirea Binelui – a talantului ce ţi l-a împrumutat El…nu te umfla în pene….umileşte-te, dacă vrei ca să-L poţi vedea pe El, întru Revelaţia Adevărului, Binelui şi Frumosului”…mă crezi nebun, dar, dintr-odată, Sfredelul ce mi-a făcut gaură în suflet şi-n Spirit – dispare…GAURA SFREDELULUI dispare: da…e Sfredelul Dreptei Măsuri…e Sfredelul, ca Paznic al Bunătăţilor Lui Dumnezeu, hărăzite, însă, ÎNTREGII Creaţii, iar nu unui păduchios ca mine, cu sufletul chircit şi plin de bezna “bestiei”…SFREDELUL ŞI GAURA dispar şi-şi ogoiesc lucrarea lor, în slujba Lui Crist…şi mi se împlineşte fiinţa, spre Viziunea Paradisului…acum, când zac aici, sunt mai dezlegat de lăcomiile mele, decât oricând…şi Paradisul îmi trimite lumină, cu care să vindec rănile găurii, rănile princare am vrut să-L fur pe Dumnezeu, de ale Sale…de “energeia”, de “aitheros”-ul Său Creator şi binefăcător…

Căzui pe gânduri…apoi îl întrebai, iarăşi:

-Deci, să stau, mereu, în rugăciune…

Ambrosio îşi schimbă, în aşternut, poziţia trupului…şi-mi zise, când se mistuiră durerile şi i se luminară, iarăşi, ochii şi fiinţa:

-La tine, frate abate, e alta…tu crezi că, dacă vânturi lumea asta păcătoasă, trecând prin pământul ăsta nesfânt, până faci brazde…dacă treci peste mări şi ţări…vei dobândi Cunoaştere…Am cunoscut un Orb din NĂSCARE, şi paralitic…şi eu, care treierasem pământ şi mare, mă duceam la EL, să aflu Adevărul…să-mi spună ce VEDE…pentru că ADEVĂRUL n-ai să-l vezi mergând cu picioarele, cu ochii deschişi – DAR CU SUFLETUL ŞI CUGETUL ÎNCHISE…ci vei afla ADEVĂRUL concentrându-te în Sinele tău, închizând ochii, să auzi, mai clar şi mai deplin, CÂNTECUL SINEI DUMNEZEIEŞTI…Mai lasă călătoriile cu piciorul, şi roagă-te, pentru omenire, pentru semenii tăi, pentru coaserea, din nou, a Pământului cu Cerul şi pentru transfigurararea, sublimă, a  Omului Singuratic – în Omul Nesinguratic, ci DEPLIN…ANDROGINUL…

-Dar eu, cutreierând lumea pe jos, aflu durerile ei…pentru ca să ştiu a i le alina…aflu rănile Lui Crist, pe care încerc să le lecuiesc…

Ambrosio îşi potoli tusea lui seacă…şi grăi:

-De aici…ţintuit în pat, cum mă vezi…aud toate durerile lumii…văd toate rănile lumii…şi mă rog, de mă mir cum nu se-aprinde aşternutul de sub mine…mă rog tare…şi simt că, undeva, Gaura energetică s-a închis, Sfredelul a pierit, şi semenul meu s-a vindecat. Şi dacă semenul meu s-a vindecat, în Spirit, suflet şi cuget – şi Crist îşi simte rănile alinate…El pentru noi s-a răstignit…pe noi nu ne va lăsa, până nu vom re-învăţa să ne vindecăm rănile…să trăim întru lumina Spiritului, iar nu întru desfătarea pântecelui…

…M-am gândit şi mă gândesc, de atunci, de când fratele meu, bunul şi înţeleptul şi atoatesimţitorul Ambrosio zăcea, atât de senin, atât de împăcat, ca un adevărat împărat, înconjurat de credincioşii săi…cana, masa, pana de scris…pomul, viţelul abia fătat…

Avea dreptate: dar păcatul meu cel mare e că…nu mă pot dezbăra de păcat. Şi azi, călătoresc…mai pe-aproape de MINE, e drept…

Ochii mei nu-s atât de ageri ca ai fratelui Ambrosio: eu, ca şi Toma, trebuie să văd, ca să cred şi să zăresc (…pipăind ca Orbul…),  rana omului, semenului meu…şi, dacă pot, prin Harul şi Iertarea Lui Crist… – să-l lecuiesc…

Dar singurătatea…da, singur cu Dumnezeu…deci, atât de vast învăluit de stele…singurătatea mea, cu toată vastitatea cosmosului, nu doar a Pământului…este rugăciunea mea continuă…

Şi, cine ştie, Crist îmi va ierta zbuciumul fără de rost al călătoriilor mele…de fapt, nu chiar fără rost: vezi, aici e bestialitatea mea de om căzut: călătoriile mele sunt spre Cunoaşterea…cu degetul pe rana Lui Crist…!

Doamne, Isuse Cristoase, mântuie-mă de orbenie şi de neputincioasă pipăire, şi de uricioasă nelinişte…ajută-mă să nu văd şi să cred…să nu văd, şi să vindec…şi să mă vindec…întru senin dumnezeiesc!

…Ajută-mi mie, Doamne! – …adică, ajută-i lui TOMA-CEL-MAI-CREDINCIOS!”

***

 

 

ABATELE ŞI VISUL

…Dau o pagină mai departe, la „Întâmplările ciudate, la răscrucea dintre lumi” – şi citesc o notaţie (unică, în felul ei…) a abatelui Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara:

 

„…Era la o noapte, după plecarea la ceruri a fratelui meu multiubit, Ambrosio, pe care-l simţisem, în viaţa monahală, de la abaţia mea toledană, San Juan de los Reyes…îl simţisem ca pe părintele şi preceptorul, maestrul meu spiritual…da, acum îmi aduc aminte…era iarnă, la Toledo…iarna anului 1592…Trist, zdrobit de gânduri şi regrete (că n-am apucat să întreb mai multe, să ispitesc mai adânci taine ale lumii…), am aţipit…nici nu ştiu cât…o clipă, un ceas…

Am visat că eram conquistador, că aveam de cucerit, PE ÎNĂLŢIME, pământuri multe, lucruri şi miracole fără de număr, neimaginate vreodată, de vreun om…

Visam că mă reped, cu rasa franciscană pe mine, ca o hlamidă grea, pe nişte trepte ale lumii…lumea mea nu era alcătuită, ca de obicei, din munţi şi văi, ci dintr-o clădire labirintică, precum Turnul Babilonului…şi mă repezeam, cum vă spun, să urc patru-cinci trepte dintr-odată…gâfâiam cumplit, ştiam că, din pricina focului negru al lăcomiei mele, fără hodină, voi crăpa, voi face un infarct, ceva…dar mă repezeam, ca o fiară, tot mai cumplit gâfâind…tot mai cumplit umplut de lăcomia Cunoaşterii şi jafului unor alte lumi, situate la înălţimi pe care nu aveam cum le bănuì, de la caturile, pe care le străbăteam, în salturi de bestie flămândă…

La un moment dat, simţii că mă duc….că mă sting…gâfâiala îmi sfâşia, îmi sfârteca pieptul…simţeam că am gura plină de sânge…cât al meu, cât al unor victime nevăzute, pe care le sfârtecasem, în năvala şi goana mea, verticală…

Se terminase cu mine, mă răpusese lăcomia, fără saţ, a Cunoaşterii în sus…în sus, însă, nu mai erau stele, ci erau numai nori de cenuşă, cenuşă pe care, ca pe o lavă, o azvârleau propriii mei plămâni…orbeam şi gâfâiam…şi, deodată, când am simţit că Spiritul meu o ia, neabătut, pe o altă cale decât cea a lavei şi cenuşii, zării o platformă. Nu cu ziduri în jur – ci, pur şi simplu, o Stâncă plată, cât să-mi încapă gâfâiturile şi sângele în flăcări…

Jur-împrejurul Stâncii – nimic! Nici un sprijin, nici un perete: o platformă suspendată…şi atât…o platformă provizorie, care se putea prăvăli, în hăuri, în orice clipă…şi o voce…o voce puternică…o voce blândă, aproape înduioşată, ca de părinte…poate vocea fratelui Ambrosio, de dincolo…îmi strigă, fără să-l facă vizibil şi pe stăpânul ei.

-Frate abate, vezi ce înseamnă lăcomia? Bestialitatea? Până şi în Cunoaştere, ne azvârlim precum fiarele înfometate, înnebunite de nesaţ…şi nu ne gândim! – o clipă, măcar, nu ne gândim…dacă prada cunoaşterii, PRADA-TAINĂ, asupra căreia ne azvârlim, sângeroşi, foloseşte cuiva, sau dărâmă lumi…aprinde păcate şi pofte, noi şi nemaiîncercate…Frate abate, frate abate…de mii de ori ţi-am zis, am grăit, cu răbdare, către tine: întâi discernământul Binelui şi Răului – şi, abia după aceea, Cunoaşterea…dar o Cunoaştere înţeleaptă, treptată, blândă…nu una hămesită, cu bale de sânge, scurgându-se, greţos, pe la marginile gurii tale nesătule…Frate abate, frate abate…astâmpără şi TU stăpâneşte CUNOAŞTEREA şi CONSECINŢELE EI…fii înţelept, nu fi lacom de ştiinţă, poate inutilă, poate periculoasă…poate asasină…nu fi orgolios…nu fi orgolios…nu…

…Şi vocea se stingea…şi stânca se clătina…eu, încet, îmi reveneam, din durerile somnului…dar stânca se clătina tot mai tare, şi aproape treaz fiind eu…şi simţeam, în nări, tot mai insistent şi tot mai puternic, PUTOAREA NEANTULUI…

…Mă trezii de-a binelea…şi călătoriile mele, în sus şi pe coclaurii platoului pământesc, scăzură…se făcură mai dulci şi blânde, nu mai aveau iz de pradă, pe care o înhăţam, egoist şi orb, şi o sfârtecam…meditaţia, imaginarea călătoriilor, discernământul călătoriilor…crescură, crescură tot mai mult. Mergeam numai acolo unde slabii ochi ai Spiritului meu nu aflaseră prea multe, despre rană şi despre strigătul de ajutor, ascultat, cu spaimă cutezătoare, în toate nopţile şi zilele…în fiecare ceas şi clipire a genelor fiinţei mele, din naştere răstignită…fără să ştie…fără să ştie despre toate golgotele şi cavourile Învierii Lumii…

…Mi-era teamă, de cel pe care-l iubisem cu mult mai mult decât pe mine: ştiam că fiinţa mea este în custodia lui cerească.

…Abia de atunci am început să văd Pomii Înfloriţi şi Grădinile Marginilor de Lume…Grădini clădite, cu socoteală şi Milă  Adevărată: DUPĂ Durere şi ÎNAINTE de Cântec”.

**

 

 

ABATELE ŞI OPIOMANUL CEL ŞCHIOP

…Acum o lună, am aflat că, în podul abaţiei toledane San Juan de los Reyes, între o orgă stricată şi cu piesele curgând pe jos (…dar păstrată pentru respectabila-i vechime…) şi un morman de rase franciscane, mâncate de molii şi “nereciclate” de fratele-econom – a fost descoperit un teanc de hârtii îngălbenite. Pe prima pagină a teancului (evident, parte din file s-au şters, parte au fost distruse de şoareci, altă parte, de timp, de apa infiltrată, de-a lungul vremii, prin tavan… – …scria: “Jurnalul unui abate abătut de viaţă”…şi, dedesubt, numele autorului şi perioada alcătuirii jurnalului, prin care consemna, extrem de lapidar: “umilul slujitor al Lui Crist, abatele Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara: 1581-1631…”.

Am un frate (mai mare) călugăr franciscan, pe care l-am rugat să se ducă, degrabă, la Toledo şi să copieze, fie şi fragmentar, acest tezaur (…cel puţin, pentru mine!), înainte ca manuscrisul să fie cumpărat, „la negru”, de vreun escroc cu bani şi cu „patimi” (absurde şi „ciocoieşti”!), de bibliofil …analfabet! –  sau, în cel mai bun caz, să zacă, în spatele unei vitrine, la „Muzeul Vaticanului”….sau să intre în biblioteca, ori în arhiva secretă (şi foarte secretoasă!) a Vaticanului (dat fiind că abatele Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara nu este un nume agreat, nici în trecut, dar nici acum! – de către Sfântul Scaun…!).

Din mărturiile scrise în acest jurnal (pe care fratele meu a avut norocul „chior” să-l mai afle, încă, în custodia şi sub paza fraţilor abaţiei – …printre care fraţi, fratele meu mai mare şi-a făcut un bun prieten, în timpul celui de-al doilea război mondial, luptând în trupele regalist-franchiste şi salvând, de câteva ori, viaţa fratelui spaniol întru Cristos, amabilul şi chiar inimosul Garcia  Estrella del Callejon… – şi, astfel, să aibă îngăduinţă şi răgaz să-l copieze!) – se pare că Inchiziţia se pregătea să-l ia, serios, la întrebări, pe abatele Bernardo…prin 1601-1602…pentru ereziile sale…. Am aflat asta, răsfoind, în primă fază, la repezeală şi nimereală, la temperaturi de furnal încins, tot manuscrisul (vreo 50 de file intacte şi încă vreo sută şi cincizeci, afectate de intemperii…cât şi de un incendiu devastator…acest lucru, din urmă, l-am constatat, cu durere, ulterior aducerii copiei…).

Iată ce scrie abatele Bernardo, pe prima pagină lizibilă, din excentricul său jurnal (pe care, pe unde erau locuri mai obscure în sens, afectate fiind filele, de apă sau foc – îl completam cu bănuielile mele…intuiţiile mele…), vorbind-mârâind-scriind, despre un om şi o viaţă excentrice…adică, despre sine:

 

„…Tânăr încă (pe la 1591), am fost trimis, de ierarhii mei, în misiune la chitai…În Ţara Chitailor, printre ocupaţiile de bază este şi fumatul de opiu, în fumătorii special amenajate, pe străzi cu grijă protejate, în acuns, de autorităţi. Venituri mari, prin fumătoriile de opium, pentru stat…!

…Am întâlnit, într-o dimineaţă, ieşind de la misiunea franciscană din Shanghai, un englez, care învăţase bine de tot şi portugheza, şi spaniola, amestecându-le pitoresc. Stătea rezemat de un felinar de grădină, scos în stradă, pentru reparaţii. Când s-a ridicat să se prezinte (şi mi s-a închinat, tam-nesam, până la pământ…), am observat că era şchiop de piciorul drept (purta pantaloni lungi, în carouri…o fi fost scoţian?)…piciorul lui drept era chircit, parcă trecut prin foc, de un dezastru al fiinţei supusului reginei…:

-Nu am nume…sau l-oi fi uitat…dar tu, părinte, să-mi spui John Krasinski…aşa se numea tatăl meu, care ne-a părăsit (cinci copii – patru băieţi şi o fată)…de fapt, zi-mi John, şi gata…nu-mi plac polonezii! Vom fi, cu siguranţă, cât de curând, prieteni, nu?

-…Hmmm. Om vedea…asta. Dar de ce te legi de oameni, pe stradă? Eu am treabă, nu am când vorbi cu tine…

Râse galben, leit ca un chinez bine crescut…şi se înclină, din nou:

-Eşti primul călugăr ieşit, azi, pe poarta asta…: când iese, de la voi, un călugăr, îi spun povestea vieţii mele…cum mă pricep şi dacă el acceptă…şi mă miluieşte, cu cât vrea sau poate…mâncare, că, de la voi, ban n-am văzut…

Nu i-am mai explicat votul sărăciei…eram grăbit (…aici este o pată de apă albăstrită…probabil, spunea unde se ducea şi cu ce treabă):

-Bun…şi de ce aş suporta povestea ta, mai degrabă decât alte…poveşti…? – rostii eu, insinuant şi bâţâind din picior…

-Uşor…uşurel…! Vezi piciorul ăsta şchiop, al meu – şi nu mă întrebi, nu mă compătimeşti? Doar eşti CĂLUGĂR-AL-MILEI…

-Da, sunt…dar te puteau cotonogi nişte marinari, în vreo locantă…la beţie…

-Ei, nu chiar…dar dacă ar fi fost aşa, de ce să nu-l compătimeşti şi să aduci alinare unui invalid? – se miră, sincer, englezul.

Uimit de faptul că nu era beat, sau, dacă va fi fost, rămăsese, totuşi, foarte  logic…. – …mă oprii din avântul cu care mă pregăteam să-l depăşesc, după cotul străzii… – …şi-l întrebai, mai mult din politeţe şi uimire, decât dintr-o reală curiozitate:

-Bine-bine…da, ai dreptate! – …te întreb, cu smerenie: ce-ai păţit la piciorul drept?

Supusul reginei Marii Britanii, duşmanca noastră de moarte, Elisabeta I – se aşeză jos, pe o piatră a drumului, şi-mi zise:

-N-ai să regreţi întrebarea (chiar de-ai pus-o-n silă şi formal!)…ai să vezi…eu sunt opioman, dar nu fumez în fumătorii…cu toţi golanii ăştia de gălbejiţi…m-aş înjosi (se opri, pentru a scuipa…). Eu am o colibă…acolo îmi pregătesc bobul de opium, pentru pipă…şi visez, apoi, tezaurele Ofirului, Gujaratului şi Kashmirului…DEODATĂ!

Începea să mă plictisească şi, totodată, să mă enerveze:

-Eu te-am întrebat ce-ai păţit la picior…nu ce visezi când te droghezi!

Englezul mă privi drept în ochi: avea ochii albaştri, foarte inteligenţi, cinstiţi şi limpezi…nici vorbă să fi fumat opium, în ultimele 12 ceasuri:

-Păi, de aici mi s-a tras şi şchiopenia…schilodirea asta oribilă…! Vine la mine, pe când fumam şi eram în extaz…fumul de opiu se îndesise, deci putea crea orişice iluzie, cât de trăsnită, năstruşnică…ar fi avut, pentru mine, fumul ăsta binecuvântat, valoare de realitate…reală…dar acum, parcă fumul se rarefia, făcând loc unei entităţi de care el, fumul de opiu, se speria, căreia i se supunea…da, la început, am zis că-i o viziune de opioman, aflat în delirul agoniei…dar constatai, cu sânge rece, că, de fapt, la mine…VINE (…cu paşi mărunţi, apoi în paşi de dans, apoi cu paşi întinşi, măreţi, de OŞTEAN AL MINCIUNII…paşi de curtean linguşitor şi viclean, şi teribil de ipocrit şi periculos, prin ispitirea manipulată, de el, să facă, din mortăciunea visului de opioman – O FĂPTURĂ MAI VIE DECÂT ÎNSĂŞI VIAŢA…)…da, VINE (către mine, prin aburii de opiu…) DRACUL: „Te-am văzut plictisit de viaţă…” – da, avea dreptate…dimineaţă îmi pregătisem laţul, să m-atârn…tratament la gâlci (râse vânăt şi obosit…) – „…şi am zis că, deştept cum te văd (dracul are, vezi, ochi mai sprinteni ca ai tăi, dragul meu călugăr…), să-ţi dau o lecţie”…”Ce lecţie…tu, drace, să-mi fii MIE profesor?” …”Da, nătărăule…” – zise dracul, enervat…era să-l pocnesc… – …dar el continuă aşa: „Eu te-ntreb, întâi: îţi plac Munţii înalţi? Eşti, cu alte cuvinte, curajos, PE GRATIS?”…Eu, la el! – să-l apuc de ceva! -…coadă, coarne…n-avea importanţă, numai să dau de pământ cu…întunecimea sa, cretină şi obraznică…el, la mine, îmi face cu ochiul: „Da, sau ba? Vii pe Everest?” Sincer, mă cam lăsă cu ochii holbaţi…: „Eve…eve…?” – „Ei, da, ce te bleojdeşti şi te vânzoleşti aşa: da, Everest! Ai curaj?!” În definitiv, tot eram pregătit pentru moarte: „Da, am! Hai!” – strigai, nervos şi ţanţoş. Şi nici nu sfârşii vorba… – şi mă şi trezii în Vârful Lumii! „Ei, acum, eu pot să fac, din Muntele ăsta…poţi respira? (…deh, era vai de mama mea!…dar eram prea mândru să i-o mărturisesc lui!)…şi continuă dracul: ”Eh, şi cum îţi ziceam: pot să fac, din Măreţia Muntelui…pentru că e măreţ să-i priveşti, pe toţi imbecilii, de atât de sus, nu-i aşa?” (aici, avea dreptate…dar, totuşi: gheţuri, zăpadă, prăpăstii…dezolant!)…”eu pot să prefac Gheaţa asta a Muntelui Munţilor, în …Foc! Ce zici?” „Zic că eşti prost…vorbeşti în dodii!” – mă îmbăţoşai eu, dar cam tremurând…nici eu nu ştiam exact de ce…”Eh, lasă, TU…prostiile TALE!” – ..şi, pe loc, Everestul cel îngheţat deveni, dintr-odată…VULCAN…! Sunt protestant…de-aş fi fost de-al vostru, îmi făceam cruce, de-aşa diavol harnic şi eficient, mânca-l-ar mama…”Acum, dacă-ţi place Vulcanul meu…că-ţi curg balele, de uluire…nu cumva vrei să te arunc într-însul…în Vulcan, adică?” Acum mă lămurii: dracul, ca dracul, tot la iad trage – şi şi ajunge…

”NU!” – urlai. Degeaba: dracul mă şi apucase de păr, şi mă azvârlise în hornul Vulcanului! „Nu te teme!” – strigă diavolul. Aşa e, de ce era să mă tem, dacă NUMAI fierbeam-ardeam, de viu?! „În fundul hornului este ceva ce-ţi place…vă place vouă, oamenilor, de vă măcelăriţi, cu milioanele, pentru a obţine acest <<ceva>>! Vrei? Eu îţi dau oricât şi … gratis!” „Dar…ce-i aia ce-mi dai? Să ştiu şi eu…” – am suspinat, mai mult decât am strigat la cel negru …nu mai aveam nicio nevoie, de mult…”AUR! AUR! Toată fumăraia şi lava…toţi bolovanii, azvârliţi spre ceruri…toată cenuşa Vulcanului…tot-tot-tot… sunt pline de AUR!” – îmi strigă, la ureche, cel ce era, cu trupul, sus, pe muchia Vulcanului, ţinându-mă de păr, ca de un elastic…”Nu vreau nimic de la tine! Mă duc la opiul meu! Dă-mi drumul, diavol spurcat!” – îi strigai, aşa, în vânt…dar teribil de deprimat şi amărât. „Hai, încearcă, măcar!” – şi, nici una-nici două, mă scufundă, de probă…mai exact, îmi alese, pentru probă, doar piciorul meu drept… îmi scufundă piciorul drept în BALTA MOHORÂTĂ DE AUR, din hornul adânc, ameţitor de adânc, al Vulcanului. Urlai, din toţi bojocii: „Ţi-am zis că nu vreau nimic de la tine! Ridică-mă, pe dată!” N-avu încotro, diavolul, pentru că primise poruncă, pesemne, de acolo, de „JOS”, să mă „lucreze” numai câtă vreme şi până acolo unde are şi acordul meu…

Se opri…şi se chirci de durere, de parcă, din nou, ACUM, de faţă cu mine, l-ar fi scufundat diavolul în NĂMOLUL INFERNAL AL AURULUI. Eu nu spuneam nimic, dar citi în ochii mei mustrători şi plictisiţi:

-…Şi zi aşa…crezi că ţi-ai pierdut vremea, călugăre, cu povestea visului unui opioman…nu-i aşa?…eh, priveşte aici!

Şi-şi dezveli, de cracul pantalonului, piciorul drept: era, tot, chircit, de fierbinţeala şi calvarul lavei…dar era…de AUR. Mă aplecai, cu un briceag, să-l zgârii, să văd cum era metalul, dedesubtul aurului…

-Nu te obosi…ricană britanicul. Şi-mi smulse briceagul, tăind, adânc, şi smulgând bucata din picior…(piciorul său drept avea încă multe tăieturi şi ciupituri şi crestături..după lăcomia curioşilor şi pentru încredinţarea altora ca mine…fără de lăcomie, dar necredincioşi…).

-E aur…e blestematul aur, care mi-a schilodit fiinţa şi…sufletul…da-da…şi sufletul, şi soarta… – se lamenta, cu capul între mâini, bietul englez, încercat de diavol…ca să vadă dacă a păstrat, şi el, caracteristicile lăcomiei imperiale, a neamurilor…a majorităţii neamurilor şi oamenilor…

…Da, TOT PICIORUL LUI SCHILOD ERA DE AUR…

TOT-TOT-TOT! – …NUMAI AUR.

-Nu vrei să iei, şi tu, o bucată din el?…auzii, şoptită, tristă, vocea supusului reginei celei veşnic nesătule…de aur, de sânge…de mărire, de crimă…

Credeam că omul îşi bătea joc de mine, şi umerii îmi zvâcniră, a scârbă…

Dar englezul opioman nu ricana, mizantrop şi sadic… – …ci, hohotind, plângea:

-Mi s-a dus viaţa degeaba, călugăre, aşa-i?

Fără un cuvânt, mă întorsei la misiunea franciscană şi, cu autoritatea superiorului misiunii franciscane, dar şi cu propria  mea autoritate, de abate european (şi musafir…), îi obţinui englezului dreptul de a intra în mânăstire la orele ştiute, pentru micul dejun, prânz şi cină. Avea dreptul de a se ruga sau nu, după voia lui. Avea chilia lui, în care putea să facă ce voia, dar decent şi în linişte, fără să-mi stingherească fraţii. Din ziua aceea, de câte ori aveam vreme, îl vizitam, în chilia lui, pe englez, dar şi el avea dreptul să vină în chilia mea, la orice oră din zi ori din noapte: pentru aceste întâlniri prevăzute, dar insolite – pe de o parte, dicutam câte în lună şi-n stele, din viaţa lui şi a ţării lui, mai cu seamă, dar pregăteam,  cu toată prietenia şi frăţia de Spirit, cuvinte de-mbărbătare, şi pilde…nenumărate pilde şi povestiri adevărate…ca bietul om estropiat să nu se simtă nici singur, pe ogorul cel nearat, dar şi ca să creadă că, la fel ca Dismas, cât încă trăia, nu trebuia să piardă nădejdea ROSTULUI CELUI ADEVĂRAT…al oricărui om…al oricărei Creaţii şi Creaturi Divine…!

…Aşa am devenit, cu timpul, prieten bun, ca un frate adevărat, cu opiomanul englez…cu John…

Când am plecat din Ţara Chitailor, John plângea ca un copil şi mă punea să jur că mă voi întoarce. I-am spus, şovăind: „Da…cred că mă voi întoarce…aici…NICI NU ŞTII TU CÂT DE CURÂND!”.

…Fără să ştie el, eu m-am ţinut de cuvânt: mă întâlnesc, cu el, apoteotic, în fiece noapte, prin rugăciune de mântuire, prin RUGĂ DE FOC!

…Suntem GEMENII CRUCII…trecând, în Esenţa Tuturor Lumilor, peste confesiunile noastre religioase…şi migrând spre PARADISUL DUMNEZEULUI-HRISTOS – DUMNEZEU A TOATE, A TOT, AL TUTUROR DREPTCREDINCIOŞILOR,  RĂSTIGNIŢI DE (şi PE…) CREDINŢA LOR…ÎNFRUNTÂND, ASUMÂND ŞI SUBLIMÂND ORIŞICE MIRACOL!”

***

 

 

ABATELE, FÂNTÂNA-CU-APĂ-VIE – ŞI INTRAREA

…Citez, tot din „Jurnalul unui abate abătut de viaţă” (…ultima scriere, postum descoperită, ca o călăuză, într-un haos total, din podul abaţei San Juan de los Reyes, a nobilului şi înalt-meditativului abate Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara) – …citez, zic, un pasaj care ridică multe întrebări…cel puţin asupra diferenţei dintre Viziune, Vedenie, Arătare şi Visare:

                                   

„…Mă aflam în Ţara Chitailor, de mai bine de jumătate de an, la misiunea franciscană din Shanghai. Discuţiile cu John erau foarte instructive…dar voiam şi altceva…mai „departe” şi mai „de sus”…

Cerui voie superiorului să fac o călătorie mai lungă, adică, mai exact, să urc Munţii Împăduriţi, din  partea de nord a regiunii Wulingyuan din Provincia Hunan, Munţii Tianzi (Fiul Cerului)[59] …

…Se codi părintele superior ce se codi…dar eu îndeplinisem cam toate misiunile încredinţate, şi mă dovedisem un demn urmaş al Celui Mai Blând dintre Sfinţi…Aşa că părintele superior se decise:  îmi dădu călăuză, pe un frate cam slab de înger, dar vorbăreţ, nevoie mare! – ceea ce mie nu-mi plăcea nici cât lepra…(…după o bucată de drum, am trimis călăuza asta, înapoi, la mânăstire…căci una e o CĂLĂUZĂ, şi cu totul altceva, o…GAIŢĂ!…nu mai puteam călători, de mult, decât singur: numai aşa rodeau rod sfânt Călătoriile şi Căutările mele…) – … şi i-am şi spus asta părintelui superior al misiunii. Oftă…şi mă lăsă în voia mea, părintele (era bătrân foarte şi păţit îndestul, ca să identifice, să priceapă şi să respecte firea cea bună a unora dintre  oamenii lumii!), mă lăsă (cu oarece tristeţe şi îngrijare…),  în ale mele, mai ales că-şi dăduse şi singur seama, de cum intrasem pe poarta misiunii (fără să mai citească recomandările ierarhilor Ordinului meu…) că avea de a face cu o fire ciudată, înclinată spre vedenii…sau viziuni… şi independentă de rigorile formale…

Străbătui câmpii nesfârşite…înotai plin mlaştinile rodnice ale orezăriilor…oceane întregi de orezării, apa verde-tulbure lucrând, secret, ascuns, în adâncuri tulburi, pentru hrănirea şi Ridicarea în Tron Împărătesc – a BOBULUI-MĂRGĂRITAR SACRU…! – …încercai, fără noimă, să mă oglindesc în apa fluviilor tulburi, gălbui şi, parcă, îmbuibate de nămoluri…străbătui, cu ochi plini de plăcere, la început, apoi, obosiţi şi lehămetiţi – sate mici, cu oameni nespus de cuviincioşi, dar nu ştiu cât de oneşti, în spatele ochilor lor oblici, aparent blânzi, în realitate, cruzi… ochi oblici, scânteind exagerat de atenţi (…cât vicleni, cât cântărind foloasele întâlnirilor, aparent întâmplătoare…) – …exagerat de atenţi, zic, la orice mişcare ori sunet…mici temple cu acoperişuri (sfârşite într-un „ţugui”…) – temple ca nişte pălării suprapuse şi, cu cele patru  colţuri, curbate mult în sus, parcă încornorate (…li se zice „pagode”)…apoi, mă înghesuii pe străzile cetăţilor uriaşe, tulburi ca şi apele lor de la câmpie…mă înghesuii printre palate şi tarabe, printre trufii înalte şi, totuşi, teribil de pitice…trufii cărate de umilinţe (…umilinţe de oameni tropăind, înhămaţi la ricşe[60], în care se purtau trufiile goale… – …bieţi oameni sărmani şi chinuiţi, ca pe Sfânta Cruce, sărmani oameni, tropăind precum caii, cu picioarele lor pietrificate, tocite şi şlefuite de drumuri…) – …se alăturau, de MARILE TRUFII DE MĂTASE ŞI AUR – …ei, perverşi-CERŞETORII! – …care-ţi furau punga de la brâu, de cum te întorceai, după ce-i miluiai…, cetăţi care-mi produseră groază, prin MULŢIMEA CAPETELOR TĂIATE, DE OAMENI OSÂNDIŢI…numai Dumnezeu ştie dacă pentru vină, sau doar DIN TRUFIE AURITĂ… – …capete-nsângerate, cu ochii larg şi tragic deschişi…capete-nsângerate, atârnate pe la porţi, pe la capete de poduri, ori de lampioane…furnicar de oameni cu ochi oblici şi cu sufletul încă şi mai oblic…

În sfârşit, în zare, strigară, poruncitori, ADEVĂRAŢII ÎMPĂRAŢI, albaştri şi sumbri, cu voci de dragoni uriaşi… – Munţii…

Munţii care nu acceptau târguieli, în numele lui Buddha – sau osândiri fără noimă…

Munţii sprijiniţi, direct, pe Capetele Pământului şi ţinând, în braţe –  Cerul!

…Pe la mijlocul miracolului suitor al Muntelui Fiului Cerului, era o pagodă cu clopoţei (închinată, fireşte, memoriei fermierului Xiang Dakun şi a revoltei sale absolute legitime – TIANZI…). Rareori zăream, în drumul meu, câte un ţăran muntean, cu pălărie de paie şi cu picioarele goale, cărând în spinare, ca o furnică harnică şi neobosită, câte-o încărcătură de „ceva”, pentru nevoile micii, dar atât de curatei sale gospodării (şi pe dinăuntru, şi pe dinafară!), ca un Potir de Sfântă Liturghie…: ne închinam adânc, în semn de salut, unul către altul – Ţăranul către Călugăr, Călugărul către Ţăran! – şi, apoi, ne vedeam în continuare, fiecare, de drum şi de treburile ori necazurile noastre…

…Era aproape amiaza. Soarele slăvea Lumina (ca un veritabil Fiu al Cerului!) şi Pacea (ca un veritabil urmaş al Fermierului Xiang Dakun, care se răzvrătise tocmai contra Lipsei de ARMONIE, din Împărăţie!), cu razele sale înţelepte şi neabătute din locul Razelor-Strune de Augustă LIRĂ.

…La mică distanţă de mine, sub trei brazi singuratici, se ivi o FÂNTÂNĂ, săpată , pasămite, de un suflet bun, care aflase Izvorul. Poate chiar de legendarul Fermier…poate chiar de FIUL CERULUI!

Scosei apă să beau…am băut MIR…şi simţii, am intuit, cu toată fiinţa mea, că am dat de APA VIE!

Jur-prejur crescură FLORI PARADISIACE!

Subit, ochii mei pătrunseră printre RAZELE SOARELUI, străbătu printre şi mai falnicele şi misticele RAZE ALE ÎNTUNERICULUI…şi văzu atât de adânc în ceruri…încât nu doar că auzeam fâlfâitul Îngerilor, Arhanghelilor, Heruvilor, Serafilor…ci le vedeam şi fulgerele privirilor lor, sfinte şi înţelept-îndrumătoare…Tronurile (Spiritele Voinţei), Domniile (Spiritele Înţelepciunii), Puterile (Spiritele Mişcării), Stăpânirile (Spiritele Formei), Începuturile (Spiritele Personalităţii) – intuiam, dar şi simţeam, printr-o facultate dobândită, superioară… –  …da, intuiam şi simţeam înalt-spiritual, totodată, cum toate aceste, de nenumărat, OŞTI DE SPIRITE DUMNEZEIEŞTI –  îmi plămădesc, degrabă şi fără niciun greş ori şovăială – …înafară de simţurile mele cele grosolane, ale cojii corporale… – …îmi plămădeau O NOUĂ FIINŢĂ…FRUMOASĂ ŞI NEMURITOARE…

Deodată, simţii nu un „MINE”, ci am simţit ÎNSĂŞI ÎNTEMEIEREA SFINTEI TREIMI…ca o explozie a mii şi mii de stele, a mii şi mii de comete…dincolo de care era EL…UNICUL…întru care eu adoram…cuprins de extaz…FIINŢAREA SUPREMĂ, dinafară de orişice fiinţă…

…Mă simţeam nu eu, ci însăşi ÎNTEMEIEREA SUBLIMĂ…umplut de Lumină şi de Curajul Străbaterii Creaţiei…de parcă eram o COFĂ A ZEILOR, zvârlită în dulce prăduire, FÂNTÂNII-CU-APĂ-VIE …de parcă eram chiar OCHIUL LUI CRIST!

Nu mai existau Cer şi Pământ…nici „eu” ori ”tu”…ori „el”…nu…ci doar Vocea Lui Crist-Dumnezeu, care poruncea, întru SUPERBA CREAŢIE –  FORMA SPIRITUALĂ, dinafara dualităţii ÎNĂUNTRU-ÎNAFARĂ, PLIN-GOL…EU ŞI ALTUL… Eram (înalt peste orice înălţime  – şi puternic, dincolo de orişice încercare a Puterii!) – …eram, pentru veşnicie şi închinat, smerit, Ideii Orbitoare a NEMURIRII! – era ÎNSĂŞI SUBLIMITATEA! – întru Dumnezeu!

…Clopoţeii pagodei sunară, zglobii şi atât de curat – sunară în vânt, să avertizeze asupra FIAREI ÎMBLÂNZITE A TIMPULUI…

…Tot ce adunasem, ca Nouă Fiinţă, nesupusă Vremii şi Spaţiului…se destrămă, parcă, într-un LAC ETERN AL SUNETULUI PRIMORDIAL.. PARASHABDA…

Din adâncul Fântânii-cu-Apă-Vie auzii, însă, un glas:

-Totul se continuă, peste ştirea ta, peste voia ta…eşti luminat cu chibzuinţă ultimă, întru TRIUMFUL LUMINII! Mai vino…ca să vii mereu…mai dispari, ca să apari, pentru SFÂNTA VECIE!

…Fraţii din Shanghai, la care m-am întors, peste o vreme, să-mi iau rămas bun (ca şi britanicul meu frate întru Spirit…) – nu se mai mirau, de nimic, de mult…Eu nu existam, pentru ei, decât ca un curent de vântoasă, a Plecării ori a Venirii…

Într-o clipire de gând, ca şi cum aş fi avut „cizmele fermecate”, prin care puteam străbate mii şi milioane de poşte – într-o clipită…ajungeam unde voiam…şi dispăream, de unde voiam…întrupându-mă într-un cu totul alt spaţiu, pe care capriciul meu, Curiozitatea mea – îl visa (…poate chiar şi în alte constelaţii!) – …şi în orice vremuri gândeam, visam, ori doar voiam…!

*

…Când m-am întors, însă, prin vara lui 1592, la Toledo (…din Ţara Chitailor, în Spania – abia o clipită!), în abaţia mea, fratele portar nu voia să-mi mai dea drumul:

-De ce nu-mi deschizi? – întrebai eu, cu glas de tunet. Nu-ţi mai recunoşti superiorul?Orbule!

Portarul avea palmele peste ochi…dar strigă, înspăimântat:

-Nu te văd! DE UNDE ATÂTA LUMINĂ? Nu te pot auzi, decât ca un ecou al Vocii Lui Crist, din ceruri! De unde să ştiu eu că tu eşti superiorul nostru…? Tu eşti…

-…un Vestitor…asta sunt…un Fiu al Amurgului… – îi lămurii eu spaimele. Aşa că, unui Înger, chiar dacă nu şi abatelui acestei mânăstiri, trebuie să-i dai drumul…să intre întru Veselirea şi Binele şi ARMONIA SUPREMĂ a abaţiei tale!

-Nnnu…ştiu… – suspină fratele portar…

-Ba să ştii: de aceea m-am întors, ca, şi voi să aflaţi că FÂNTÂNA-CU-APĂ-VIE şi CRIST-MÂNTUITORUL – există şi lucrează în fiinţa şi-n Spiritul vostru, mai cu seamă! Eu am venit şi, astfel, sunt pârâşul, eu şi pârâtul, eu sunt, mai cu seamă, Martorul! <<CAUTĂ, ŞI VEI AFLA, BATE ŞI ŢI SE VA DESCHIDE!>> – grăi Crist-Răstignitul pe Crucea Cosmică a AFLĂRII! Deci: DESCHIDE, Omule, CA SĂ AFLI!

…Şi, cu mare cutremur şi spăimântate întrebări – în acel an, 1592, intrai în abaţia mea…stârnind mari şovăieli asupra problemei Identităţii Fiinţei!

…Aşa păţeşti când „convorbeşti”, EXCLUSIV ŞI APOTEOTIC, la ÎNĂLŢIMI AMEŢITOARE (adică: „ÎNSPĂIMÂNTĂTOARE”, pentru orişicare om obişnuit!) – cu Spiritul Lumii…

…Dar, băgaţi de seamă, vă repet: această înaltă facultate, a străbaterii, ca raza de lumină, a Spaţiului şi Timpului – MODIFICĂ (din temelii!) ŞI CHIP, ŞI SPIRIT, ŞI FIINŢĂ!

Cine îndrăzneşte să-şi asume acest permanent zbucium proteic al comodei sale făpturi…? Puţini…şi, se zice: <<în niciun caz, nu cei mai zdraveni la cap…!>>”

***

 

-„ABATELE NEVĂZUT”

…Spicuiesc, în continuare, din  „Jurnalul unui abate abătut de viaţă” (nota mea: numai prin intuiţie aş putea ghici care este sensul cuvântului “abatere”, în titlul cărţii abatelui: “abătut de ACEASTĂ viaţă, de la o viaţă superior-spirituală – mult-dorită”…poate…), a nobilului şi înalt-meditativului abate Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara:

„…După ce mă întorsei din MUNŢII TIANZI (FIUL CERULUI) şi după celesta mea viziune de acolo –  v-am spus că fraţii franciscani, de la misiunea franciscană din Shanghai, nu se mirau de nimic…de fapt, ei nu se mirau de un fenomen, despre care am auzit, ceva mai târziu, că este foarte frecvent, în Asia : parcurgerea spaţiului material, ca pe un spaţiu spiritual (de fapt, re-transformarea spaţiului material, în spaţiu spiritual… – …adică, numai te gândeşti, cu aprindere şi concentrare (dureros de intensă!) la un loc unde vrei să fii…şi, în aceeaşi clipită, trupul tău se translează în acel punct din spaţiu râvnit de tine, cu înflăcărare mare de Spirit…

Spre exemplu, pe când mă găseam la misiunea franciscană, din Shanghai, m-am concentrat, cu pleoapele strâns lipite,  într-o zi, că aş vrea să ajung, fără oboseală de picioare şi fără corăbii, în Ţara Nippon…: şi, deodată, mă trezii în mijlocul unei pieţe, dintr-o cetate necunoscută, nemaivăzută de mine, până atunci – tocmai în momentul când un samurai, ras în cap şi numai cu un moţ de păr, în creştet, decapita un duşman. Prima impresie a fost că samuraiul decupa o figură din carton, atât de exact se desprinse de trup şi zbură capul samuraiului advers… – …şi se rostogoli, capul decupat, pe pietrele cu care era pavată piaţa… Apoi, abia, după câteva secunde, sângele ţâşni, ca dintr-o fântână arteziană, atât din gâtul tăiat, cât şi din capul prăvălit, în praf…

…Îmi schimbai, revoltat şi imediat, gândul spaţial – şi nimerii într-un harem persan: femei lascive şi plistisite, ucise de urât, zăceau pe perne moi şi multicolore …uriaşe perne, în penumbre mucegăite de parfumuri zadarnic aşteptătoare…numai una dintre ele  (probabil georgiancă, sau, oricum, răpită de negustorii de carne vie, din zona caucaziano-europeană) mă văzu, şi rosti alene, întinzându-se alene, ca trezită dintr-un somn lung…:

-Ce cauţi în locuri unde nu ai ce să cauţi?…noi suntem, călugăre, doar obiecte pentru plăcerea bărbaţilor, doar oglinzi vechi, imemoriale, în care se oglindesc bărbaţii…n-avem nimic de-a face cu lumea ta, călugăre…lume a filosofiei şi meditaţiei… – …asta o fi valabil pentru alte tărâmuri, pe care eu le-am uitat şi TREBUIE să le uit, aici…

Celelalte o înconjurară pe caucaziană, crezând că aiurează…dar eu dispărui, pe dată, din serai…şi nimerii în mijlocul unui dans african…un sat de negri, în mijlocul savanei…câteva zeci de bărbaţi, din care nu distingeam decât ochii albi şi enormi, care li se roteau în orbite, mai să le iasă (şi să se verse în ţărână!) albuşurile cele rotunde (…precum nişte comete, rotindu-se-n bezna cosmică!), din negreaţa-le săltăreaţă…ceva de speriat! – …da, chipurile le erau negre ca fundul ceaunului…negre, precum coşmarul… – …purtând numai o legătură de papură, în jurul feselor, probabil pregătiţi de vânătoare… –  …se legănau, într-un şir lung, cu paşi mărunţi, bolborosind o invocaţie “cinegetică”… – …şi, în acel moment, asupra lor se năpusti LEUL (pe care-l invocaseră, probabil, ca să se lase vânat, pentru foamea şi orgoliul lor cam…dezbrăcat şi, total inconştient – dezmăţat…), zdrobindu-i pe neprecauţii vânători, sub greutatea lui, şi sfâşiindu-i, cu săbiile colţilor săi flămânzi…pe cei deveniţi, acum (cât de simplu, cât de uşor şi firesc!) – din VÂNĂTORI  –  AMĂRÂT ŞI OBIDIT VÂNAT…la hurtă!

Dispărui şi de-acolo, într-o clipită…

…Când m-am întors (…tot într-o clipită străbătând drumul de la Shanghai  la Toledo…), fraţii mei, întâi, nu m-au recunoscut, apoi, văzând că, de câte ori mă căutau la chilia abaţială, nu mă aflau (…eram plecat, cu tot cu trup, chip, gând, visare şi voinţă, în cine ştie ce colţ al lumii…) – au decis să  mă contacteze (pentru nevoile lor sau ale abaţiei) şi să-mi vorbească, doar atunci când EU îi căutam, când EU mă arătam lor…

Devenisem…”ABATELE NEVĂZUT”…!

…Spaţiul nu există, decât în noi, în lenea noastră spirituală…

…Dar, din păcate, aceste forţe speciale, ale mele, s-au diminuat într-o altă băltoacă fictivă…TIMPUL…pe care (zic eu) nu prea cred că voi reuşi să-l stăpânesc (foarte bine şi curând…) – şi să-l spiritualizez-dresez, decât tot în urma unei Călătorii…fie şi, din nou, în MUNŢII TIANZI (FIUL CERULUI)…

…Şi, totuşi, CELE DOUĂ SUPREME MINCIUNI COSMICE (luaţi aminte!): SPAŢIUL şi TIMPUL – sunt GEMENE…în ficţiunea lor!”

***

           

ABATELE ŞI „OBSCURIONII”[61]

 

…Găsim că unele dintre aceste mărturisiri (sau…”năluciri” confesate?), scrise (mai curând, mâzgâlite…), ale abatelui Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara, din  „Jurnalul unui abate abătut de viaţă (1581-1631)” – nu sunt lipsite de interes nici pentru oamenii de ştiinţă sau literaţi (veleitari “specialişti”, în “science-fiction” – nu doar pentru filosofi şi metafizicieni.

Iată ce scrie (aproape ilizibil!) înnebunitul pentru Cunoaştere şi Armonie, nobilul abate franciscan Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara, cam pe la jumătatea teancului ce-l aveam eu în mâini (…câte se vor fi pierdut, dintre filele acestea stranii, e greu până şi de aproximat…):

„…După ce am oficiat o lungă mesă[62] de seară (…la care s-au cântat, de către corul franciscan, Credo, Sanctus şi Agnus Dei, din MISSA SOLEMNIS[63], a lui Beethoven), cumplit ostenitoare, după o încercare neizbutită, teribil de zbuciumată, de a dormi, ca să nu-mi explodeze capul, de durere…dar şi de profunda nemulţumire, faţă de imperfecţiunea muzicii umane… – …acum, mă duceam la privată, nu departe de chilia mea abaţială.

…Un act vulgar, nu-i aşa…a te situa între muzica umană, idealul muzicii angelice şi pântece…şi a alege…privata?! – penibil de mărturisit cuiva, darămite şi de scris, într-un jurnal! Şi, totuşi, scriu acest lucru, atât de trivial şi de banal, pentru ca să înţelegeţi Viziunea pe care am avut-o, în aceste condiţii greţos-respingătoare:

Cu cât lumina din chilie scădea (eu înaintând spre privată…), cu atât năvăleau nişte Spirite, parcă segmentate, ale întunericului! Nu este adevărat că Lumina învinge Întunericul, în orice condiţii: eu vedeam cum, chiar şi dacă stăteam pe loc, invazia de Întuneric, segmentat în Spirite, teribil de agresive, era tot mai tumultuoasă…mai acaparatoare…iar Lumina dădea înapoi…se diminua şi, treptat, probabil să s-ar fi stins…sau s-ar fi abătut pe alt făgaş, spre alte repere spaţio-temporale, decât cele oferite de chilia abaţială…

Treptat, dreptunghiul, luminat, al uşii chiliei abaţiale, dinapoia mea (toate luminile, din celelalte chilii, erau stinse!), se zărea tot mai îndepărat, vag şi tot mai posomorât şi sumbru… –  …din pricina năvalei, tot mai agresive, a aburilor, tot mai învârtoşaţi, ai întunericului…mă simţeam suspendat între dimensiuni, între lumi… – din lipsă de repere…purtat prin bezne cosmice, spre găurile negre ale unor stele de doliu…

…Sunt sigur că şi Lumina are Spiritele ei…nu ştiu cum să le numesc…poate (zic şi eu, într-o doară…): “luciferoni”…dar, deocamdată, mă gândii cum să denumesc Spiritele, acţionând în tăcere şi cu o forţă cu totul neaşteptat de mare, ÎMPOTRIVA Luminii…restrângându-i, cu severitate maximă, acesteia din urmă, aria spirituală de acţiune…! Cred că…cred că…hmmm…”obscurioni”…

…Cei câţiva fluturi de noapte, păroşi, groşi, vânjoşi şi misterios-posomorâţi (cu aripile lor lamelàre, musculoase şi cenuşii), fluturi de noapte care se zvârcoleau, se hârjoneau greoi, zvâcneau, sumbri (ca-ntr-o agonie suspendată), în mijlocul mănunchiului de raze, încă eliberate, pe uşa chiliei abaţiale – au fost, pur şi simplu, aspiraţi de “obscurioni”…dispărură, cu totul, în toiul de beznă.

…Distruşi…sau, doar, făcuţi nevăzuţi?

*

…Deci, am mai observat ceva: dacă mă lăsam în voia “obscurionilor”, cei botezaţi de mine aşa – ei mă absorbeau, mă aspirau (ca şi pe lipicioşii, hidoşi ca liliecii, orbiţii fluturi de noapte…) – …ei şi numai ei, “obscurionii”, reuşeau, ceea ce, în rest, eu singur obţineam doar prin abstragere spirituală: mă făceau NEREPERABIL…NEVĂZUT!

…M-am gândit, atunci (…uitasem şi de ce, şi spre ce, anume, mă pornisem din chilia abaţială!): dacă aş convinge, magic, descântat, pe o parte dintre aceste duhuri, pe “obscurionii” ăştia…să mă însoţească şi ziua…aş putea SĂ FIU ŞI SĂ NU FIU în abaţie: NEVĂZUT, înconjurat de un nor imaterial, insesizabil ca un abur, ca o ceaţă extrem de fină, un nor “expert şi rafinat” (sau, “inexplicabil”, măcar, fraţilor-călugări!), şi, totuşi, MEREU ACOLO…MEREU ACOLO, CU VOI… – …fraţilor-călugări, voi nevăzându-mă, nesesizându-mă, sub nicio specie de  formă…cunoscută ori necunoscută!

Aş fi devenit un soi de…”om invizibil”…mânuind doar o ceată dintre aceşti “obscuroni”…orice duhuri pot fi îmblânzite şi chiar stăpânite şi dresate, manipulate, prin voinţa Spiritului…

…Două oşti de Spirite, faţă în faţă, cu interese, probabil, opuse. Dintre cele două (Oastea Spiritelor Luminii şi Oastea Spiritelor Întunericului), cea care înaintează, lent, dar ferm, este Oastea Întunericului.

În viitor, ea va izbândi.

Să nu ne mirăm: la Facerea Lumii, înainte ca totul să ÎNCEAPĂ – era ÎNTUNERICUL!

Un oarecare Arhanghel din Cei 12…”cel mai frumos dintre ei…”, LUCIFER, l-a ajutat pe Dumnezeu să işte Lumina, din Beznă.

Miraculos! Absolut miraculos!  PRIMUL ŞI DESĂVÂRŞITUL MIRACOL AL LUMII…”

..“Deus dixit: <<Fiat lux, et lux facta est!>>”.

…Dar, totodată, un străvechi “ATU” al Arhanghelului Lucifer, pentru Şantajul Interior, mereu viitor: METANOIA INVERSĂ…! ”.

*

…Vedeţi, domniile voastre, că şi Planck, şi Einstein, şi Kant…ba şi  H. G. Wells…şi oricare alţi filosofi şi oameni “de ştiinţă”, ori literaţi “ştiinţifico-fantaşti”, din zilele noastre… – …n-au făcut decât să RE-descopere, ceea ce, cu multe secole înainte, “un drac de popă”, foc de curios, anticipase, INTUITIV, nu doar ca “nălucire”, ci chiar cu efecte, în ceea ce numim, azi,  pompos… “observaţia ştiinţifică”?!

…Dar, fireşte, atlanteenii ştiau mult mai mult, chiar şi decât un oarecare abate Bernardo…!

…Poţi să “defineşti” (cu surle, trâmbiţe şi pretenţii universitar-academice!) cât vrei, precum MOSCH TERPIN, al lui E.T.A. HOFFMANN[64]: “Lumina este lipsa întunericului” – pentru că tot o prostie umflată este…

Nu: “Lumina este expresia MARII ÎNGĂDUINŢE A ÎNTUNERICULUI ATOTLINIŞTITOR!” – susţine, numai aparent paradoxal, abatele Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara.

…Cu CREDINŢĂ, tot înainte!…dar fără habotnicie, spre SUBLIMA CUNOAŞTERE A PUTERILOR pe care CRISTOS-DUMNEZEU le-a sădit în noi…odată cu ÎNVIEREA SPIRITULUI, adică: NEMURIREA-PRIN-SPIRIT!

…Biserica Lui Crist nu e “oarbă”, nu e “fanatică”, nu este “obscurantistă” – dacă are VIZIONARI-ÎNTRU-CRIST, precum nobilul abate toledan – Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara!

***

 

 

ABATELE ŞI PROPUNEREA LUI LUCIFER

…Mă întorc de unde am pornit să rememorez (prin texte disparate), „nălucirile” abaţiale – …dau multe, tare multe pagini, înapoi…: această cărţulie, prin care voiesc a-l reda memoriei slăbănogite (atât de îngrijorător de rău!), a omenirii, pe nobilul şi bunul abate, atins de HAR…sau atins de NEBUNIE…sau de GENIU: TOT ACELAŞI LUCRU! –  abatele Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara.

…Tulburat şi zguduit, de cele citite, despre metisul-martir – GARCILASO DE LA VEGA, „INCAŞUL – cel persecutat, în numele Neamului său, de Inchiziţie şi de Vatican… – …fără să-mi dau seama, mâna mea dreaptă a tras un sertar secret al biroului meu…acela unde se afla o operă a abatelui Bernardo, confiscată şi interzisă (atunci, ca şi acum!) de Inchiziţie şi de Sfântul Scaun de la Vatican (…esenţa vremilor nu se schimbă niciodată – cel mult, poleiala!): “Minuni care aşteaptă beatificarea[65] şi beatificări care aşteaptă canonizarea[66]”.

Şi am deschis rarissima lucrare (doar eu şi încă doi sau trei oameni, din toată lumea asta, avem, în stăpânire secretă, această capodoperă bernardiană…dar nici vorbă să ne lăudăm, cuiva, cu acest lucru…că ar fi vai de capul nostru!) – …am deschis-o, cum spuneam,  la ultima povestire…care, aparent, nu avea nicio legătură cu restul textelor cărţii.

Iată textul povestirii, tradus de mine, după capul meu şi după ştiinţa mea (deci, posibil să conţină unele erori şi inadvertenţe…):

“…Mă întorsesem, de mult, în patria mea, Spania. Eram, de-acum, un bătrân şi onorabil abate…terminasem cu călătoriile şi aventurile Cunoaşterii! Mă ocupam, cu înţelepciune şi răbdare, de treburile domestice ale mânăstirii franciscane, ce-o conduceam – San Juan de los Reyes, din natalul, melancolicul meu Toledo…

Dar, când şi când, nostalgia peregrinărilor şi setea de Necunoscut reveneau. Şi trebuia să-mi impun, cu toată voinţa, “să mă ţin tare”, să nu încalec, iar, pe vreun măgăruş oarecare, şi s-o iau, din nou, razna. De fapt, făcusem şi legământ, în faţa Ierahilor Ordinului, în Mânăstirea San Emeterio y Caledonio (locul unde s-au venerat moaștele multor sfinți, în special capetele lor…[67]) – că voi lucra, de acum încolo, doar pentru binele abaţiei mele, San Juan de los Reyes  – şi voi lăsa zvânturarea prin lume…Şi, pentru a-mi aminti de acest legământ, mi s-a dat un confesor, tot din Mânăstirea San Emeterio y Caledonio…

…Am spus fraţilor mei că plec, pentru o săptămână-două, în Ţinutul Bascilor, la Santander, în Cantabria[68] – pe coasta de Nord a Spaniei. Toţi ştiau că, acolo, la mânăstirea San Emeterio y Caledonio, care a dat origine numelui capitalei Cantabriei[69] (…menţionată, în cronici, încă din veacul al IX-lea; regele Léon Alfonso al VI-lea  – 1065-1109 – a înzestrat-o bogat şi i-a conferit bogate privilegii…) – eu aveam confesorul personal…

Dar, pe drum (o luasem, apostoleşte, pe jos…mânând măgăruşul meu “cel de obşte”, din spate…pentru ca, din când în când, doar, să mă odihnesc, călare pe spinarea lui… – …drum lung, deh!…iar tinereţea era, acum, tare departe de mine…), m-am oprit, la un moment dat (..eu zic, azi, că a fost un popas hotărât de cu totul altcineva, decât de mine…!) într-o pustietate, pe malul Oceanului. Am lăsat măgăruşul să pască, ceva mai departe de plajă, într-un loc cu iarbă gălbuie…

…O, Criste-Dumnezeule: OCEANUL este Icoana Nemărginirii! Cine vrea să se înveţe, cât de cât, cu veşnicia, să privească OCEANUL!

…Pe faleza înaltă, din acele locuri pustii, era o stâncă ce le întrecea,cu mult, pe toate celelalte, în înălţime şi măreţie: avea cel puţin 150 de metri înălţime, iar din aspra, neîndurata şi revelatoria luptă dintre Ocean şi Stâncă, se şlefuise, la mijloc de Stâncă, un jgheab, înalt cât Stânca: pe acest jgheab venea, parcă, un anume val, “desemnat”, încă din largul Oceanului, să se confrunte cu Stânca – şi valul acela (“oficial recunoscut, alduit şi binecuvântat”!), se învârtejea, pe jgheab, în enorme suluri-spirale, ameţitor-rotitoare, de spumă şi apă… – …şi exploda, tocmai în vârful Stâncii, numai în SPUMĂ! Fulgi de Spumă, zburatici, albi şi îndesaţi fulgi, ca neaua de decembrie…

…Priveam, deja, de multe ceasuri, acest spectacol dumnezeiesc, fascinant şi smeritor de suflete…Se apropia asfinţitul Soarelui…năluca Lunii se pregătea să preia trudele cele cosmice, ale luminării…

…Deodată, ochii mei zăriră, în mijlocul luminii slăbite, un toi de lumină de neînvins…care, ca un astru enigmatic (nici de tot Soare, nici de tot Lună!) crescu, se lăţi şi se înălţă: în faţa privirilor mele uimite se dezvălui, din valul ceresc de lumină, o formă…întâi voalată, nedespicată în forme, ca o magmă fierbinte…apoi, începură a se desluşi, în acest ghemotoc de foc, nişte forme…apoi, chiar trăsături, ce se puteau citi şi desluşi, cu claritate deplină: era un Înger!

Aripile lui, atât de mult lăţite, încât cuprinseseră, treptat, zările, păreau făcute din milioane de lamèle de rază…în mijlocul aripilor, se revelă un chip serafic, dar având, în colţul gurii, un ciudat zâmbet ironic…chiar sarcastic…uneori, sardonic…picioare nu avea, ci părea că, şi în partea de jos a trupului, erau tot nişte lamèle de raze, dar semănând cu un şomoiog luminos, care măturà plaja, în faţa mea…

-Bună…seara…sau “noapte bună”, străine călugăr! – se auzi, din mijlocul chipului serafico-sarcastic.

Eu tăcui, de parcă arătarea aceasta fantastică îmi retezase limba…

-Zi şi noapte, să-ţi fie numai bine, străine! – insistă chipul serafic, care  devenise mai luminos, dar, acum, exclusiv sarcastic.

-Bbb…bună…Îngere…

-Ei, aşa da! Iată că făcurăm, oarecum, cunoştinţă! Numele cel formal, schimbător şi trecător, nu contează: tu eşti Călugărul (…ştiu că eşti abate, dar nu mă interesează funcţiile birocratice…mă interesează Funcţiile Cosmice…tu ai Funcţia de Călugăr cu MANTIE NEAGRĂ – eşti, deci, Înfometatul de Cunoaştere!) – eu sunt…Îngerul, să zicem…

Şi râse, sardonic. Apoi, îmblânzindu-şi chip şi voce:              

-Ce faci aici…staaaai…şi nu te plictiseşti?(ciudat…”Îngerul” vorbea, get-beget, spaniola de coastă…“mountain language„…graiul muntenilor basci…).

Eu am vrut să-i par mai hotărât, mai dezgheţat, decât bâlbâitul de până atunci:

-Nu, nu mă plictisesc!

El râse, ca un copil şmecher:

-Ei, nu…! Dar lasă, uite, am să-ţi arăt un joc, cu care te voi mai înviora, te voi scoate din “oala cu melancolie”!

Eu, mai ţeapăn încă:

-Ce joc? Care “oală”?

–Te faci că nu pricepi! Un  joc pentru voi, oamenii…mai exact, pentru voi, oamenii care vreţi să ştiţi mai mult decât vi se arată…de-a gata…”mură-n gură”…Care “oală”?! Starea ta de pierdere de timp, pierdere de energii, care pot fi folosite…pentru mai bun, mai înalt, mai folositor! Asta-i “OALA”!

Revenii, cu întrebarea primă:

-Ce joc?

Îngerul îşi miji ochi ironici:

-Păi…să vedem…încercăm, întâi, un joc simplu…”Jocul de-a Cetatea VEŞNICĂ”…

-Cum?! N-am auzit de astfel de joc!

Râse hâtru:

-Păi, de asta m-am arătat ţie: ştiam că vrei să cunoşti, mereu, numai lucruri noi, lucruri nemaivăzute de alţii, până atunci…Ia!

Şi, cu aripile-i lamelàre, imense –  începu să bată apele învolburate ale Oceanului. Valurile, ce veneau spre mal, se aprinseră de la aripile Îngerului…şi formară, în faţa ţărmului, un fel de  zid uriaş, alcătuit din flăcări îngheţate…înalte-înalte….ameţitor de înalte…dar se ghicea că, în spatele lor, întreg Oceanul luase foc…era în flăcări…UN ZID AL ZIDURILOR…deci, O PROMISIUNE DE DESCHIDERE ABSOLUTĂ!

Încremenii, pentru câteva clipe…

-Ăsta e joc? – mă mâniai eu. De ce dai foc…apelor Oceanu…

-Stai, stai, nu te grăbi! – mă întrerupse şi linişti, cu o voce joasă, gravă, ca de preot, la începutul Sfintei Liturghii – Îngerul. Stai să vezi jocul mai departe…ho-ho, nerăbdătorule!

Şi-şi aruncă aureola (abia atunci observai că, în noianul de lumină lamelară, al aripilor, se ascundea o aureolă, ca o pălărie poznaşă…) pââână pe vârful Stâncii-cu-Jgheab. Deodată, fulgii de spumă se trasformară în petale…petale albe şi roz…de măr sau de prun…

-Nu! Nu de Prun! Ce legătură să aibă Prunul, cu jocul nostru?! – se aspri vocea Îngerului. Petale de MĂR! Atât!

Şi am văzut cum milioanele de petale de MĂR fac să se zvârcolească, să se vânzolească, sub ele, formele fumurii ale…aha…ale unor trunchiuri cu crăci, care se lămureau, sub lumina aripilor Îngerului, tot mai distinct…Dar, deşi păreau că sunt mii şi mii de MERI…de fapt, dacă vedeai cu ochii imaginaţiei înviate, îţi dădeai seama că toate miile de trunchiuri de meri se închină şi…se închid…se retrag, supuse şi fericite, în supunerea lor…se retrag, se absorb, se aspiră, mai exact spus – ÎNTR-UN SINGUR TRUNCHI DE MĂR URIAŞ!

… POMUL VIEŢII ŞI MORŢII…!!!

–Da, vezi? Nu m-am înşelat, când am decis să mă arăt ţie! Ai ochi bun, Spirit privitor dincolo de orişice zare. Ai Fantezia Revelatorie! Rar! Rar, aproape exclus, la oamenii de azi! Bravo! Da, suntem…unde suntem noi, în sfârşit, noi amândoi – acum?

Nu îndrăzneam să-mi mişc buzele…părea o blesfemie.

-Ce blasfemie? – Îngerul îmi citi, iar, gândurile. Cum? PARADISUL…de când a ajuns PARADISUL…o “blasfemie”?! Poate chiar o…de ce nu…o ”fantezie”?! Hm?! Da-da, acum suntem în Paradi-i-i-is! – rosti acest cuvânt, de parcă i-l oferea unui copil mic, ca pe o jucărie, despre care ştia, dinainte, că-i cea mai îndrăgită de acel copil.

După o pauză, prin care-mi măsură surpriza:

-Vezi? De fapt, în Paradis am fost noi totdeauna…pentru că eu L-am ajutat pe Dumnezeu, la Facerea Lumii…în treacăt fie spus, eu, şi nu altcineva, dintre viermii puterii Lui, i-am făurit-revelat Lumina, acea Minune a Primei Zile a Facerii…da, cum îţi ziceam: pentru că am fost de faţă – ŞTIU! Dumnezeu a făcut…nu “lumea”…adică, aşa, o greşeală ameliorabilă…ci…PARADISUL! Da, iar voi, voi oamenii, şi nu altcineva, deşi vi-l doriţi, ÎL NEGAŢI! PARADISUL! Cu fiecare clipă a vieţii voastre, îl negaţi! Vă opriţi, ca şi valurile Oceanului, când daţi de Foc! Ia faceţi-vă voi înşivă Foc, voi înşivă ardeţi! – şi, astfel, vă vor cădea solzii de pe ochi – şi veţi fi în Paradi-i-i-is! Da, chiar aşa! – şi râse sarcastic.

Eu simţeam atât un fior, pe şira spinării, cât şi o întrebare, pe vârful limbii…

-Scuipă! – strigă, înveselit, dintr-odată, Îngerul. Spune ce vrei să spui…altfel, Paradisul va dispărea, din nou, şi pentru tine…dar, de data asta, ipocritule…PENTRU TOTDEAUNA!

–Bine – spusei eu, exasperat, deci hotărât. Pe tine, care nu eşti ce zici, adică nu eşti Înger, ci eşti Însuşi Arhaghelul Lucifer…de ce te-a alungat Dumnezeu, din Paradis? Că aşa spune CARTEA!

“Îngerul”-Arhanghlul Lucifer râse, iar, sardonic:

–Câte prostii şi minciuni nu zic “CĂRŢILE”…crezi în toate cărţile?…ai ajuns, câtumai abatele, cărturar şi conquistador…că ăsta eşti: abatele Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara, nu-i aşa?

-Da, aşa e…iar tu ştiai asta, de la început…

-Da, sigur că ştiam…Dar s-o luăm de unde am lăsat-o…mă refer la convorbirea noastră. Nu ţi-ai pus întrebarea, pe care un romano-catolic de-al vostru, din Italia, şi-a pus-o…mai exact, şi-o va pune, peste veacuri. Giovanni Papini[70]. FRANCISCAN DE-AL TĂU! Foarte drept, foarte corect, acest cărturar, vis-à-vis de voi, oamenii: „Dacă, Doamne, le-ai dat dat oamenilor câţiva ani de viaţă…bine, ei fac păcate, de acord…dar ce fel de păcate? Una, că s-ar putea să fie păcate neconştientizate…că prea-i bruiază funcţionarii-preoţi şi ei nu-nţeleg decât partea formală a Cunoaşterii de Dumnezeu…dar, în al doilea rând: păcatele lor nu pot dura decât câteva secunde, câteva minute…hai, să zicem că toată viaţa lor! Dar, pentru un păcat, pentru nişte păcate, care durează, practic, o clipă! – …Tu le dai „pedeapsa cea veşnică?!” Nu-i drept, nu-i corect, Doamne! Şi, de aceea, eu ştiindu-Te drept şi corect, nu cred în iadul popesc!”… Scurt pe doi! Uite, spre exemplu, CRIMA! Tu şi alţii ca tine sunteţi oripilaţi de CRIMĂ! IPOCRIŢILOR!!! CRIMA este cea mai justificată şi mai normală făptuire umană din lume! Fără CRIMĂ (fie şi una care-ar dura doar câteva clipe!), omul s-ar simţi slab, nevolnic…un vierme! Numai gândul că poate, ca şi Dumnezeu, să aibă putere asupra VIEŢII şi MORŢII…altora, îl face MĂREŢ…ADMIRABIL…DETESTABIL şi ADMIRABIL!!! – …adică, UN OM ADEVĂRAT!!!

Eram tulburat…nu uluit…mai curând, înspăimântat că auzeam, că mă lăsam să aud astfel de lucruri… aşa ceva…

-Deh, ce să-ţi fac? Mai gândeşte şi cu capul tău, nu lua, deja mestecat, ce se scrie prin cărţi! Ai impresia că popilor voştri le-ar conveni să ameninţe oamenii cu…”iadul de două minute”?! Cine s-ar mai speria de iad, deci, cine, de frică, le-ar mai plăti popilor dijma? Îţi zic eu: NIMENI!

Gura mi se încleştase.

-Ei, dar crezi că popilor voştri le pasă de Adevăr? – sau …de punga lor?! Aud?! Nu zic de toţi…uite, pe tine te-am numit, cu duioşie, aproape, CĂLUGĂRUL: n-ai furat pe nimeni…ai călătorit, pe banii daţi de familia ta…e bine. Dar cum ţi s-ar părea să-ţi amintesc că toate călătoriile tale, de-a lungul şi de-a latul Pământului – nu ţi-au dezvăluit, credibil şi „legat”-închegat, ADEVĂRUL?! Crezi tu că Dumnezeu poate uita ceva? Şi nu ceva de mâna a paişpea…: Eu, în prima zi a Facerii, m-am identificat cu El…şi, iată…”LUMINĂ S-A FĂCUT”! Nu: El nu uită. NICIODATĂ! – ALTFEL, N-AR FI EL ÎNSUŞI…ÎN CARE SUNT ALTOIT, VREAU-NU VREAU, ŞI EU! Iar eu (cum altfel?) sunt şi voi fi, în lumea asta şi în toate celelalte lumi…deci, în VECI! – „FĂCĂTORUL DE LUMINĂ”! Adică, Dumnezeu-în-Dumnezeu…Scânteia de-nceput a Facerii! „luces”-lumină, şi: „fero, ferre, tuli, latum”-a face….nu-i aşa? Făcătorul de LUMINĂ! Cum să mă azvârle, tocmai pe mine, din Sine?! Ar fi fost absolut absurd! Şi şi-ar pierde noima întreg Universul…Soarele, Luna, Stelele…focul ciobanilor şi ţăranilor…făloşenia straielor şi privirilor „nobile”…coroanele regale…ce mai? Totul, TOTUL!

Tăceam, cu minţile făcute ghemotoc-de-lână…

-Ţi-aş propune ceva: tu scrii o carte (o vei numi aşa: “Minuni care aşteaptă beatificarea şi beatificări care aşteaptă canonizarea”): nu vrei, cumva, ca, în cartea ta, să mă propui, hai, nu pentru canonizare (…că nu merge, dintr-odată…după ce, o istorie întreagă, ai strigat, absolut absurd: “Dracul”…”huoo…la oase”…”ucigă-l Crucea”… – …ŞI, DEODATĂ, HOP! – …”schimbi macazul”, complet şi fără…”tranziţie”: şi zici, cu maximă smerenie: “SFÂNTUL DRAC”…!…nu că n-ar fi adevărat, însă…totuşi…”în toate este o măsură”, nu?) – …dar, măcar, pentru..beatificare?! Adică, preoţii adevăraţi (şi mai sunt, în largul lumii ăsteia, câţiva!) să-şi deschidă Spiritul, Mintea şi Sufletul – şi să mă recunoască drept: “Căutătorul”, “Eternul Călător prin Lumi”…un fel de Ahasverus…creştinat! Ce zici, hai?!

Şi, dintr-odată, dispăru…întunericul era, ici şi colo, zebrat de lumina Lunii şi Stelelor…dar hohotul său, de copil pus pe şotii, se auzea…din stea în stea…Auzii:

-Ştii unde mă duc, acum, Călugăre? La masă, la Cina-cu…Mine -Însumi…Dumnezeu m-a numit şi invitat! Poftă bună, şi ţie, Călugăre buimăcit!…”poftă bună”, la răbdări prăjite!  Ha-ha-ha…!

…Vreau să menţionez, cu specificaţie: nu mirosea a sulf-pucioasă – nicăieri!

…Până dimineaţa, n-am mai dormit…M-am plimbat pe malul OCEANULUI…aşteptând (ca un nebun sadea!) să aud, în stele, râsetele de la MASA LOR DIVINĂ…!!!

…A doua zi, mă întorsei, cu mare grabă (…uitasem, de atâta tulburare,  că pot să mă dematerializez şi rematerializez…vă daţi seama ce Spirit tulbure răscolea, acum, spre Toledo, colburile Lungului Drum!), mânând din urmă, de zor, mârţoaga  de măgăruş… – …spre abaţia mea toledană, San Juan de los Reyes – spre bucuria fraţilor-călugări…!

*

… Ce să-i mărturisesc confesorului meu, de la Mânăstirea San Emeterio y Caledonio, din Santander? Să-i mărturisesc conversaţia mea, amicală şi platonician-aristotelică, buimacă şi smerită, cu Lucifer?

Să-i mărturisesc…propunerea lui LUCIFER?!

…Şi-aşa Inchiziţia spaniolă[71] mă luase, cam de multişor, la ochi, pentru nişte fleacuri absurde (…de fapt, ca să spun drept, nici nu ştiu exact “de ce”…doar că, într-o după-amiază, un “uliu” de-al lor venise la abaţie…nu se prezentase…decât ca fiind trimisul “Mamei Mântuirii Sufletelor noastre”…şi discutase, cu mine, câte-n lună şi-n stele…nimic concret: dar tocmai Vagul acesta, cvasi-mistic, era Semnalul Ameninţării!)… – …în comparaţie cu…această amicală discuţie…şi, mai cu seamă, cu finalul discuţiei, legat de…paralizanta (dar…pervers de atractiva!) PROPUNERE A LUI…LUCIFER!”

***

 

EPILOG

…Se făcea că fusesem, timp de 27 de ani, Călugăr la franciscani…Lăsasem sumbra cagulă franciscană, pentru a mă întoarce la viaţa laică… – …în mânăstire, îl lăsasem, sub cagulă, doar pe prietenul meu cel mai bun, prietenul meu de inimă – nobilul abate Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara…cel mai Credincios Călugăr din lume…

…Aveam 7 copii…soţia îmi murise, de mult…

Într-o dimineaţă, le-am spus copiilor mei, celor 7, să facă, unul dintre ei, ceva de mâncare, pentru toţi, pentru că eu aveam de terminat, ceva, de scris, în biroul meu. Fata mai mare mi-a spus că ştie să facă o omletă, imensă şi bună…m-am bucurat…dar, când le-am întors spatele, să mă duc în birou, auzii vocea celorlalţi 6 copii:

-…Dar şi noi ştim să facem omletă, mare şi bună…şi noi ştim…şi noi ştim…

Am dat din umeri (nici măcar nu mi-am întors capul către ei) şi am continuat să merg spre birou…

…Am zăbovit mult, ceasuri multe şi încălecate – acolo, în birou… – aplecat asupra unor hârtii, pe care scriam despre viaţa cuiva…când am ieşit, să-i întreb pe copiii mei, dacă făcuseră omleta aceea mult-lăudată…am văzut că se făcuse, de mult, amiază. Copiii – nicăieri!

Ieşii, buimac şi neliniştit, presimţind ceva…nu ştiu ce…ieşii în ogradă. Era nu o ogradă, ci un pustiu nisipos: în mijlocul pustiului, stătea un om cu cagula trasă până peste ochi (am intuit, imediat, un Călugăr franciscan!) – …şi toţi cei 7 copi ai mei stăteau, într-un fel de semicerc, în faţa acelui Călugăr franciscan: copiii mei, cei 7, nici nu se uitară la mine, când le-am strigat:

-Lăsaţi-l pe Călugăr! Aţi făcut omleta? Veniţi la mine…în casă… – şi m-am uitat în urmă… dar casa dispăruse, cu desăvârşire!

Furios, m-am întors spre Călugărul cu cagula trasă peste ochi:

-Călugăre, lasă-mi copiii în pace! Lasă-i în…

Deodată, Călugărul se întoarse, brusc, către mine, şi-şi trase cagula de peste ochi: era bunul meu prieten, abatele Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara…cel ce ştiam că rămăsese în interiorul mânăstirii, cu Credinţă nezdruncinată…

Uimit, i-am strigat:

-Ce faci? Şi tu ai părăsit mânăstirea? Ce faci aici, cu copiii mei?… – …dar Călugărul-prieten nu-mi răspunse pe loc, ci, după ce-şi trase, iarăşi, cagula peste ochi, îşi îndreptă degetul, pe rând, către fiecare dintre cei 7 copii ai mei, care continuau să stea în semicerc, nesinchisindu-se, nici cu spatele, de mine…de mine, tatăl lor! – …şi, cu degetul, îi arăta şi-i numea, pe rând…şi, numindu-i, le punea câte o singură întrebare:

-Ştii să faci omletă?

Şi copilul, după ce dădea, rar şi trist, din cap, că „NU!”…dispărea…aşa a făcut cu toţi cei 7 copii ai mei, pe rând…TOŢI au dispărut, rând pe rând…

…Abia când toţi dispărură…când şi ultimul dintre cei 7 – dispăru…Călugărul se întoarse către mine, îşi trase cagula de peste ochi, se ridică… – …şi mă întrebă, aspru şi întunecat, precum Moartea…aplecat peste mine:

-De ce-i laşi să facă, ceea ce nu ştiu să facă…ceea ce nici măcar tu nu ştii să faci?

Eu leşinai…

*

…Când mă trezii din leşin, eram aşezat, întins, pe un pat, într-un amurg târziu…şi, la capul meu, un Călugăr, cu cagula pe ochi, îmi citea…nu-mi citea rugăciuni mântuitoare…nu…ci-mi citea CELE MAI CUMPLITE BLESTEME…atât de cumplite erau blestemele citite, încât i se aprinse Călugărului, în mâini, CARTEA…şi călugărul, atunci, iar îşi trase cagula de pe ochi…era, din nou, abatele Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara…

…Şi, din nou, leşinai…

*

…Când mă trezii din leşinul adânc, eram tot în casa mea…dar era, acum, o noapte adâncă…beznă…şi ştiam, acum, că nu fusesem, niciodată, căsătorit, că nu avusesem, niciodată, niciun copil…d-apoi 7…Călugărul nu mai era nici la capul meu, nici deasupra mea…nu mai era nicăieri!

…Doar o voce, din adâncul osuarului mânăstirii franciscane…poate să fi fost chiar vocea abatelui Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara…mă întreba, într-una:

-Nemernice, de ce ai înghiţit CARTEA?

Dintr-odată, constatai că, mult desupra mea, plutea o imensă CARTE…o CARTE ROŞIE…care se răsfoia singură…şi, ajunsă la numele meu, CARTEA se ridică, într-o rotire ameţitoare, spiralată, către ceruri…şi, în timp ce străbătea, în spirale, drumul către cer (casa unde eram nu avea acoperiş…), CARTEA ROŞIE devenea tot mai orbitor ALBĂ…până ce dispăru, absorbită de Cerurile Luminii-dintre-Bezne…

Vocea care mă întreba, cu mânie… – …acum, tăcu. Eu, întins în pat ca-n mormânt, răspunsei, de data asta, perfect liniştit:

-N-am înghiţit CARTEA…am scris-o  doar…iar tu, prietene abate, ieşi, odată, din mormânt…căci EU am intrat…!

Şi, în locul CĂRŢII, deasupra mea începu să se rotească, tot în spirală, tot dinspre ROŞU spre ALBUL ORBITOR – abatele Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara… – … da, se rotea spiralat şi plutea, scânteietor, întru APOTEOTICA ALCHIMICĂ, nobilul şi bunul abate, Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara – …de data asta, fără cagulă (…era îmbrăcat doar în Lumină!) – …ci, doar, CU ARIPI IMENSE DE LUMINĂ, care umpleau şi Cer, şi Pământ…iar vocile din toate osuarele lumii cântau…cântau…cântau îngereşte, dar sfâşietor de dureros…o întreagă istorie zdrenţuită se destrăma, din aceste cântece magice şi străpungătoare de păcat…străpungeau tot şi toate se lăsau străpunse, de Razele Mântuitoare ale Cerului:

– “ Agnus Dei… Qui tollis peccata mundi… Miserere nobis./Agnus Dei… Qui tollis peccata mundi… Miserere nobis,/Agnus Dei… Qui tollis peccata mundi.., Dona nobis pacem ! “…

…“(…) Îndură-Te de noi, tu, Mielul Lui Dumnezeu, Cel Ce ai îndepărtat păcatele Lumii, Cel Care ai luat, asupra Ta, toate păcatele Lumii: DĂRUIEŞTE-NE, NOUĂ, PACEA…!”

*

…Eu zâmbeam liniştit, întins, pe spate,  în mormânt…atât de liniştit…neasemuit mai liniştit, de cum fusesem la Începutul CĂRŢII…

***

                                     (Adrian Botez, din vol. Noile năluciri ale abatelui Bernardo, vol. al II-lea, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2018)

 

 

 

Motto:”E mult mai greu să fii om adevărat, decât să fii sfânt ipotetic. Sfântul e un neputincios, care refuză lupta cu şi în această lume, ţinându-se cu dinţii de obsesia (eludândă / neasumatoare de realitate) a unei alte lumi (mai curând prezumate, decât revelate!) – pe când omul adevărat este omul eroic  (e drept, azi, pe cale de dispariţie!), care-şi asumă (şi duce) lupta cu toţi demonii acestei lumi. Abia apoi catadicseşte să privească spre lumina incertă a lumii de dincolo…Hristos nu e şi nu trebuie să fie (pentru noi, oamenii!), în primul rând, o fiinţă sacră,  divinitatea supremă însăşi (…şi, prin aceste afirmaţii banale şi comode, să ne închidem mintea, fapta şi fiinţa!) – ci, înainte de toate, El este (şi trebuie să fie!) o revelaţie supremă a tragismului şi eroismului, potenţiale, încă, în umanitate…MODELUL SUPREM DE FIINŢARE UMANĂ!”

(Abatele franciscan Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara – Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi[72])

FEREASTRA

-Închide FEREASTRA! – strigă, cu arţag, sora mai mare, întinsă, lăfăit, între perne.

-O înghit imediat… – murmură sora mai mică (cam guturăită…), de la chiuveta în care tocmai spăla vasele… – …şi, deodată, sora mai mică îşi căscă  gura cât şura… – …gură garnisită, din belşug, cu dinţi inimaginabil de mari şi ascuţiţi, ca nişte colţi de rechin, înapoia cărora dispăru (înghiţită, absorbită ca de Maëlström!), FEREASTRA camerei…

În perete rămase căscată o gaură imensă, neagră şi ameţitor de adâncită, ca un horn lutos, imens, de vulcan…prin care nu se vedeau stelele nopţii – ci se ghiceau, mai curând,  aburii, denşi, de sulf.

Beznă totală.

Ca la teatru, înainte de începerea spectacolului…

*

…Astralul îl dădea pe Om prin maşina de tocat – după ce-l tranşase, cu vigoare şi transcendentă bucurie.

Din Om ieşeau, prin grătarul maşinii, şuviţe groase, însângerate…sângele mustea şi se scurgea, roşu-intens, prin grătarul maşinii de tocat, ca un sos de tomate, gustos….

-De ce mă toci? – întreba, chinuitor de intrigată, fiecare şuviţă roşie, mustind de sânge, din Omul trecut prin maşina de tocat.

-Nu ştiu…îţi voi spune mai târziu, acum n-ai nevoie să ştii…nu-ţi foloseşte la nimic! – răspunse, puţin enervat, dar, de altfel, ferm şi calm, Astralul.

-Ba da! Am nevoie de logică…! Ţi-e foame, cumva…? …de aceea mă toci? – întrebară, cu o nădejde, firavă, de logică a faptelor, şuviţele roşii, mustind de sânge, ale Omului.

-Logică…numai voi, Omule Terestru, aveţi ACEST fel de logică…de la efect la cauză…de la cauză la efect…Noi nu mâncăm, nouă nu ne este foame! – răspunse Astralul, aproape strigând… – …dar, straniu, parcă vorbea, în loc de el, Astralul – un automat, scoţând sunete enorm reverberate în atmosfera terestră…

-Vrei să experimentezi ceva…prin mine…prin noi…ucigându-ne…tocându-ne…? – făcură o ultimă încercare de dialog logic – acele şuviţe, mustind roşii, ale Omului, însângerate, scurse prin grătarul maşinii de tocat.

-Noi nu avem nevoie de experimente. Noi ştim totul, noi cunoaştem totul… – se repetă metalismul vocii Astralului (…practic, nespunând nimic nou, faţă de ceea ce şi de felul cum afirmase, până atunci…).

-…Atunci? Atunci? Atunci? – strigară, exasperate, reverberate şi ele, şuviţele mustind, gros-însângerate, ale Omului, trecut, neîntrerupt, prin grătarul tocătorului.

-Dacă voi ucide, dacă voi distruge, mereu, tot ce duhneşte a vechi, primejdios şi pretenţios de vechi, aşa ca tine…fără întrerupere să distrug…atunci voi vedea FEREASTRA! Dacă nu voi ucide, dacă nu voi distruge, mereu, fără întrerupere, lumea împuţită de voi, primejdioasele cadavre, care n-au aflat că-s cadavre, sau nu vor să se recunoască drept cadavre…voi fi condamnat la bezna eternă…şi nu-mi va fi dat să văd FEREASTRA! – rosti, în fine, extatic şi cu o logică a lui, personală (…complet străină de a noastră, de acum, fireşte!) – el, Astralul!

***

PROBLEMA DEGETELOR

Problema degetelor de la mâini şi de la picioare devine, pe timp ce trece, una tot mai serioasă.

Uneori, par mai multe, mult mai multe, decât de obicei – parcă ar deveni nişte tentacule de caracatiţă, sau un aluat, cu o viaţă independentă de mine şi extrem de bizară, un aluat care se apucă să fremete, să dospească şi bolborosească (ascuns, posomorât şi clandestin, ca-ntr-un complot întunecat, împotriva unor rânduieli şi legi obscure, nemulţumitoare…) – şi se pun degetele astea (nu le mai simt ca fiind ale mele! – parcă sunt venite „pe şest”, pe un drum de noapte – şi oploşite, aici, la mine, pe extremele corpului meu, pe mâini şi pe picioare – …au devenit, degetele astea „ale mele”, nişte corpuri alienante, teribil de stresante – oploşite, obraznic, la mine, venind din alte galaxii…cine ştie unde situate, galaxiile astea, sub ce tenebre şi lumini or fi fiind situate…) – …şi prind degetele astea greţoase (ca nişte excrescenţe, ca nişte concrescenţe…) să mă furnice, să mă înlăture (pe mine, din mine!) în întreg corpul meu! – şi-s grozav de hămesite, hulpave, extrem de agresive, ameţitoare în sciziparitatea lor, aparentă ori chiar reală (tot se zice că omul va fi înlocuit, ca specie, pe Terra, cât de curând, de moluştele cefalopode…).

Alteori, parcă se răresc, se vestejesc lâncede, se-mbolnăvesc de un deficit de lumină, ca nişte melancolice frunze, într-o toamnă târzie – şi…cad. Tentacule uscate şi căzute…Nici nu mai merită să le iei în seamă, sărmanele!

…În ultima vreme, acest obicei al numărătorii degetelor de la mâini şi de la picioare a devenit, pentru mine, unul îngrijorător de des repetat. Dar şi îngrijorător (o îngrijorare metafizică, rău-prevestitoare…) în sine: de fiecare dată când mă apuc de treaba asta, îmi iese alt număr!

Cu totul alt număr, un număr cu totul surprinzător, înstrăinător de mine… – …jubilând de supriza neplăcută pe care a produs-o – sugerând, în subsidiar, o revoltă secretă şi cinică, ba chiar  frizând sfidarea, batjocura, o ironie sarcastică. Semn că undeva, în cosmos, au loc schimbări majore, nemulţumiri galactice, revoluţii necruţătoare…şi degetele (să zicem, încă, aşa, de formă, incorect şi convenţional…: „ale mele”!) răspund, prompt şi străin, acestor semnale (recepţionate, total autonom de fiinţa mea!), oricât de îndepărtat-cosmice ar fi ele, semnalele astea…

Şi mă înverşunez, o iau de la capăt cu numărătoarea degetelor (…„ale mele”…)… – …toată fiinţa mea se fleşcăieşte, umilită, exasperată şi dezolată…până ce simt că o soluţie mai simplă, mult mai simplă, pentru om (…dar cine ştie ce forţe malefice, de rea-credinţă, s-or fi împotrivit ei, soluţiei ăsteia ameliorative, atunci, la început…acolo…), tot aripile ar fi fost…

Erau numai două – una-două…una-două! Una aici, în stânga, a doua, acolo, în dreapta – şi basta! Liniştitor…mult mai liniştitor. Pentru toată lumea.

Poate doar pentru acele galaxii îndepărtate, răzvrătite mistic – nu.

***

REFLECŢIILE CENTAURULUI CHIRON

Elena, furioasă şi teribil de frustrată, îi strigă soţului ei, Menelaos:

-Eşti un bătrân puturos şi neputincios!

Bătrânul (cu-adevărat…) Menelaos, fără să se simtă vexat, într-un mod deosebit, îi replică soţiei sale, scurt:

-Eşti o curvă!

CENTAURUL CHIRON[73], care-şi făcea obişnuita-i plimbare patrupedică, prin preajma palatului regal, reflectează:

-De bătrâneţea înţeleaptă, ca şi de curvia celebră, poţi să te salvezi în mit…! Deci, mereu: Vai celor mediocri!

Şi-şi luă, degrabă, copitele la spinare, să-i spună una bună elevului său cel drag, Achille…

…E ceva, da, să ai un ucenic, care să te şi asculte – chiar şi în discursul tău gongoric, despre mediocritate! – …să te asculte extatic, dumnezeieşte…

Şi să şi înveţe – din orice, măcar ceva!

***

FRÂNGHIA ŞI PATRIOTISMUL

Unii se întreabă, şi azi, de unde şi-a făcut rost Iuda de frânghia cu care s-a spânzurat.

După câte ştim noi (şi am investigat chestiunea asta energic şi cu foarte multă cheltuială de timp, întrebând din om în om!), lucrurile s-au petrecut cam aşa:

IUDA intră în dugheana unui meşter şi neguţător frânghier:

-Ai frânghie bună?

-Păi, cum să nu fie bună? E, doar, frânghie evreiască! – spuse, mândru, neguţătorul de frânghii.

-Mă ţine şi pe mine? – întrebă, cam neîncrezător, Iuda.

-Te ţine şi pe tine, şi pe toată familia ta! Tu să fii sănătos…mă rog, să te spânzuri sănătos…adică… – se cam bâlbâi neguţătorul, dându-şi seama că urările nu prea-şi au locul, în astfel de situaţii….cum să le zicem noi…? …”sensibile” – ar fi potrivit?! Să zicem că da.

-Deci, e frânghie evreiască… – se autoîncurajă Iuda.

-Da, da, da, frânghie sută la sută evreiască…cea mai bună din lume! – …spânzură orice şi pe oricine! – „frânghie evreiască – patent evreiesc”! – se reambală, încă mai înflăcărat,  meşterul şi neguţătorul frânghier, cel care-şi pierduse cumpătul, cu câteva clipe în urmă.

-Bineee… – făcu Iuda. Am să văd…

-Da, ai să vezi…şi…

Era să mai zică o prostie, bietul frânghier, cam încurcat de ineditul situaţiei (…nu mai avusese, până atunci, clienţi sinucigaşi, sau cel puţin, nu sinucigaşi declaraţi, cu atâta francheţe şi înverşunare!): „Şi să te întorci să-mi zici ce părere ai de <<frânghia evreiască – patent evreiesc>>…” – …dar, din fericire pentru el, îşi opri, în ultima clipă, vorbele, pe muchia buzelor.

Iuda cumpără frânghia – şi plecă din dugheană, încordând şi descordând „frânghia evreiască – patent evreiesc” între mâini, ca pentru a-i testa rezistenţa. Cine-l vedea, jucând astfel frânghia între mâini, zicea că face exerciţii la extensor…

Când ajunse pe deluşorul care, ulterior, îi va fi şi mormânt, sub numele de „Ţarina Olarului” (…pentru că, în definitiv, trupul nu preţuieşte mai mult decât o oală de lut, iar Iuda punea un preţ cam exagerat pe trup…), căută din ochi un copac cu crăci zdravene, legă funia de una dintre crăci, îi făcu nodul, se căţără pe creanga de deasupra celei cu funia înnodată, se coborî şi-şi vârî capul în laţ, apoi îşi dădu drumul în gol…dar frânghia se rupse, sub greutatea lui.

Iuda se sculă de jos, înjurând de mama focului, atât „frânghia evreiască – patent evreiesc”, cât şi pe frânghier.

Dar, gândindu-se mai bine, îşi zise că trebuie să fie şi să şi dovedească, în mod concret, patriotismul lui, de fariseu, amic intim al lui Caiafas  (Marele Preot al Templului din Ierusalim!)… – …şi cum poţi să-ţi dovedeşti patriotismul, mai cu priinţă, în astfel de împrejurare specială, decât …”reluând faza”, demonstrativ?

Deci, Iuda înnodă frânghia, de unde se rupsese, parcurse, din nou, toate etapele, până la cea cu vârâtul capului în laţ şi cu aruncarea în gol…şi, de data asta, totul merse strună!

Iuda dovedise şi stabilise, pe pielea lui şi prin tenacitatea lui patriotică, precum că „frânghia evreiască – patent evreiesc” este superioară tuturor celorlalte frânghii din lume, bune de spânzurat…

Punct…şi de la capăt. Pentru că materia şi energia evangheliilor nu se opresc niciodată!

Cel mult, fac o pauză de respiraţie şi de regenerare…ad-hoc.

***

SÂNGELE AMESTECAT

Călăul se pregătea să taie frumosul cap al unei regine – regina MARIA STUART[74]. Altă regină (o regină urâtă din naştere şi fals mitologizată, după moarte, de către locuitorii „perfidului Albion”…), Elisabeta I (…buna verişoară a Mariei Stuart…), aştepta (în balconul ferestrei palatului regal londonez) să cadă, cât mai repede, dincolo de butuc, capul însângerat al adversarei sale dintotdeauna.

Deodată, călăul simţi că degetul care-l durea (cel mic, de la mâna dreaptă) de vreo două zile (se infectase, probabil, de la atâta sânge nevinovat…!), începe să i se încârlige, de suferinţă sălbatică, atroce, pe coada securii…insuportabil…atât de cumplit îl torturà durerea, înspăimântător, halucinant! Nu mai rezistă. Îşi zise, parcă într-o scăpărare de gând:

„Dacă, pe butucul ăsta, va cădea un atât de frumos şi nobil cap de regină, de ce n-ar fi bun butucul ăsta şi ca să cadă şi nenorocitul ăsta de deget netrebnic…degetul meu ăsta, al meu, micul şi insuportabilul meu deget infectat?”

Şi, aproape fără să se mai gândească, îşi puse degetul cel mic pe butuc şi, folosind mâna stângă, îl reteză, fulgerător, cu securea uriaşă (…atât de fulgerător a fost gestul călăului, exasperat de suferinţă, încât nici careva din plebea strânsă, nici cei din balconul regal – n-au observat nimic!).

Apoi, abia băgând de seamă semnul fatal, pe care trebuia, la acel ceas, să-l dea acritura de Elisabeta I (însemnată de Dumnezeul Dreptăţii, cu sterpăciunea cea fără de leac…), din balconul palatului regal –  călăul o rugă, cu vorbe reverenţioase, dar hotărâte (şoptite şi grăbite), pe blânda şi încă fascinanta Maria Stuart, să-şi pună gâtu-i alb de lebădă, pe trunchiul aşchiat, deja însângerat… – şi…dintr-o singură şi măiastră lovitură (….cu dreapta lui proaspăt mutilată!), o decapită.

…Iată cum, pe acelaşi butuc, s-au amestecat şi înfrăţit, aparent cu totul întâmplător (…dar nimic, în cosmos, nu se întâmplă fără de noimă!), sângele ţăranului ursuz şi analfabet (devenit, din prea multă sărăcie exasperată  –  călău), cu sângele unei splendide regine scoţiene…atât de iubită, chiar şi după (sau tocmai pentru) martirajul ei senin…!

…Şi zău dacă această împreunare bizară (în ordinea noastră logică!) a mai fost remarcată de cineva, cândva…până azi!

***

 

 

LENEA LEDEI[75]

Era adânc după-amiază. Mireasma florilor sălbatice, de pe câmpuri, te îmbăta de te trăsnea. Tolănită în iarba pajiştii împărăteşti, sub miresme şi raze de soare, prinţesa LEDA (soţia tiranului Spartei, Tindar…) se întinse, cu ochii închişi, teribil de somnoroasă. O mânca, ceva, pe la genunchii, de deasupra cărora i se sumesese fusta, tare neglijent pusă şi ţinută.

„Ce naiba mă tot mănâncă, de zor, în după-amiaza asta de miere?” – se întrebă, cu o lene nespusă, Leda. Întredeschise ochii, pentru o clipă numai – mijindu-şi-i spre propriii genunchi:

„-Ia uite – o lebădă! Ha! Albă, mare, frumoasă…dar să mă trezesc eu de dragul unei nenorocite de orătănii?”

Simţì că mâncărimea, cu multă iuţeală şi hărnicie hulpavă,  i se suie tot mai sus de genunchi…dar nu se sinchisi…

Şi iată cum s-au născut Elena şi Pollux: din incredibilă lene femeiască şi din iuţeală zeiesc-bărbătească!

(…Se zice că Elena s-ar fi complăcut a-i fi soţie până şi îndrăcitului savant –  Faust…Nu-i de mirare că femeile trag la tot ce-i bizar: tot din lene provine şi admiraţia fără discernământ!).

-Şi nimeni n-a îndrăznit să se lege de ei (adică, de Elena şi Pollux!), vreodată, cum că-s „copii din flori”…

Deh, „şeful ăl mare” să trăiască!

***

TAINA LUI PETRU

 

Se tot pune o întrebare, referitor la un text neotestamentar, din Sfântul Evanghelist Luca:

„Iisus a văzut stând lângă lac două luntre, iar pescarii, ieşiţi din ele, îşi spălau mrejele. Şi suindu-se în una din aceste luntre, care era a lui Simon, l-a rugat pe acesta s-o depărteze puţin de mal – şi şezând, învăţa din luntre poporul.

Iară când a contenit de a grăi,a zis către Simon:

-<<Trage la adânc şi vă aruncaţi mrejele spre pescuire>>.

Răspunzând însă Simon, a zis către Dânsul:

-<<Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit, şi n-am prins nimic; dar fiindcă zici Tu, VOIU arunca mreaja>>” (Luca, V, 2-5).

Deci, luntrea aparţinea, dintre cei doi fraţi, Simon-Petru şi Andrei – lui SIMON-PETRU. De ce aparţinea acestuia, şi nu fratelui său, sau să fi avut parte egală, la luntre, amândoi fraţii? Şi de ce, dintre cei doi fraţi, nu Andrei îi răspunde Învăţătorului-Iisus, ci, cătrănit şi exasperat, doar Simon-Petru? Care Simon-Petru nu avea un ascuţiş de limbă prea mare şi nici o retorică ieşită din comun, precum cea paulinică…

Cei doi fraţi aveau părinţi. Dar amândoi aveau aceiaşi părinţi, deci faptul că proprietatea şi-o asumă doar Simon-Petru asupra luntrei, înseamnă că acesta din urmă avea o datorie în plus, faţă de Andrei, care numai de părinţii proprii se îngrijea. Şi faptul că de cătrănit numai Simon-Petru era cătrănit, deşi amândoi fraţii fuseseră la fel de păguboşi la pescuit, spune încă mai mult: Simon-Petru avea nevoie de hrană mai multă decât pentru sine, pentru fratele său şi pentru părinţi…şi, deci, era singurul exasperat de ghinion.

…Nu ştim cum o chema, şi va rămâne asta o taină, probabil până la sfârşitul veacurilor… – …dar Petru avea şi grija unei logodnice, din satul lui. O logodnică de taină. Numai părinţii (ai lui şi ai ei) şi fratele Andrei ştiau despre existenţa acestei smerite şi frumoase, minunate taine – pentru că un om sărac şi demn trebuie să se ferească, umilit, chircit în sine şi amărât, de ochii răi ai oamenilor bârfei şi hulei, ai dispreţului, sfruntării, ai insultei grosolane-“măscărìrii” şi ai nedreptăţii trufaşe (…până când vor putea demonstra satului că, şi ei, prin vrednicie cinstită, sunt în rând cu lumea…dacă nu chiar mai sus, prin străduinţa lor cea fără compromis ori pată!).

Săracă şi ea (cum altfel?), logodnica cea de taină se lăsa în voia şi-n puterea bărbătească a grijii viitorului apostol al lui Hristos – pentru a primi hrană şi ocrotire de la Simon-Petru. Totul era curat (…sub frumoasă şi înfrumuseţată, prin sufletul lor de lumină –  taină!), între cei doi logodnici – dar Simon-Petru, deşi doar un pescar sărac, se simţea obligat, de demnitatea lui de viitor soţ, să dovedească logodnicei lui (cât şi părinţilor ei, presupunem noi…) că “hărnicia doboară sărăcia”. Şi…uite că, în acea seară, nu putea să-i facă iubitei sale logodnice (şi părinţilor ei) această firească demonstraţie, de mândrie şi virilitate ocrotitoare.

Şi, atunci, să nu ne mai întrebăm de ce Învăţătorul Dumnezeiesc l-a tolerat şi iertat (în repetate rânduri!), pe Simon-Petru (cel atât de stângaci, dar atât de cinstit, de drept la suflet şi-n Duh şi total ne-făţarnic!), mai mult decât pe oricare dintre ceilalţi ucenici ai Săi.

Simon-Petru, venind, definitiv, lângă Hristos – jertfise, în simplitatea lui demnă, mult mai mult decât oricare dintre ceilalţi apostoli: Simon-Petru jertfise însăşi dragostea lui pământească, toată –  pentru Dragostea, infinit mai importantă, de Învăţătorul Ceresc…de Mântuitorul Lumii. Şi intuiţia sa de om primitiv şi simplu – NU L-A ÎNŞELAT!

Ceea ce zisese Hristos, cândva, despre ziua de mâine, despre păsări şi despre crini – atât de zguduitor de adevărat, dar şi atât de greu de mistuit, în minţile noastre, cele strâmbe şi strâmte (“Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?

Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot?

Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.

Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei” – Matei, VI, 25-34) – era valabil şi pentru iubita logodnică a lui Simon-Petru, lăsată în urmă, în satul lui de pescari, de lângă lacul Ghenisaretului…

***

Vremuri blestemate, oameni nefaşti

 

…OLIVER CROMWELL[76] (asasinul cavalerului-rege,  Carol I Stuart!), după masacrele de la Drogheda[77] şi Wexford, din 1649, călărea, posomorât, în fruntea “capetelor rotunde”[78] (puritanii), înarmaţi până-n dinţi şi îngrozitor pângăriţi, scăldaţi în sângele semenilor lor răzvrătiţi, catolicii irlandezi…

Se gândea, cu făţărnicie, dar şi cu mare şi adevărată îngrijorare (pentru că este prea posibil să nu fi vrut, neapărat şi de la început, răul imperiului său… – …dar reuşise a-l face, acest rău – din plin!):

-Războiul ăsta pustiitor a crescut anarhia în ţară…şi, deci, mi-a scăzut şi mie, cumplit, autoritatea. Până şi cei mai credincioşi mie s-au îngreţoşat de ce i-am pus să facă…să vadă…să spună…Dumnezeu să-mi binecuvânteze mâna şi mintea…îmi pare rău, îmi pare rău, dar eu Îl slujesc pe Domnul, chiar cu mâinile mânjite de sânge…dar trebuia…eu şi numai eu trebuia să…să…să…

Fluxul gândurilor lui Oliver Cromwell se opri, extenuat… – …şi, deodată cu gândurile-i, se opri şi calul său ostenit, care numai prin bălţi de sânge călcase, plescăind sinistru, de vreo lună încoace… – …apoi, îşi reluară: Cromwell – gândul (torturat şi neguros…), iar calul – mersul, poticnit jalnic, ca de mârţoagă gârbovită, printre mlaştinile rânjind în delir, imemoriale, împâclite, ale Irlandei…

-Trebuie să fiu, neapărat, rege…da…nu le mai ajunge, britanicilor mei căpoşi, doar titlul fabricat de mine…”Lord Protector”…Ce-i aia să fii rege, în definitiv? O pană la pălărie, şi atât! Şi de ce n-ar fi, atunci, pana aia, aici, la pălăria mea? În felul ăsta, voi stinge nostalgii ameninţătoare şi voi reînvia străluciri bolnave…N-are a face: politica e mai tare chiar decât Dumnezeu. Când te cheamă necesităţile statului, când mocârţanii mei de “capete rotunde” se încruntă a vreme rea…îi spui, răspicat, Lui Dumnezeu, să mai aştepte…ba, chiar să plece, pentru o vreme…la treburile Lui netulburi şi netulburate…

…Peste veacuri, mai târziu, la fel a gândit şi Napoleon Bonaparte, “copilul teribil al Revoluţiei Franceze”, de la 1789 – regicide, deicide, genocidice…În 1801, Napoleon (“micul caporal” corsican, de altădată) s-a încoronat împărat al Franţei (…pe care o ura, nebulos şi vag, dar crâncen…precum pe-o mamă vitregă!):

-Ce-nseamnă a fi împărat? A-i păcăli pe proşti, cu câteva tinichele, atârnate de cap şi de trupu-ţi… – …tinichele de care doar coţofenele s-ar apropia cu plăcere şi stupidă râvnă…

…Câtă distanţă astronomică între aceşti pigmei ai istoriei, condamnaţi de Dumnezeu şi aleşi de oameni, care, de cum şi-i chemau, orbiţi de crize demente, în fruntea lor – şi-i alegeau nu oricum, ci cu surle şi trâmbiţe, ca orişice gloată plebee…! – …după care îşi descopereau, şi ei, aceeaşi ură neabătută, faţă de “aleşii” lor (…de cele mai multe ori, nişte monştri înfricoşători…), precum mânia Lui Dumnezeu. Unii tirani erau condamnaţi chiar în timpul vieţii[79] lor – şi regalitatea divină autentică, mistic aureolată, cu autoritate legitimată prin legendă şi mit…devenea, din nou (…în sufletul şi simţirea mulţimilor, năuce şi pulberoase…), dor de nestins. Amintiţi-vă, cu evlavie, de cei care, în Dacia Sacră, erau numiţi “rex et pontifex”…amintiţi-vă, apoi, de voievozii martiri…amintiţi-vă şi de semenul lor celt, de la asfinţit, “King Arthur”[80]…care-şi smulge spada-i regală din mijlocul Cosmosului-Lac…“King Arthur”, care a condus douăsprezece bătălii, culminând cu Bătălia de la Mons Badonicus, unde se spune că “King Arthur” a omorât, singur, 960 de oameni…numele lui înseamnă “Omul-Urs”[81], tot aşa cum numele regilor daci însemna “Omul-Lup”, Purificatorul şi Învietorul…iar “King Arthur”, ca şi supranumele dacilor, “Trakes” (…de unde calificativul, inabordabil pentru suspect de mulţi cercetători de azi, şi anume, acela de “TRACI”!), înseamnă şi “Strălucitorul/Arhanghelul, Trimisul Celest”[82]…”King Arthur” este alter-ego-ul Regelui  Orfeu, din Carpaţi – revelat, apoi, ca Zeu al Muzicii şi al ARMONIEI CELESTE!

…Iată cât de frivol a fost tratată regalitatea, de sorginte divină, şi în Ţările române:

La 1866, trădătorii paşoptişti au chemat un “rege” neamţ…să fure şi distrugă Valahia Sacră, mai repede şi mai cu spor. De fapt, un evreu neamţ venetic, aşa-zisul  “Carol I” (de Hohenzollern-Siegmaringen…câtă “valahicitate”, în numele lui odios!). Acesta, precum şi urmaşii, şi toată “nemurăria” lui! – nu au fost, nicicum, trimişii Lui Dumnezeu, ci chemaţii (schilozi la Duh şi monstruoşi întru suflet!) ai vânzătorilor de ţară, mai exact, de jalnica “generaţie paşoptistă” pseudo-valahă, iudeo-masonizată la Paris…

…Nu, n-am învăţat, dar deloc-deloc, de 2.000 de ani încoace, să ne rugăm Lui Hristos, spre a putea să scăpăm de orbirea cea sinucigaşă, pentru a izbuti să întrevedem Adevărul, şi anume – Paradisul-Rai, despre care Jorge Luis Borges spune[83], cu mare îndreptăţire, că este SINGURA CREAŢIE A LUI DUMNEZEU…

De aceea nu avem, azi, conducători autentici, în fruntea popoarelor, ci doar nişte banale paiaţe şi nişte grosolani măcelari…trădători odioşi…

Cavalerism, Onoare, Demnitate, Dragoste de Moşie şi de Neam? “Au fost odată ca-n poveşti,/Au fost ca niciodată…”

…Regii şi Preoţii daci s-au ascuns în văzduh, Sfinţii noştri Voievozi s-au stins (ori s-au azvârlit în văpăile Focului martiric!)…şi, decât ei, alţi sfinţi nu s-au mai arătat ochilor noştri. Doar când ni se va cutremura fiinţa de Intrarea Lui Hristos-Dumnezeu, iarăşi, în lumea asta, şi vom vedea (şi afla!), printr-o Fulgerare a Luminii, precum că “sfinţii sunt, toţi, în noi”…niciunul lipsă, niciunul atins de lepre, de râie, de lene şi de preaîntunecata prostie…

***

ÎMPĂRĂŢIE…

Un împărat grozav se apucă şi împărţi lingăilor săi, servitori fără de obraz –  ţări, mări…burguri bogate, strălucite comitate şi palate…ca să aibă în ce pivniţe să adune şi ascundă jaful cumplit, nestăvilit şi nesăturat, pururi hămesit şi sălbatic…

Popoarele şi oamenii simpli şi muncitori tăceau, înfricoşaţi. Nu îndrăzneau să se împotrivească, să spună că n-are cum să se potrivească ţara lor, cu un oarecare venetic, străin de limbă, credinţă, obiceiuri…Dar dintr-un sat de munte se pogorî, într-o dimineaţă, un sărman ţapinar, către cetatea de scaun a slăvitului (şi atotminţitului) împărat. Greu trecu de straja palatului…numai lăsându-se arestat de ostaşi, reuşi să fie adus în faţa tronului imens, pe care stătea cocoţată o stârpitură de om, cu o falnică şi grea coroană de aur, înfundată pe cap:

-Ce vrei, mişele? – întrebă, cu un straşnic orăcăit, împăratul.

-Păi, am vrut să vin la luminăţia ta, ca să te luminez cu adevărat…

-Dacă-s “luminăţie”, se înţelege de la sine că sunt şi luminat, prostovane! – se umflă, precum curcanul în pene, aschimodia de împărat.

-Dacă ai fi fost cu adevărat luminat, nu făceai greşeala pe care, văd, continui s-o faci… – se sumeţi, fără frică, zdravănul ţapinar.

-Cum îndrăzneşti, lepădătură, javră, golane…? – făcu spume la gură limbricul imperial.

-Îndrăznesc, aşa cum ar fi trebuit să îndrăznească toţi cei care-s luminaţi de Adevăr, de Sfânta Dreptate…că aşa ne-a spus Mântuitorul: dacă nu suntem auziţi în piaţa cetăţii mărturisind Adevărul, atunci să ne suim pe acoperişul caselor şi să-l…

-Luaţi-l! La beci cu el…şi mâine dimineaţă să i se taie capul! – urlă, din străfundul bojocilor, împăratul cel de neatins.

-Stai, împărate, şi ascultă-mă, rogu-te, câteva clipe…după aia poţi să mă faci bucăţele şi să m-azvârli la câini, treaba ta! – strigă, dintre ostaşii imperiali, care-l deja arestaseră, ţapinarul.

-Să stau? Eu să stau? Să-să-să…începu să se bâlbâie, de turbare, împăratul cel prost şi care se credea Dumnezeu pe pământ.

-Da, să stai câteva clipe şi să-L asculţi pe Dumnezeu! – tună ţapinarul, smulgându-se dintre ostaşi.

-Ce-ce-ce…tu tttte crrrrezi Du-Du-Dumnezeu…ha? – continuă să se bâlbâie împăratul. La balamuc cu el…şi după aia tăiaţi-l pe loc…ardeţi-l de viu! – urlă, în pragul demenţei, foca regală.

-Nu eu sunt Dumnezeu, ci Adevărul pe care El l-a turnat în oamenii simpli şi cinstiţi din lumea asta este Chipul Lui Dumnezeu Cel Viu! – continuă să strige ţapinarul, eliberat de strânsoarea slugilor şi a mercenarilor imperiali.

În clipa aceea, şi împăratul, şi slugile-i linguşitoare, toţi şacalii… – tăcură, toţi, năuci, ca la un semn nevăzut.

-Eu sunt un biet ţapinar – începu munteanul – care car buştenii, cu clonţul ţapinei, din munţi, cătinel-cătinel, spre văi şi câmpii. Tu, împărate, n-ai văzut în viaţa ta, nici munţi, nici păduri, nici cer, nici nori, nici izvoare, nici câmpii…n-ai auzit nici sticletele cântând, nici ciocârlia, nici mierla, nici cucul…n-ai văzut nici soare, nici lună, nici stele…nici pe oamenii locului, care-s puşi, acolo, de Mântuitor, hă-hă-hăăă, de când e ea lumea-lume, să vegheze, cu toată puterea credinţei, la Zidirile Lui…bietul de tine, eşti prizonierul acestor lingăi fără obraz…

-Ce-ce-ce… – voi curcănelul imperial să nu se lase dominat de ţapinar, dar, treptat, şi el, şi cei din sala palatului, se supuseră şi tăcură, precum cei prinşi în mreaja unei vrăji minunate.

-…Dacă le-ai fi văzut pe astea toate, ţi-ai fi dat seama că degeaba te prefaci, prin terfeloagele tale şi prin legile date de lingăii tăi, spre propriu-le folos, că le stăpâneşti, cică! – să stăpâneşti Sfântul Duh! – …şi să-i laşi, şi pe ei, să se creadă stăpâni ai munţilor, pădurilor…stăpâni asupra norilor! Numai noi, care trăim în sânul Zidirii Sfinte a Lui Dumnezeu, ştim, cu toată convingerea şi tăria, că ele nu pot avea alt stăpân decât pe Atoatefăcătorul…

…Şi atât de convingător zugrăvi Zidirea Domnului şi pledă zdrenţărosul ţapinar (proţăpit, zdravăn, drept în buricul palatului imperial!), cauza munţilor şi pădurilor, a cerului şi a norilor, a păsărilor şi a soarelui…a Soarelui şi a Lunii, a păsărilor-îngeri şi a vrednicilor veghetori ai Cereştii Moşii…încât împăratul, cu ochii împânziţi de păreri de rău târzii, poate şi de vise rămase, acum, la fel de vane cât şi formele norilor…dădu poruncă să se arunce în foc toată hârţogăraia imperiului.

Iar el însuşi, împăratul, ceru, cu umilinţă şi şoptită rugăciune, zdrenţărosului ţapinar, un strai de cioban, precum şi vòia de a-l însoţi în acest paradis, descris cu toată patima Adevărului – paradis despre care nimeni, dintre jigodiile şi lingăii din jurul său, nu-i pomenise, vreodată…Da-da, nu-i pomeniseră de acest adevărat paradis, de frică să nu facă împăratul mai degrabă, ceea ce, totuşi, datorită aţosului ţapinar, făcea măcar acum, înainte de moarte…

Acum abia afla împăratul, prin vocea smerit-credinciosului, dar demnului ţapinar, despre Adevărata Împărăţie…

***

“VIII CU VIII ŞI MORŢII CU MORŢII”

Un preot însoţea alaiul funerar, cu mortul la mijloc, în dric – spre cimitir. Alaiul, cum e obiceiul, mergea pe mijlocul străzii.

Deodată, preotul îşi zări, pe trotuar, câţiva dragi cunoscuţi şi buni prieteni. Dintr-odată, preotul ieşi dintre întristaţii şi îndoliaţii care formau alaiul funebru, cărora el, preotul, le era singura călăuză şi mângâiere – şi se repezi, cu poalele patrafirului suflecate (…de parcă se pregătea să treacă o apă mare…) spre grupul de amici, de pe trotuar, intrând, cu râs şi zâmbet, drept în mijlocul grupului.

Amicii, în mijlocul cărora se înfipsese preotul dezertor, se alarmară:

-Cum, părinte? Laşi mortul singur…şi pe familia îndoliată…şi pe…

-“Viii cu viii şi morţii cu morţii” – rezolvă preotul (pe loc, şi perfect teologic şi “întru cuvântul Lui Hristos”…) spinoasa problemă. În definitiv, tot la groapă o s-ajungă mortul – ori cu mine, ori fără mine… – încheie preotul, şi continuă să râdă, vesel şi “de lume”…”de gaşcă”…

Amicii nu insistară – bucuroşi că au, printre ei, şi un “om sfânt”.

Şi alaiul îndurerat merse înainte…fără de călăuză ori mângâiere pământeană.

***

LUCIFER

-Lucifer e dracul…

-Pardon, Lucifer este Arhanghel!

-Păi, nu mai poate fi Arhanghel, că l-a azvârlit Dumnezeu din ceruri…

-Şi tu crezi că Dumnezeu ar fi descompletat Arhanghelii, numai de dragul unei pedepse, revoltătoare, nedemne şi stupide, numai pentru a sancţiona o atât de discutabilă greşeală, a unuia dintre ei? Cum să strici şi să stingi, pe vecie, Tu, Dumnezeu – Însăşi Cifra Mântuirii[84]?

-Păi…

-În primul rând, nu uita că Lucifer înseamnă “făcătorul Luminii”. Adică, Lucifer este Primul Ajutor al Lui Dumnezeu, din Prima Zi a Creaţiei. Deci, Lucifer s-a înhămat primul, dintre cei 12 Arhangheli, la smulgerea şi vădirea Luminii, din abisul întunericului. Din haos. Şi n-a cerut nici favoare, nici plată, pentru că a dat valoare şi ţintă de Lumină, tuturor celor create, ulterior, de către Demiurg. Adică, înseşi Ierarhiilor Celeste!

-Deci, e dracul sau nu-i dracul?

-Nu merge cu “da” şi “nu”, în lumea Supremului Arbitru Cosmic: dracii sunt tot îngeri, mila Lui Dumnezeu este fără de capăt, iar Mântuirea nu poate fi concepută decât ca un act integral. Origene[85] însuşi a afirmat că primii care vor merita, deci vor şi căpăta Mântuirea – sunt demonii, pentru că sunt cei mai supuşi, în slujba lor, de a încerca şi întări, spiritual, Omul, pentru ca Dumnezeu să-şi recupereze, de data asta, superior, ba chiar SUPREM spiritual, Capodopera Zilei a Şasea. Omul va sta deasupra Heruvilor[86] şi Serafilor[87]…

-Lasă poveştile şi teoriile astea găunoase…

-Nu văd de ce ar fi “teorii”, şi încă …“găunoase”! Generozitatea lui Lucifer, care, atunci, la început, nici nu avea ce răsplată să ceară, pentru că, încă, nimic nu se făcuse…este răsplătită de Mântuitorul Lumii cu rangul de “Poet al Lui Dumnezeu”…

-Cum? Ce? Blasfemie!!!

-De ce un “Poet al Lui Dumnezeu” ţi se pare a fi o “blasfemie”? Dacă nu-L vede pe Dumnezeu, n-are cum revela Sacra Poezie a Paradisului şi a Esenţelor Entelehice – deci, nu-i Poet! Dar Lucifer Îl vede, şi asta, în fiece clipă din eternitate! “Blasfemie”… – pentru că este “Vizionarul-fără-de-Plată” şi, apoi, “Martirul Uitării şi Nerecunoştinţei Lumii”? Da, în definitiv, asta este şi rămâne, în esenţa sa, Lucifer…cealaltă faţă, geamănă, oglindită – a Lui Hristos. Mai gândeşte-te, şi vei ajunge la concluzia înţelepţilor antici, dacă în creştinism tu nu-L pricepi pe Hristos… – …Hristos, Cel care nici răzbunător nu este, şi nici ură ori pică nu poartă…şi rabdă, şi iubeşte, cât tu nici nu ţi-ai putea imagina vreodată…Anticul Hesiod spunea despre Eros-Iubirea că “a fost înainte de toţi zeii” – deci, nu se poate ca Hristos, Vârful Muntelui Duhului Lumii, să nu-şi iubească întreaga Creaţie, fără limite ori discriminare…

Dogmaticul rigid tăcu, pentru că Argumentul Iubirii nu putea decât să-l aprobe. Altfel (îşi spunea el, în sinele său, strâmt şi cam mucegăit de nefolosinţă…)  – ar fi riscat să fie, el însuşi, acuzat de blasfemie…şi, fireşte, de prostie!

***

DOGMA…

Câtă vreme vor exista, în noianul popoarelor creştine, noţiunile de “paradis” şi, respectiv, “infern” – cei doi protagonişti cosmici, Dumnezeu şi Satana, vor apărea, în mentalul uman, ca fiind nişte derbedei şi escroci, care, toată vremea, cât ţine istoria, altă treabă nu au decât să născocească noi metode de a se înşela, de “a se trage în piept”, unul pe celălalt, pentru a câştiga, cu orice preţ, o partidă numai de ei ştiută… –  …de a câştiga, deci, “liberal” –  deci, total necinstit!

Dacă Bisericile (Ortodoxă şi Romano-Catolică) vor voi să-i reabiliteze  moral, pe cei doi “şefi cosmici” (…şi pe drept cuvânt, probabil…), care, acum, sunt compromişi cvasi-total, trebuie să ofere o iertare generală, o absolvire generală de păcate – şi să-i deposedeze, pe cei doi “lideri cosmici”, de orişice responsabilitate, în domeniul moralei omenirii.

Se simte nevoia (…cum s-a simţit dintotdeauna – şi Ea a venit/s-a arătat, împlinitor, mulţimilor, prin HRISTOS-MÂNTUITORUL LUMII COSMICE!) de o divinitate cu adevărat altruistă, faţă de om/umanitate şi încărcată de misiuni creatoare, nelimitat şi perpetuu creatoare. Dogma Sfintei Treimi (negată încă din 325 d.H., de majoritatea episcopilor de la Nikeea…), din raţiuni multiple şi foarte bine întemeiate (în primul rând, încercarea permanentă a evreimii/rabinatului mondial, de 2000 de ani încoace, de a-şi subordona, până la totala servitute, doctrina creştină, introducându-şi, în chiar miezul ei, un atât de dubios “Tată”, care să fie echivalent, sau identic, cu Iahwe/Iehova, dumnezeul “urii-mâniei-răzbunării”, deci… cu Satana! –  …şi să şi-l subordoneze, “Tatăl”, precum şeful de birou sau patronul – pe bietul funcţionar, în toate ascultător, ca un handicapat mintal: pe “Fiul-Hristos”!), trebuie fie desfiinţată, fie re-interpretată, din cu totul alte unghiuri de viziune şi interpretare, decât cele actuale.

În zilele noastre, “Tatăl” este “boss-ul”, teribil de capricioso-mofturos şi tiranic, care are monopolul Voinţei Cosmice şi al Sorţii, pe care şi le impune absolut arbitrar (desfiinţând, în totalul dispreţ chiar veterotestamentar, liberul arbitru!), Hristos este “mocofanul”, “dependentul total” (un soi de drogat “avant la lettre”!), la modul servil şi oligofrenic (a se vedea aşa-zisa “rugăciune din Grădina Ghetsemani”: “Dar facă-se Voia Ta (s.n.), nu voia mea”), Duhul Sfânt rămânând o noţiune total abstractă şi inutilă-inutilizabilă, care nu încape funcţional, nicăieri (chestiunea cu “filioque” rămâne aproape una marginală, deşi se încearcă a se re-introduce, prin ea, agentul de slăbire a coeziunii spirituale, politeismul – sub MASCA monoteismului… – …în raport cu gongorismul, absolut gratuit şi fără nicio relevanţă efectivă, a versetului din textul Crezului, despre Duhul Sfânt: “care a grăit prin proroci” – evident, în majoritate, se trimite la profeţii Vechiului Testament, deşi Ioan Botezătorul este, şi el, profet…; dar prin Poeţi – oare, nu? Ce fel de Sfânt Duh este El, dacă nu exprimă, clarissim, forţa de expresivitate şi de acţiune demiurgică, a Lui Hristos?).

*

-Dar uite ce frumos scrie pe troiţa asta! Vezi? – îmi zise, într-o zi, un cunoscut, cu care plecasem într-o călătorie, şi, acum, stătea, pe margine de drum, şi privea scrisul de pe placa prinsă pe peretele unei troiţe (combinată cu un paraclis…), foarte sofisticat construite.

-Ce scrie? – îl întrebai eu, cam oboist şi neinteresat de inscripţiile ocazionale.

-Păi, uite ce scrie – zi şi tu dacă nu-ţi dau lacrimile: “Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului şi cu desăvârşirea Sfântului Duh, s-a zidit acest sfânt lăcaş, cu hramul Sfinţilor Petru şi Pavel, prin contribuţia benevolă a lui Ion Andrei, în cinstea şi sănătatea bunicii lui, Varvara”…

-Da, impresionant gestul tânărului, impresionant că nu şi-a uitat bunica şi impresionant că şi-o cinsteşte, chiar înainte de a o fi pierdut, dar…

-Dar…ce? Ce tot ai de spus, ce tot cârteşti? Ţi-e ciudă că a făcut unul un gest pe care tu n-ai fi fost în stare să-l faci, asta e!

-Poate că n-aş fi fost în stare, că nu mă dau banii afară din casă, nici când e vorba de mâncarea propriilor mei copii…Dar voiam să-ţi atrag atenţia asupra unui lucru mult mai…

-Nu, tu eşti un invidios! Asta e! Şi gata! – strigă, cu mâinile la urechi şi cu mare harţag, amicul meu.

-Dacă-ţi iei mâinile de la urechi…am să-ţi zic ceva care o să te intereseze… – spusei eu, domol.

-Uite că le-am luat! – se agăţă curiosul meu partener de drum (…căruia îi trecuse harţagul, ca prin farmec…), de vorbele mele,.

-Priveşte la formularea teologică de pe placă: “Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fului şi cu desăvârşirea Sfântului Duh”.

-Da, ce are? Ce nu-ţi convine? – îi reveni harţagul, bunului şi naivului meu amic.

-Păi, uite cum stă treaba: Tatăl are “VREREA”, deci are, implicit, PUTEREA! Fiul nu-i decât un “ajutor”, o slugă a Tatălui tiranic şi atotputernic…iar desăvârşirea, în mod absurd şi bizar, nu aparţine nici tiranicului şi puternicului Tată, nicicum Fiului-“ajutor”…ar fi zis mai bine  dacă scria “amploaiat”, ori “grefier”…ci tocmai enigmaticului, pentru toţi, Sfânt Duh…Unde vezi tu, în formularea asta, identitatea “ipostazurilor” divine-pesonajelor divine cele trei, unde vezi tu acel veşnic invocat “3=1”…când, fiecare dintre cei trei este, funcţional, total diferit de “tovarăşii” săi trinitari, şi, mai cu seamă, “tovarăşii treimici” ne sunt înfăţişaţi ca fiind subordonaţi ierarhic, TOTAL, Tatălui…singura problemă rămâne că Sfântul Duh, fiind desăvârşit, ar însemna că tiranicul Tată n-ar fi desăv…?

-Nu, că tu cauţi, la toate şi tuturor, nod în papură! – mă întrerupse, impetuos, şi-şi plesni mâinile, una de alta (înălţându-le, apoi, către cer!), a mirare revoltată, amicul. Tu blasfemiezi şi spurci tot ce atingi, cu mâna, cu ochiul, cu limba, cu…

Până azi mă mir cum de m-am apucat să vorbesc despre religie, cu acest prieten al meu…total încredinţat că a gândi şi a căuta adevărul – sunt (şi TREBUIE să fie!) echivalentul, sinonimul blasfemiei…uitând de învăţătura Dumnezeului Unic, HRISTOS: “Bate, şi ţi se va deschide – caută, şi vei afla…”.

*

…Un preot-călugăr, bătrân ca vremea, a mai atras atenţia asupra unui aspect teribil:

-“Preoţi fără de minte şi nechibzuiţi” – li se adresa el, extrem de…reverenţios, preoţilor de mir – “aţi pictat, la Pantocrator, un MOŞ! – cică Tatăl! – iar pe pereţi se plimbă un MUCOS, cică Hristos! Nu vă daţi seama că aţi introdus, în biserică, TIMPUL, deci PĂCATUL?! – şi, care va să zică, aţi transformat lăcaşul Credinţei în Hristos – în lăcaşul Satanei?!”

Şi are perfectă dreptate! De fapt, s-a mai întâmplat ceva, de care laicii (spre deosebire de clerici, care sunt terorizaţi de ierarhii lor şi devin, treptat, nişte mancurţi…închizându-ţi gura, ţie, laic, cu…”taina sfântă” – …dar cine are şi poate da garanţia sfinţeniei, înafară de Dumnezeu, şi de unde ştim, oare, că, de fapt…”cineva” ANUME, din omenire! – nu vrea să mai gândim, cu ceea ce avem între umeri, pus tot de Dumnezeu… – …ci să înghiţim farse după farse, “pe nemestecatelea”, pentru a face din noi, lejer, nişte …da, nişte ”sclavi veseli”, numai buni de ospiciu!) devin tot mai intens-conştienţi: se furişează, din nou, politeismul schizofrenizant, pe uşa din spate – distrugând, cu totul, măreţia monoteismului solidarizant-spiritual.

Nu, aşa cum sunt prezentate, în textele intens falsificate de către “harnicii lumii”.. – creştinismul “treimic” şi Dogma Treimii nu au nicio justificare, pentru mulţimile necăjite ale lumii!

Pe la 1410, cel mai mare pictor rus-iconar, ANDREI RUBLIOV[88], reprezenta Sfânta Treime întru identitatea perfectă a celor trei “ipostazuri”-personaje divino-creştine. Reluând o temă clasică a iconografiei bizantine, ospitalitatea lui Avraam, Andrei Rubliov a fost primul iconar care a făcut să dispară din cadrul icoanei personajele Avraam şi Sarra, concentrând atenţia privitorului spre cei trei îngeri aşezaţi lângă stejarul Mamvri, ILUSTRARE A ARMONIEI TRINITARE. Deci, pe la 1410, încă se cunoştea, la modul înalt-spiritual şi desăvârşit, Sensul Monoteist şi Măreţia Lucrării Întru-Unice a ORTODOXIEI!

…Şi toţi uită (până la amnezia maladivă, sau până la indiferentismul total!), că Hristos este SINGURUL Dumnezeu – Duhul Unic al Luminii şi al Mântuirii Cosmice! Este, concomitant, “Gott”-ul şi “Gottheit”-ul[89]  extaticului MEISTER ECKHART[90]! Dumnezeul cel arătat mulţimilor, pentru a le sensibiliza şi a le atrage atenţia asupra Căii, călăuzindu-le  –  şi “Gottheit”-ul, acelaşi Duh Suprem/Supraduh Cosmic, dar vizibil doar Duhului/Sinei Spirituale, după părăsirea stadiului terestru – “Gottheit”-ul (aparent inactiv – în realitate, refăcător de lumi şi unităţi, la infinit, “ou din ou, ou peste ou”, ca la Brâncuşi!).

Să-l acuzi pe extaticul Eckhart de erezie[91] (şi tocmai legat de sublima Carte a consolării divine!), şi să nu bagi de seamă toate neconcordanţele, fie perverse şi (auto)subminatoare de creştinism (prin harnica contribuţie a “amicilor” veterotestamentaro-mozaici…care insistă, în unele rugăciuni creştine, “fabricate la minut”, până şi asupra circumciziei lui Hristos [“Prin mâinile neprihănite ale Mariei şi prin inima lui Hristos, îţi oferim prima vărsare de sânge a Lui Hristos…” – …despre care formulare se pretinde că ar aparţine Sfintei Brigitta, a Suediei[92]…], mozaicii apropriindu-şi, hilar şi revoltător, totdeodată,  Dumezeul Cosmic!), fie absurd, total lipsit de logică şi bun-simţ, din creştinismul-posthristic denaturat, impus de un păgân[93] (prin rugăciunea Crezul, decisă imperial, la Nikeea – 325 p. Ch.!) – înseamnă să-L răstigneşti, din nou, pe Hristos, amânând, “sine die”, Mântuirea/ Atotrevelarea Fiinţei/Fiinţării Spirituale a Omului.

Amânând re-îndumnezeirea omului, re-înfrăţirea lui cu Hristos, Fratele nostru mai Mare şi Călăuza Cosmică a umanităţii.

*

…-Se spune că SFÂNTUL FRANCISC este singurul creştin, de la Hristos încoace. Aşa este: numai el a înţeles, deplin (şi, deci, le-a şi avut, în palme, în tălpi şi sub coastă…”Sfintele Stigmate”) semnificaţia, cosmică şi mântuitoare, a Sfintelor Stigmate (prin care Sângele scurs arde păcatele Ţestei Adamice de jos, iar Apa ţâşneşte în sus, în cosmos, mântuind TOATĂ/ÎNTREAGA lucrarea Divină… – …Apă de-a văzut-o şi Iuri Gagarin, în 1961, zburând circumterestru… – , pentru a arde o istorie-fără-de-istorie, o fantasmă a conştiinţei noastre re-trezite la ARMONIE COSMICĂ-VIAŢĂ ETERNĂ! – adică, a arde “păcatul-neghină”, întru suprema înţelegere şi îndurare şi re-arhitecturizare a ANDROGINULUI PARADISIAC!),  prin care Hristos ni se arată, ca Gott, ca fiind, adică, cel mai autentic, singurul şi supremul duh activ-altruist, al nefericitei şi zbuciumatei istorii a “omului căzut”.

 *

-…Dacă stau şi mă gândesc bine, nu ştiu, decât foarte vag, cine e Hristos. EXISTĂ (peste tot, în toţi şi-n toate… – …deci, şi-n mine!), ştiu asta, fără nici cea mai neînsemnată şovăială! – …dar Identitatea Sa (fără “buletin urban” sau “metropolitan”!), Personalitatea Sa Vie, Reală… – …îmi rămân, aproape cu totul, în ceaţă, deocamdată (…de parcă s-ar fi retras, şi El, Gott-ul – în Gottheit…) – …dacă m-aş rezuma şi raporta numai la acele “evanghelii” diversionist-iudaice…e drept, nu întrutotul diversioniste, ci doar…în majoritatea textului lor, fireşte!

Căci înţelepciunea Lui de Duh Cosmic Demiurgic nu poate fi înăbuşită nici măcar de duşmanii Săi de moarte, de azi…ca şi de 2.000 de ani încoace…aceiaşi duşmani, aceeaşi ură…nestinsă şi tot mai înverşunată şi triumfătoare  ură a duşmanilor Săi de moarte!

…Nu ştiu, mai ales, unde este acum, unde şi cui se face auzit şi simţit… O fi fiind pe undeva…se adresează unor urechi şi fiinţe treze…căci El este Spiritul Cosmic Solar al acestui MANVANTARA! – dar…unde?…unde şi cui? -…şi ce face, în timp ce, aici, în lumea asata, se succed catastrofele spirituale, ca “puşcăturile” din mină…unele după altele?

O fi adormit, de atâta suferinţă şi de atâtea înjurături, primite din partea “creaturilor” Sale…cică “Lui credincioase”… – …de fapt, dezgustător de laşe, linguşitoare, ipocrite şi cumplit de superstiţioase…!

…Dar nu e corect, NU ESTE MORAL! – să-l apuce somnul, tocmai acum, când e mai greu în lume…căci nici lumea, nici locuitorii ei, nu s-au cerut a fi făcuţi!

Nu e cu cale să adoarmă, după ce a făcut atâta tevatură cu…”CREAŢIA” aia a Lui…pentru că restul figuranţilor şi măscăricilor-impostori (“demiurgi” de bâlci!), de care se tot lehăieşte, în lumea snoabă, ori incultă şi tembelă, a teologilor (“Tatăl”, “Sfântul Duh” etc.) – nu-s decât umpluturi ale poveştii lumii…şi încă umpluturi periculoase, explozive!

…Ori…poate eu (iar nu altcineva!) sunt cel extrem de ostenit…ostenit şi asurzit…de atâtea dureri, “încercări”, scuipaţi şi hule (fulminante şi continue…) – …cine mai poate discerne, cu adevărat, în haosul lumii de azi?

…”-Sfinţii, poate…” – veţi zice, nepăsători şi iresponsabili, faţă de noimele graiului vostru, tot mai bâlbâit şi pe cale să devină muget sau urlet nearticulat.

Dar eu numai sfânt nu sunt…şi am mari reţineri, în ce priveşte calitatea de “sfânt” a oricui vieţuieşte, aici şi acum… – …ţinând cont de o istorie atât de labirintic-păcătoasă, disimulată cu viclenie şi acut-criminală…a tot mai penibilei şi jalnicei planete, numită, cumva…parcă…Terra!

***

PROBLEMA MERELOR ŞI A EVEI

…Adam îi spune EVEI, cu luciri de ochi licantropice, ori chiar de jind canibalic (privind către crăcile, gemând de fructe aurii-roşcate, ale celebrului copac din rai…):

-Fă, Evo, ce mere frumoase! Mai ceva ca alea de la aprozar…Eu parcă tot aş şparli câteva, aşa, de-o poftă, ceva…

Vegetariană (“vegană”), ba chiar “fructariană”, Eva îi zise umflatului de Adam:

-Nicio poftă, nimic! Pune-ţi pofta-n craci…pardon: crăci! Îţi spun eu, ascultă la mine, şterge-ţi balele de la gură: aşteptăm să cadă merele, de la sine, din copac, asta-i!

-Dar şarpele…

-Lasă-l pe şarpe! Ăla-i un prost, nici nu ştie să-şi ţină pielea pe el! Tu ascultă de mine, dacă vrei să-ţi fie bine şi să te pui bine cu Şeful…

-Bine, ascult, ascult… – acceptă Adam solilocviul Evei, aşa, cam cu o ureche şi fără niciun chef.

-Da-da, ascultă bine ce-ţi zic, că nu mai repet! Aşteptăm să cadă merele, DE LA SINE, din copac! Aşa, nici măcar nu ne poate imputa Preasfântul că I-am călcat porunca…cine, no-o-oi?…că, de câţi sfinţi  şi populaţiune, sfântă şi ne-sfântă, trece pe-aici, merele căzute ar fi storcite de-a binelea, de ar începe să fermenteze şi să dea în must…apoi, în vin…aşa că noi păzim să nu se dedea sfinţii la beţie…dacă noi nu le-am…pricepi, tăntălăule? Unde mai pui că ne-ar şi lăuda Dumnezeu, atât pentru ascultare, cât şi pentru răbdare, cât şi pentru igienizarea paradisului, cât şi…

…Se vede treaba că, de-or fi ori n-or fi “căzuţi” (păi da, dacă n-a ascultat-o bărbatul pe femeie, să lase a cădea numai merele, nu şi capetele, şi duhurile…asta-i!), Adam şi Eva, Bărbatul şi Femeia – nu s-au schimbat, din anistorie în istorie, “nicio iotă sau cirtă”…

Iar Femeia, dintotdeauna, s-a distins! Nu contează… “prin ce”!

…Ar mai fi ceva: primii oameni (“capodoperele zilei a şasea”!) se pare că au fost, totuşi (după tot felul de argumente, inclusiv cele lingvistice!), nu din “poporul (auto)ales” – ci valahi neaoşi…după vorbă şi apucături.

***

FORTIFIANTUL SATAN

 

MIHAIL BULGAKOV tocmai îşi pusese prima filă albă în maşina de scris, voind să înceapă, în sfârşit, de mult plănuitul său roman, care l-a făcut celebru – “Maestrul şi Margareta”.

Era cătrănit rău: lăptarul nu-i adusese laptele, poştaşul întârziase cu cel puţin două ceasuri să-i aducă mult-aşteptata corespondenţă, telefonul de la Kremlin (…al generalissimului Stalin…) – nici vorbă…! Deja era amiază, amurgul dădea târcoale… – …şi Mihail, tot aşteptând fel şi soi de evenimente şi oameni, uitase să înnegrească, fie măcar şi cu o literă, foaia, supărător şi artificial de albă, din faţa sa. Se pare că Dumnezeu îşi întorsese de tot faţa de la el (“Boje moi, Boje moi…!”) – şi, se vede treaba,  nici măcar scrisul nu se va dovedi un lucru simplu, deşi avea, în cap, pas cu pas, rând cu rând – tot romanul, pe care tocmai se pregătea să-l nemurească.

“Maestrul” Mihail simţea nevoia unui fortifiant, dar nu dinafară (nu era beţiv, nici drogat!), ci de undeva, dinlăuntrul său. Toţi amicii îl părăsiseră, pe motiv că-i pe cale să înnebunească…simţea nevoia unui tovarăş de nădejde, în pragul crizei de deznădejde, care simţea că se apropie, vertiginos…Fie şi pe dracul să şi-l aducă aproape, numai să fie, să simtă mişcând ceva viu, lângă  sufletul său, zdrenţuit de atâtea fantasme.

Şi se decise, deodată – explodă interior, fără să-şi dea măcar seama! – …zicând, cu patimă, în şoaptă:

-Am să-l fac pe Satana mai de treabă, mai cald şi mai viu, mai credibil şi mai de nădejde, decât Însuşi Dumnezeu…mai moral! – …da, mai moral, mai scârbit de ipocrizie şi de lipsa de morală, decât “adversarul” său! Să am, şi eu, pe cineva, acolo, şi aici, pe cineva de nădejde! – ceva, un sprijin…unde-o fi…Am să fac din Satan – fortifiantul sufletului meu amărât şi amicul meu de după-amiază, din amurg… – …şi degetele  albe, nervoase,  ale lui Mihail (“Maestrul”), între timp, deja dactilografiau, de zor, fascinanta poveste a fascinantului şi “miriapodului” fiinţial – Satan…

…Mihail se ţinu de cuvânt, pe de-a-ntregul – spre desfătarea milioanelor de cititori, care n-aveau de unde să ştie nici de lăptar, nici de poştaş, nici măcar de generalissimul Stalin, de la Kremlin…

Aşa e Poetul – bizar şi de neînţeles, pentru că nimeni, decât el (uneori! – …cel mai des, nici măcar Poetul nu ştie ce l-a apucat, cum şi de ce anume l-a muşcat, dintr-odată, tarantula cea neagră, hipnotizantă, atât de leneş-expresivă… – aşa, pe ne-veste!) şi, eventual…”cineva de dincolo” – ştiu resorturile intime, care dezlănţuie şi motivează naşterea unei cărţi vii, exploziv-adevărate.

“La ceasul unui amurg învăpăiat de primăvară, la Moscova, în parcul Patriarşie prudî, îşi făcură apariţia doi cetăţeni…”

***

 

FLOAREA SOARELUI – REGĂSIREA LUI DUMNEZEU

 

Genialul pictor olandez VINCENT VAN GOGH a avut, de-a lungul vieţi sale zbuciumate, nenumărate experienţe interioare. Dar două dintre ele l-au marcat puternic – prima dezechilibrându-l spiritual, a doua reechilibrându-l, re-împăcându-l cu sine însuşi. Prima – când l-a pierdut pe Dumnezeu – a doua, când l-a regăsit pe Dumnezeu!

…Se ştie că, printre alte „ocupaţii”, de-a lungul celor 37 de ani ai vieţii sale (pe care „ocupaţii”, Vincent Van Gogh le trata ca misiuni incandescente, iar nu ca simple izvoare de câştig…a rămas, toată viaţa, sărac precum un şoarece de biserică… – …numai fratele mai mic, Theo, negustor de tablouri, înţelegând să-l ajute şi sprijine, lunar, cu bani, cât să nu moară de foame…pentru că Vincent era şi foarte nepriceput, în administrarea banilor, pe termen mai lung de o zi…)  – „ocupaţia” care a cutremurat cumplit, din temelii, fiinţa sa pătimaşă şi duhul său arzător,  a fost aceea de predicator „temporar şi neoficial”, în Wasmes-Borinage – o regiune minier-carboniferă tragică, din sudul Belgiei. Văzând chinurile infinite ale mizerelor familii de mineri, predicatorul „temporar şi neoficial” a căutat să-i ajute, din toate puterile sale.

Ca un nou sfânt venit pe pământ, atunci când le-a văzut, înţeles şi trăit minerilor, cu empathie dramatică, suferinţele cumplite (pentru agonia lor înspăimântătoare, arşi şi schilodiţi inimaginabil, în urma surpărilor şi incendiilor, produse de exploziile din minele complet neasigurate, pentru munca minerilor, prin morţile năprasnice, în urma prăbuşirii minelor, prin foamea ucigaşă de copii ai bieţilor mineri-sclavi „moderni”…) – Vincent Van Gogh, predicatorul „temporar şi neoficial”, le-a dăruit acestora tot ce avea asupră-i şi-n jur – adică: le-a împărţit, pe bucăţi, straiele de pe el (ca să-şi lege arsurile şi rănile de la exploziile subterane şi să-şi mai stingă frigul din case, intrat până-n oasele copiilor lor…), le-a dat tot praful de cărbune, cu care obişnuia să-şi facă focul din cocioaba sa, în mijlocul iernii asasine… – …le-a dăruit nenorocitul „mobilier” din cocioaba sa  – cea mai sărmană din întregul Borinage!: un pat de lemn, pe care l-a desfăcut bucăţi, pentru a-l dărui, alinător, mai multor nevoi şi nevoiaşi…salteaua de paie mizere şi masa (…la fel, îmbucătăţită, spre a le face minuscule focuri, în vetrele lor stinse, martirizaţilor mineri din Borinage…).

Dar, după ce, încercând să-şi ajute prietenii sufletului său exasperat de chinul lor, de morţile lor terifiante şi de foamea endemică – a încercat să negocieze cu burtoşii patroni ai minei, şi şi-a dat seama că toată jertfa sa este zadarnică, pentru că burtoşii nu voiau să renunţe, cu niciun chip, la profiturile mari, de pe urma morţii şi chinurilor de iad, ale „mutrelor negre” (aşa erau numiţi, de către patronii lor – minerii-martiri…), Vincent Van Gogh şi-a ridicat capul spre cer, şi a strigat: „Doamne, cerul e gol! Nu te mai aflu acolo!” – …şi, din acea zi, nu s-a mai rugat deloc şi n-a mai crezut în existenţa vreunui Dumnezeu, bun şi milostiv, cât de cât atent la sfâşietoarea suferinţă umană…

…Abia mai târziu, la Haga, a învăţat lecţia martirilor autentici, vocaţionali: „A şti să suferi, fără să te plângi…!” – precum şi axiomele Artistului-Martir: „Arta este o luptă!” şi (prin jurnalul lui Delacroix): „Am descoperit pictura când nu mai aveam dinţi în gură şi de-abia îmi trăgeam sufletul”…

…Spre sfârşitul vieţii, după ce a părăsit Parisul şi pe fratele său, Theo, fixându-şi fiinţa sa, vagantă şi  martirică, într-o zonă din sudul (pârjolit de soare) al Franţei (orăşelul Arles, din Provence) – a descoperit trei realităţi, despre care habar nu avusese, până atunci: soarele copleşitor, care-i dizolva nu doar frigul strâns în oase (o viaţă întreagă!), ci şi fiinţa, şi minţile…demenţialul mistral, vântul care-i răsucea trupul, pânzele şi minţile…şi, în fine, FLOAREA SOARELUI! Văzând imensele vârtejuri de foc ale acestor plante superbe, heliotrope – şi intuind, în mijlocul acestor roţi uriaşe de văpaie galbenă, sfânt catifelată –  Taina Seminţelor! – Vincent Van Gogh a exclamat, cu patima cea din urmă, a vieţii sale de martir al Artei şi Credinţei: „Doamne, deci aici te ascundeai! De azi încolo, Te voi dezvălui, Te voi slăvi şi Te voi nemuri, în pânzele mele!” (…numai o singură pânză i-a fost cumpărată, în timpul vieţii sale umile şi arzătoare…şi aceea, datorită lui Theo Van Gogh şi prietenului acestuia, criticul de artă G. Albert Aurier…).

Şi aşa a început Vincent Van Gogh să picteze, înfrigurat şi învăpăiat, totodată – focul cosmic divin şi tainele lui centrale, seminţele misterului vieţii eterne…: FLORILE SOARELUI!

Asta, până când torturile nebuniei prin epilepsie l-au răpus…dar ochii săi, într-acea ultimă privire agonică, spre Dumnezeul Câmpiilor Incendiului Mistic al Vieţii (…de după gestul fatal, al sinuciderii, cu un glonţ în inimă…), au păstrat imaginea roţilor sacre de foc ale FLORII SOARELUI – vâlvătaia cea veşnică şi extatică, atotbiruitoare, ca imagine a Lui Dumnezeu, Cel arătat în Văpaie, dar şi Cel nearătat, dar intuibil, în Întunericul Seminţelor Centrale…

***

REZOLVARE URGENTĂ

Unul, căruia i se amputase, de vreun an, piciorul stâng, vine (spijinit într-o pereche de cârje) în faţa comisiei de stabilire a gradului de handicap. Toţi membrii comisiei căscau de zor, de li se vedeau: unora amigdalele, altora, fundul stomacului, sau anusul (…fiecare, după posibilităţi…) – iar şefa comisiei, o doamnă mai în vârstă, teribil de autoritară până şi când clefăia – mesteca, înverşunat, duşmăneşte, un sandviş cu cârnat.

-Ei? La ce-ai venit? Ce vrei? – îl luă repede şefa pe om –  cucoana fiind gata, oricând, de furtună (de oricât de înalt grad!).

-Păi…nu am un picior…

-Şi ce dacă? Mergi cu celălalt! Următorul! Hai, mai repede, mişcaţi-vă mai repede, ce naiba, parcă sunteţi nişte…handicapaţi!

***

UN BĂRBAT DECIS

 

Matur şi cu bărbia scoasă, bătăios, înainte – BACOVIA asculta, exasperat, picăturile de ploaie, cum bat o darabană infernală, pe acoperişul de tablă al casei…

În sfârşit, bărbatul-poet declară, solemn, în faţa soţiei sale (…de fapt, înafară de o mâţă răpănoasă şi cam râioasă, nu mai exista, în toată casa, vreun alt martor la solemna şi atât de decisa declaraţie bacoviană…), scoţând, dintr-un sertar, eternul său pistol fără cocoş:

-Dacă nu încetează ploaia asta terorizantă, mă împuşc, în exact şapte minute!

Soţia se ghemui pe scaunul pe care stătea, îngrozită şi neputincioasă…Nici nu mai ţinea ceas în casă, biata de ea, de când cu deciziile şi declaraţiile solemne ale soţului!

…De plouat, plouă în Bacău şi la ora asta, când scriu …ceea ce tocmai v-am scris… – iar George Bacovia a trăit, bine-mersi, 76 de ani, cu sănătate şi virtute…

***

“ŞOBOGRÉ”

 

Celebrul şi dementul experimentator sexual, DONATIEN ALPHONSE FRANCOIS DE SADE, MARCHIZ DE SADE, pe când a fost întemniţat la Bastilia[94], pentru că nu prea avea cum face, el însuşi, experimente sexuale – nu s-a dat bătut, ci a încercat să experimenteze sexualiceşte pe nişte biete animale, specifice mediului de celulă, sau doar întâmplător nimerite pe-acolo.

În primul rând, a făcut rost, dintr-o gaură din peretele celulei sale, de o amărâtă de şobolăniţă (“rat”) – pe care, imediat, a pus-o într-o cutie, pentru a o feri de influenţele nedorite (de către marchiz, se-nţelege!), din partea vreunui şobolan-mascul. Apoi, nu se ştie cum, într-o noapte, un nefericit de greiere (“cigale”) a nimerit în ghearele marchizului, luându-şi prea tare avânt, şi trecând printre gratiile de la fereastra celulei.

Bucuros la culme, marchizul-experimentator sexual, nici una, nici două, a ţinut să împerecheze cele două nefericite animale, ca să obţină o specie nemaivăzută în lume: combinând numele celor două chinuite animăluţe, voia să obţină o nouă fiinţă, sfindând, astfel (a câta oară?) Divinitatea şi Creaţia Divină – noua creatură ar fi urmat să poarte numele de “RACIGALE”. Dacă am încerca s-o dăm pe româneşte (Doamne fereşte de aşa nebuni, şi printre valahii noştri!),  homunculus-ul[95] şobolănesco-greieresc s-ar fi numit “ŞOBOGRÉ”…!

Ei bine, pentru început, marchizul l-a puso-împins, pe nenorocitul de greiere, în vaginul nevinovatei (şi cu totul pe nedrept chinuitei!) şobolăniţe…doar-doar s-o scurge, din “cigale”, vreo umoare sexuală seminală, care să producă fecundarea şobolăniţei!

Numai că experimentul s-a oprit cam pe-aici… –  …adică, n-a trecut de prima sa fază. Pentru că greieraşul (de sub stea neagră!) s-a înecat în umorile din vaginul şobolăniţei…adică, exact ce nu prevăzuse marchizul întreprinzător…

Din toată isprava “alchimistului” (care a stăruit să păstreze cadavrul ghinionistului greiere, în vaginul şobolăniţei…poate-poate, şi în moarte, “cigale”-ul va slobozi ceva, cumva, în matricea şobolănească…!) s-a cam ales praful. Ca urmare, şobolăniţa a murit, a doua zi după decesul greieraşului, de un soi de “septicemie şobolănească”…iar “şobogre”-ul a murit, şi el, înainte de a se naşte. A decedat, cum s-ar zice – încă din starea de…proiect!

…Ceea ce arată că demenţa experimentatorilor depăşeşte, uneori, cu mult, media acceptată, de oameni şi de Dumnezeu…A se vedea, printre atâtea altele, şi cazul de la Geneva, cu “alchimiştii antimateriei”[96]!

…Pe de altă parte, stai şi te gândeşti că astfel de experimente, fără cap şi fără coadă, se fac şi la nivel divin. Spre exemplu, Dumnezeu a vrut să corcească un înger c-un drac – şi-a ieşit…omul! Zău că n-a ieşit ceva de seamă, cum se tot laudă Preabunul: o arătare, pe de-o parte, proastă ca un greiere, cântând, flecărind şi pălăvrăgind fără rost…pe de alta, cu o fire lacomă şi apucătoare, răutăcioasă şi crudă, precum şobolanul…

Da-da, zău că n-are cu ce se lăuda (…“capodopera Creaţiei”, “capodopera Zilei a Şasea” – auzi!)…El, ”Marchizul Celest”…!

***

NECAZURILE LUI PROCUST

 

PROCUST[97] vorbea, într-o zi, cu un “tovarăş de pat”:

-Dacă-ai şti, dragule, câte cheltuieli şi câtă muncă necesită întreţinerea stării patului ăstuia pe care şezi acum, aşa de lejer şi fără nicio grijă… – …m-ai compătimi, nu m-ai mai înjura: du-te şi ascute, zilnic, securea, pentru cei “prealungi”, du-te şi cumpără, cel puţin din două în două zile, moviloaie de frânghii şi roţi enorme de odgoane (…nici nu ştii ce preţuri astronomice sunt pe piaţă, cu criza asta mondială…!)…odgoane pentru cei “preascurţi”…. – …pune mâna, de sute de ori pe zi, şi hâieşte patul ăsta enorm şi teribil de greu, tot spre nord, tot spre nord! – …că, altfel, clienţii refuză să se aşeze într-însul…s-au învăţat cu nărav, împieliţaţii, să doarmă după busolă…hmmm…

…Şi avea dreptate, bietul bandit: până şi călăilor li se urăşte, uneori, cu complexitatea şi ingratitudinea slujbei lor…cât şi cu criza mondială!

…Mă gândesc…dar nu! M-am răzgândit, de tot şi de toate… – …pentru că bietul Procust (“biet să fie de păcate”!) se apropie, cu paşi de pisică, de mine…! …Evident, nu să mă-ntrebe ce-am scris, aici, despre el…

***

MUSCA ŞI CORBUL

Pe când EDGAR ALLAN POE se dădea de ceasul morţii să-şi termine (pentru revista la care era angajat…) celebrul său poem (…scris „în stare de perfectă conştienţă şi raţionalitate, fără niciun strop de inspiraţie, aşa-zis <<divină>>” – declara Poetul, mai târziu…) –  CORBUL! – zări pe masa de lucru o muscă neagră (de fapt, neagră cu verde…), ferchezuindu-şi şi „lingându-şi” aripile cam jegoase…căţărată, cu labele-i păroase, pe statueta unui silen[98] de marmură albă (pusă pe marginea biroului), un silen cu priviri tare desfrânate…

Primul gest, nervos, al Poetului sublim, fu s-o strivească…dar, apoi, îşi zise, pe sub mustăcioară:

-Las-o…în definitiv, poate fi, şi ea, un izvor de inspiraţie…

Şi aşa se născură zguduitoarele  şi nemuritoarele stihuri (…care transpuneau, de fapt, bâzâitul infernal, înnebunitor, în liniştea perfectă a nopţii – al unei vulgare muşte de bălegar, nimerite, cu totul din întâmplare, în mansarda unui Poet…):

 

,, Ci făptura-i de tăciune şi-a oprit, solemn, din zbor,
Chiar pe bustul albei Palas – ca un Domn stăpînitor,
Sus, pe bust, se-opri din zbor. (…)

Tu, profet cu neagră pană, vraci, oracol, sau satană,
Sol al Beznei sau Gheenei, dacă eşti iscoditor,
În noroasa mea ruină, lângă-un ţărm fără lumină,
Unde spaima e regină – spune-mi, spune-mi te implor,
Este-n Galaad ? – găsi-voi un balsam alinător?”
Spuse Corbul: <<Nevermore>>”.

…Şi tot aşa, până la capăt (…timp în care vaganta muscă fu scăpată de la o moarte ruşinoasă şi violentă…nu ştim ce s-a întâmplat cu norocoasa insectă DUPĂ terminarea poemului…!):

“(…) Şi de-atunci, pe todeauna, Corbul stă, şi stă într-una,
Sus, pe albul bust, deasupra uşii mele, pânditor,
Ochii veşnic stau de pază, ochi de demon ce visează,
Lampa îşi prelinge-o rază de pe pana-i pe covor;
Ştiu, eu n-am să scap din umbra-i nemişcată pe covor.
Niciodată  – Nevermore”.

…Câteodată, până şi o biată muscă poate deveni obiect de admiraţie, peroraţie şi chiar adoraţie…în lipsă de ceva mai consistent şi mai majestuos…

Asta, mai ales, când te înverşunezi să păcăleşti lumea, cu orice preţ…chiar şi cu acela al slăvirii unei atât de banale muşte, sub mască de “funerar proroc – profet cu pană neagră”…CORBUL!

***

NECESITATEA ZARURILOR

Când să treacă Rubiconul[99], CAIUS IULIUS CAESAR şi-a dat seama că are nevoie de o pereche de zaruri.

De unde să facă rost, însă?

După ceasuri întregi de căutări, a găsit zaruri, la doi soldaţi, care se ascunseseră în spatele unui cort, să joace…

Fireşte, Caesar le-a confiscat pe loc, lăsându-i, pe cei doi legionari, cu buza umflată…

-Ei, acum pot să trec, în sfârşit, Rubiconul! – strigă el vesel, zornăindu-şi zarurile în mâna stângă. Acum, am, în sfârşit, zaruri de aruncat! – …şi şi le zornăia, mereu, în mâna stângă…

Căci Caius Iulius Caesar era stângaci, de felul lui – şi aşa a rămas, până la Idele lui Marte…

***

ATITUDINI

-Eşti un imbecil! – i-a spus el ceasului de pe masa, aşezată lângă patul în care trândăvea omul nostru (…cam de multişor!). Ba îţi salţi àcele, câte o jum’ate de oră deodată, înainte, atunci când am eu de dorm…de gândit la nemurire…! – …ba abia te târăăăşti…, te târăăăşti, şi-apoi, parcă te opreşti în loc, o vecie…, şi apoi, parc-ai da înapoi vreo jum’ate de ceas, ba un ceas întreg şi-o zi întreagă…când se apropie ora unui meci de fotbal, la televizor!

Apoi, cu maximă oroare:

-Tu eşti Diavolul! Da, Adevăratul Diavol e Timpul!!!

Şi, rezolutiv, îşi anunţă (mai curând, ameninţă funest…) ceasul de masă:

–Am să te arunc pe fereastră!

…Când l-au scos, pe năsălie, din casă, s-au purtat cu el (adicătelea, cu răzvrătitul, din instinct, împotriva timpului demonic…) civilizat: L-AU SCOS PE UŞĂ.

Ceasul a dat aprobativ, din sonerie – şi şi-a mai sărit àcele, cu un minut jum’ate. În definitiv, ce-l costa, nu-i aşa?…că doar nu dădea de la el…

…Sau, te pomeneşti că exact „minutul ăla jum’ate” (aparent „în plus”, răzleţ…) să fi schimbat, radical, atât soarta sufletului, pe lumea cealaltă, a răzvrătitului contra timpului – …precum şi destinul  tuturor oamenilor de pe lumea asta, cu care răzvrătitul a intrat, vreodată, în contact…?

…Ce importante apar, în această nouă lumină, fleacurile astea de frânturi de timp, în succesiunea clipelor (…aparent, mizere, singure şi gârbovite, pasagere zgribulite şi fără niciun Dumnezeu…), TOATE prizoniere în eternitate!

Te prinde şi mirarea…ba, chiar te trec şi niscaiva fiori…zău aşa!

***

POVEŞTI ŞI NECESITĂŢI

-A fost odată ca niciodată, un tărâm liniştit şi frumos, fermecător, în care toţi oamenii erau fericiţi, foarte fericiţi, pentru că toţi oamenii erau idioţi… – povestea bunica, nepotului, înainte de culcare.

-Chiar toţi-toţi, bunico? – întrebă, cu, deodată, neaşteptat interes, nepotul.

-Chiar toţi-toţi, dragul bunicii… – psalmodie glasul blând al bunicii.

-Şi mai este tărâmul ăsta, bunico? – insistă, cu sporit interes, nepotul.

-Mai este, dragul bunicii, mai este, cum să nu fie… – numai să-l cauţi, că-l şi afli…oleacă de Geografie, dacă înveţi la şcoală…cum nu faci tu, de-ai încasat, azi, un trei… – răspunse, hâtră, bunica.

Dar tatăl copilului, în vremea asta, trăgea cu urechea la spusele bătrânei sale mame, şi-şi spunea, în sinea lui: „Vezi dacă n-am învăţat la şcoală, nici eu, Geografia? Trebuie să mă documentez, cât mai repede, unde e ţara asta, şi s-o iau la picior, grabnic, spre acele zări…până nu prind de veste ai mei, la serviciu, CÂT DE IDIOT AM AJUNS…Să duc, şi eu, frate, o viaţă liniştită, în sfârşit, şi fără stresul de fiecare zi, că aş putea fi dat de gol, oricând, de oricare cioflingar…”

Era, în definitiv, un om cinstit şi de bun-simţ.

***

O IMPOSTOARE …„TRAGEDIANĂ”

 

VERONICA MICLE („floarea albă de cireş”) avea ambiţia să se culce numai cu „celebrităţi ale zilei” – cu „oameni mari”, cum zice ea. Ca să se agaţe de Mantia Stelară a Nemuririi lor…devenind, astfel, prin fraudă, înşelăciune, abuz…şi ea, „nemuritoare”.

Dar nu ocolea (ba, dimpotrivă!) nici ofiţerii chipeşi şi zăngănitori din săbii, din grădina Copoului…

Aşa se face că a făcut tranziţia, din patul lui Eminescu, unde intrase cam cu forţa (…la „Eminul meu iubit”…), în cel al lui Caragiale, fără nicio greutate ori problemă de conştiinţă.

Numai că Dramaturgul era mult mai dur şi puţin răbdător, decât Poetul. Când, la trezirea din „extazul” primei nopţi „de amor”, s-a pomenit cu Veronica, grămadă pe pieptul lui, gungurindu-i în urechi numai imbecilităţi siropoase, de tipul:

-Tu eşti papagalul meu cel drăgălaş…tu eşti porumbelul meu cel fistichiu…oh, ciocârliuţa mea creaţă (…Caragiale era …”chel hăt bine”!)…

…ei bine, Caragiale n-a mai răbdat, s-a smuls din căldura patului – şi-a dat-o pe uşă afară, fără multe fasoane! Nu că-l mustra conştiinţa, că l-a trădat pe „amicul” Eminescu, dar „nenea Iancu” era un tip cu un ascuţit simţ al ridicolului, teribil de comod şi iubitor atât de fast şi eleganţă, cât şi de „libertate libertină”…

Ăsta este adevărul despre „martira” care (la mănăstirea Văratec, unde s-a retras după moartea lui Eminescu…jucând farsa dezgustătoare  a “văduvei îndoliate”!),  pe 4 august 1889, înghite arsenic şi moare, în chinuri, după 24 de ore  – la 39 de ani…

***

CONFRUNTAREA

PILAT DIN PONT[100], guvernatorul Iudeii (un om foarte energic şi aspru, dar drept!), după ce avusese (în primă fază) discuţia cu Caiaphas[101] (despre execuţia, prin răstignire, a lui Hristos), pe „terenul” acestuia din urmă – l-a invitat pe Marele Preot la o discuţie particulară, chiar în sala tronului guvernatorial – şi Caiaphas s-a prezentat, de urgenţă.

-Ia spune, ce ai cu omul ăsta, de vrei, cu orice preţ, să ordon execuţia lui? – îl luă Pilat din scurt, pe Marele Preot.

-Ţi-am spus că nu te priveşte şi că, dacă nu dai satisfacţie slujitorilor Marelui Templu din Ierusalim, te vom pârî lui Tiberiu… – începu, cu obrăznicia specifică cinului său, Caiaphas.

-Şantajul ăsta ordinar l-am mai auzit. Nu mă intimidezi. Bun, să zicem că-l trimit la moarte pe acest Hristos Iisus, căruia nu-i găsesc nicio vină. Şi că fac asta, împotriva tuturor convingerilor mele, împotriva conştiinţei mele, de om drept. Nu parşiv, precum sunteţi voi şi scorpionii voştri de zeloţi, pe care tu-i instigi împotriva mea, Caiaphas…să nu ne îmbătăm cu apă rece: Barabas e doar executantul tău orb… – … iar eu rabd asta de mult prea multă vreme. Revenim: ce câştigi tu, prin moartea acestui om drept?

-Eu nu câştig nimic… – încercă să se fofileze şacalul de Caiaphas.

-Ei, te rog, nu mă lua de prost! Sunt, totuşi, guvernatorul Iudeii! Nu există să mişcaţi voi, popii, un deget, fără să vă iasă câştiguri şi averi de neînchipuit, pentru un evreu cinstit şi muncitor. Deci: care-i treaba ta, cu acest Iisus? Hai, degrabă!

-Tu m-ai chemat… – încercă, din nou, să se strecoare Caiaphas.

-Da, eu. Dar nu ca să pierdem vremea, că nu am aşa ceva de pierdut, ci ca să înţeleg, şi eu, ceva, din toată cabala voastră popească. Ce-ţi iese, deci?

-Ţi-am spus…

Pilat se încruntă atât de aprig, încât Marele Preot simţi că nu era exclus ca nebunul ăsta de  guvernator roman să uite până şi de moartea pe care i-ar fi dat-o îndatoratul (pe viaţă!) la evrei împărat Tiberiu (un desfrânat, care ţinea să-şi păstreze şi viaţa, şi tronul!), numai să-şi apere demnitatea sa de ostaş. Şi, nemaiavând „unde învârti pisica”, zise:

-Acest individ se dă drept Dumnezeu…

-Şi este Dumnezeu? – întrebă, repezit, Pilat.

-Pe mine nu mă interesează asta. Pe mine mă interesează să fie şi să rămână un singur Dumnezeu – şi anume, al nostru.

-Da, de pe urma căruia câştigaţi binişor şi-i ţineţi în sclavie pe toţi poporenii evrei! – exclamă, triumfător, Pilat.

-Nu te priveşte asta, guvernatorule… – se încruntă, la rândul lui, dar cu mare grijă să nu exagereze, Caiaphas.

-Nu, fireşte că nu. Deci: îl dau morţii, pe dreptul ăsta, numai pentru ca să vă îmbogăţiţi tu şi gaşca ta de la Templu, da?

-Nu, guvernatorule! Tot poporul o vrea…

-Ce vrea poporul?

–Moar-tea fal-su-lui Dum-ne-zeu… – silabisi, enervat, Caiaphas.

-Chiar aşa?

-Da, încearcă-i pe oameni, mâine, la Gavafta, şi vei vedea că nu te mint! – se sumeţi, sigur pe el, Marele Preot.

-Sunteţi, cu toţii, nişte nebuni! Şi proşti! Şi Dacă El este, cu adevărat, Dumnezeu (…şi de ce te-aş crede eu pe tine, un derbedeu şi umflat de popă, că „NU” este Dumnezeu?! – …şi nu l-aş crede pe El, un sărăntoc drept şi cinstit…o făptură aleasă şi luminată! – că „DA”, ESTE DUMNEZEU!…dacă va mai fi existând, dacă va mai fi putând exista, prin cerurile astea pârjolite, vreun dumnezeu…) –  …atunci, ori îl răstignesc eu, ori nu, El tot Dumnezeu rămâne, şi n-o să vă fie moale, vouă, care înafară de crima laşă, n-aţi învăţat nimic, în toată existenţa voastră…în toată istoria voastră! Şi atunci, când se va dovedi că El este Dumnezeu, să vă văd pe unde veţi scoate cămaşa, inconştienţilor şi pigmeilor, la minte şi suflet, care nu vedeţi decât ce-i sub nasul vostru…nicio antenă nu aveţi, pentru viitor – pentru ce va fi, dacă va fi, sau va MAI putea fi… – strigă, înfuriat, Pilat.

Şi încheie, brusc, întrevederea. Era amârât, foarte amârât. Şi nici nu ştia, exact, de ce…

…A doua zi, la Gavafta, Pilat avu prilejul să vadă că şacalul pustiului, Caiaphas, avea dreptate, în ce priveşte „calităţile morale” ale „poporului” de sclavi, terorizaţi de Templu, e adevărat… – …dar şi încercaţi, straşnic (şi biruiţi, marea majoritate!), de către demonii nerecunoştinţei şi trufiei…

–Popor de nemernici… – şuieră Pilat, printre dinţi, după ce auzi strigătul leproşilor, orbilor, şchiopilor…toţi, dar TOŢI! – vindecaţi şi luminaţi (s-ar fi crezut că şi pe dinăuntru…!) de Hristos Iisus:

„-SĂ SE RĂSTIGNEASCĂ HRISTOSUL!”…

Mai corect şi complet ar fi fost să zică Pilat: „Popor de inconştienţi şi de iresponsabili, de nerecunoscători şi trufaşi”. Dar nici formularea pilatiană autentică nu-i de lepădat…

…Peste aproape 17 secole de la discuţia relatată de noi, mai sus –  un evreu francez deştept (Blaise Pascal[102]) se va dovedi cu mult mai prudent şi potopit, copleşit chiar, de furtuni metafizice – decât a fost, atunci, cândva, Caiaphas:

“Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dacă  există şi mă rog lui – n-am pierdut mult. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult: am dat de belea!”.

„Gheşeftul” ieşea prost…

Da, se pare că şi Caiaphas, şi “poporul său”, de 2.000 de ani de la răstignirea “DREPTULUI” (…folosindu-se, necinstit, de şantajarea onestului guvernator, Pilat din Pont!) – au unele probleme spirituale, destul de întunecate şi complicate, care seamănă al naibii de bine cu…”beleaua”.

***

O INTRARE

Grasul rânea cu nasul (…un nas enorm, cât două trompe de elefant, înnodate!), ca porcul, prin toate vitrinele de la stradă, luându-le la rând. Şi asta n-o făcea pentru a cerceta mărfurile expuse, ci pentru a-şi admira, în vitrine, „mândra-i făptură”…

La un moment dat, dădu cu ochii de o dugheană, care, pe sticla vitrinei, avea o inscripţie uriaşă:

„OGLINZI”.

Şi grasul dispăru înăuntrul dughenei. Şi nu mai ieşi de-acolo, nicicând.

Probabil că intrase prin luciul uneia dintre oglinzi – şi pe-aici ţi-e drumul!

Să sperăm că, măcar acolo, dincolo de luciu, s-a…uşurat.. – …şi nasul i-o mai fi intrat la apă!

***

„CE SE DĂ”…

Era o coadă imensă. Tipul se înghesui, dădu din coate, straşnic, obraznic, „cu temei”…se fofilă, se contorsionă, din toate mădularele…ca să ajungă în faţă! – curios, nevoie mare, să vadă: „ce se dă”…

Când ajunse, în sfârşit, în faţă – regretă amarnic: de fapt, se făcea coadă la o GHILOTINĂ IACOBINĂ…iar călăul, însângerat, din cap până-n picioare, ostenise de cât tot lăsase tăişul să cadă, peste gâtlejurile atât de supuşilor, atât de însetaţilor de moarte – oameni…

***

AGENTUL DE ASIGURĂRI DE VIAŢĂ

 

Agentul de asigurări de viaţă „dădea din papagal”, cu un zel inegalabil, către un client cu o mutră de oligofren (dintr-o mahala obscură a oraşului):

-Unul din doi oameni, în ţara noastră, mor violent, unul din trei oameni mor torturaţi, în condiţii de sadism, unul din patru oameni, din acest oraş, care pare fermecător, dar este un labirint ai iadului…unul din patru, zic, mor suportând o agonie chinuitoare… (şi agentul urmă, neobosit, în aceeaşi notă sinistră!)…trebuie să vă faceţi asigurare de viaţă, pentru ca să nu-i lăsaţi muritori de foame, pe copiii domniei voastre, pe soţia şi părinţii…

-N-am familie, sunt singur… – molfăi oligofrenul, cleios.

-Cu atât mai mult… – voì să-şi reînceapă pledoaria, de data asta pe portative lăcrămoase, agentul de asigurări…când, deodată, oligofrenul, care era guturăit straşnic şi i se scurgeau, (ţurţuri-ţurţuri!) mucii în gură, îl întrebă pe agent (în mod cu totul surprinzător, pe neaşteptate…), producându-şi  un hârâit în piept, îngrozitor, de astmatic aflat în ultima fază:

-Dar dumneata ai asigurare de viaţă?

-Nnnuuu… – se bâlbâi, luat prin surprindere, ca niciodată, agentul de asigurări de viaţă.

-Foarte rău… – fornăi şi fonfăi oligofrenul, cu ochii tot mai bleojdiţi şi mai lăcrămoşi.

-Dar… – dădu să-şi reînceapă logoreea agentul.

Oligofrenul, cu ochii roşii şi plini de lacrimi, scoase din buzunar un revolver, şi, cu un calm şi o detaşare perfecte (de parcă EL ar fi fost agentul de asigurări de viaţă, iar agentul – el…) îl împuşcă, drept în ventriculul stâng, pe imprudentul agent de asigurări de viaţă.

***

CUVÂNTUL DE ONOARE

-Băi, tu o  duci atâta de bine şi de-atâta vreme…încât eu zic că ai făcut pact cu diavolul…

-No, ce pact? Niciun pact! Ce, să  cheltuiesc eu hârtie, sânge la semnătură…

-Şi-atunci, cum mama naibii…dacă n-ai făcut pact cu diavolul, cum…?!

-Nu, dom’le, noi (…eu şi Satana, adică!) avem cuvânt de onoare… – …ce naiba?!

***

 

AFIŞ

Scrie pe o pancartă-afiş mare, cât un ecran de cinematograf, de pe vremuri:

„ELVILA – mobilă cât vezi cu ochii!”

Ce prostie: s-ar putea să stai într-o carceră, de 1/1 metri pătraţi… – …şi ochii tăi (dacă ai, cumva, şi o lanternă, la tine…), „cât vezi cu ei”, pot admira, în mod sigur…întreg „mobilierul” carcerei!!!

…Aş fi extrem de curios ce părere au, despre acest afiş („ELVILA – mobilă cât vezi cu ochii!”) – ORBII!

Bănuiesc că, măcar o parte dintre ei, locuiesc în camere…mobilate!

***

PUŞTIUL NĂRĂVAŞ

La academia militară de la Brienne-le-Château, prin 1780 – printre alţii, se număra, ca elev, un puşti corsican[103], de vreo 11 ani, ciufulit şi pururi răzvrătit (care stâlcea franceza în mod revoltător!) – şi ăst puşti corsican era “căpăcit” zdravăn, de colegii lui, pentru această “lipsă de patriotism”, faţă de “limba  sfântă”, a micului vorbitor de italiană (…mama sa, Maria Letizia Ramolino – mamă a 7 copii! – teribil de severă, dar atât de înţeleaptă! – doar îl prevenise, de atâtea ori, că va trebui să fie mult mai harnic, în învăţarea limbii noilor stăpâni ai Corsicăi…!). Nu-i vorbă, nici el nu le rămânea colegilor dator, cu “capacele” – dar ei erau prea mulţi, iar el…singur!

După ce căpăta cucuiele “reglementare” (vreo 7-8…), după ce împărţise, la destui, cam acelaşi număr de cucuie (dar ei “împărţeau”, pe când el le încasa…”solo”!), micul corsican (care nu se smiorcăia niciodată, ci-şi fulgera, cumplit, ochii către “duşman”…!) le striga “inamicilor” (care-şi contemplau opera, depărtaţi vreo 2-3 metri, lăsându-l să răsufle, pe micul recalcitrant…), cu ciudă şi, totuşi, şi cu o trufie inexplicabilă, urmărindu-şi, concomitent, cu ochii, un vis obsedant:

-Lasă-lasă, când o să fiu eu regele Franţei…ba nu, de ce să nu fiu…împăratul Franţei, o să vă tai capetele tuturor! (…nu începuse, încă, “moda” iacobină…dar Micul Corsican o cam anticipa!).

Colegii râdeau de se spărgeau…dar, azi aşa, mâine tot aşa…unul dintre “micii academicieni”, voind să facă o glumă teribilă, îi replică puştiului neîmblânzit:

-Păi, cum să vă zic…”Majestatea voastră”, nu?…da! Deci: “Majestatea voastră”, de ce, în loc să ne tăiaţi capetele, nu ne faceţi, aşa, strict colegial, generali şi mareşali?

…Glumeţul nu ştia, nu prevedea că, după vreo 30 de ani, cam asta şi va face fostul “ciufulici” nărăvaş: îl va numi mareşal al Franţei, pe fostul “glumeţ”, puştiul-profet…

Căci Micul Corsican era un tip straniu, care a înflăcărat, şi încă mai înflăcărează şi azi, imaginaţia tinerilor, fără mari resurse financiare, dar care trag nădejde că Dumnezeu va “dezgropa”, din Duhul lor, calităţi inimaginabile, pe post de surprize “vitale”, ca un Moş Crăciun “social”… : era, nici mai mult, nici mai puţin, decât NAPOLEONE DI BUONAPARTE – cunoscut, de toţi francezii, ca fiind împăratul-sfânt al Franţei: NAPOLEON BONAPARTE.

***

 

„LOCURI ÎMPUŢITE”

După „ghilotinarea ghilotinatorului”-lider revoluţionar, Maximilien Robespierre – dar protector al lui Napoleon-ofiţer general, în glorioasa lui campanile din Italia (…la 27 iulie 1794, 9 thermidor, după calendarul revoluţionar, pe când NAPOLEON soseşte la Nisa, Maximilien Robespierre este declarat în afara legii, iar a doua zi este ghilotinat, alături de fratele său, Augustin…) – NAPOLEON-MILITARUL cu idei geniale trăieşte o epocă de exasperare şi enormă silă.

La 25 mai 1795, Parisul este cuprins de foamete. Pe 1 prerial, mulţimea îl masacrează pe deputatul Féraud…Adresându-se ministrului de război Aubry, Napoleon primeşte o vagă funcţie la statul-major, până la plecarea sa în vest, în calitate de general de infanterie al armatei din Vendeea. El refuză în repetate rânduri să se prezinte la armata din vest, socotind că putea acţiona mai bine în armata lui din Italia. Se prezintă, la 18 august 1795, la Comitetul Salvării Publice, îşi expune din nou planul de campanie pentru Italia – dar este ataşat la biroul topografic al Comitetului. Acest lucru nu-i face deloc plăcere şi chiar se gândeşte să se expatrieze, tocmai la Constantinopol…

Nu se duce chiar la Constantinopol…dar o ia, hoinar, pentru câteva zile, spre nord-estul Franţei – apoi, trece graniţa, în Belgia. Alături de el, câţiva ofiţeri bravi, care-l îndrăgeau, încă de pe-acum, pe fostul lor “nărăvaş corsican”. Ajunşi într-un sat sărac şi mizer (…colcăind de contrabandişti englezi!), unde nici măcar hrană pentru cai nu găsesc, d-apoi pentru …“oamenii Franţei”… – Napoleon le zice camarazilor săi:

-Ce sat mizerabil! N-am să mai trec niciodată prin locurile astea împuţite! Jur pe ce am mai sfânt!

…Satul “mizerabil” se numea Waterloo…[104]

***

SERBAREA EXTRATEREŞTRILOR

Era o noapte înstelată. Foarte intens înstelată.

Pe sub stele, evoluau, ca la paradă, formaţiuni de OZN-uri (…sau „farfurii zburătoare”, cum le zic ignoranţii…): triunghiuri cu formate din becuri albastre, în mijlocul fiecărui triunghi strălucind o lumină roşie…, pătrate de lumini galbene, în mijloc cu şiruri de câte cinci lumini albastre…, octogoane portocalii, având, în vârful fiecărui colţ, o lumină verde, iar în mijlocul octogonului, o splendidă sepie violetă…Şi OZN-urile se roteau şi-şi interschimbau locurile, fulgerător, mai repede decât poate, o retină normală, să înregistreze…

Ce se întâmpla, de fapt?

Era o orgă de lumini plutitoare, formată şi formulată în cinstea primarului satului de extratereştri nomazi…cam tuciurii, ei, vecinii…care primar, nu se ştie nici azi cum, scăpase nescalpat, dintr-o vizită în satul galactic vecin…

O nebunie, ce mai!

Îţi venea să te înscrii, pe loc, în şatra de lumini, cu un tricorn de alcade orionic în mână şi cu două cucuie extra-proeminente, de-o parte şi de alta a capului!

-Hai la oale roşii-violeto-portocalio-gălbui, neamule! Nu rata ocaaziaaaa!

…Nevastă-mea mă trase, simultan, de guler şi de mâneca dreaptă:

-Treci, cât te văd, la spălat vase, şi nu te mai tot preface că eşti în extaz, în faţa unei turme…

-…Nu turmă – zisei eu, rugător… –  zi-i, te implor, „caravană de beduini stelari”…

-Fi-ţi-ar bedunii să-ţi fie de cap! – urlă, cu spume la gură, soţia mea dragă. Crezi că te poţi fofila, de la spălatul vaselor…

-Farfuriilor zburătoare…galactice… te rog…– încercai eu, şoptit şi timid.

-…Şi să te ferească Dumnezeu să-ţi zboare vreo farfurie „negalactică”, din mâini, la spălat…că ai să cumperi zece, pentru una! M-auzi tu?

-Da…imediat…uite că s-au stins şi luminile toate, serbarea s-a încheiat…uite acu’, nevastă …  – şi, cu voce fortissimo, mă impusei în lumea decibelilor familiari:

-…Voi începe să spăl vasele cu viteză super-galactică, superluminică….

-Ai grijă, ai grijă, năucule, tăntălăule, nătărău nenorocit…că te nenorocesc eu de tot…şi taman în galaxia noastră, din bucătărie! – mârâi, tigreşte, buna şi înţelegătoarea mea nevastă… –  şi se duse, puşcă, în sufragerie.

Începea serialul ei preferat, cu… extratereştri!

Păi, cum?!

***

O MOARTE DE INVIDIAT

În bătălia de la Trafalgar (20 octombrie 1805), amiralul HORATIO NELSON[105] (puritan, abstinent convins!), după ce a primit glonţul în umărul stâng (glonţ care i-a intrat în şira spinării, provocându-i, după trei ore de la împuşcare, moartea…) – căzând în genunchi şi având viziunea lui Lady Emma Hamilton[106], aureolată serafic, îşi zise:

-Nu trebuie să-i apar Emmei, în paradis, tot chior[107]… – şi-şi smulse, de pe ochiul drept, legătura cea neagră, care-l făcea să apară atât de viril şi pirat…

Nu avea nici pe naiba, la ochi: o vedea, pe Emma lui, cu ambii ochi, la fel (…întrebarea care se pune, logic, este: cum o fi văzut-o amiralul Nelson, pe Emma lui, cu ochiul stâng, până atunci… – …probabil, „nu cu ochi buni”!).

…Ceea ce impresionează, în biografia acestui erou britanic, mort la datorie (pe vasul-amiral, Victory… – ultimele vorbe ale amiralului au fost: „Mulţumesc lui Dumnezeu şi Emmei, mi-am făcut datoria!”) – este modul cum ştiu englezii nu doar să trăiască, ci să şi moară: trupul decedatului (şi atât de iubitului amiral, despre a cărui pierdere, legată de victoria Angliei, asupra Franţei napoleonice, la Trafalgar, însuşi regele Angliei, George al III-lea, ar fi spus, cu lacrimi în ochi: „Am pierdut, mai mult decât am câştigat”…) amiral-erou a fost adus, în Anglia, spre a fi înhumat… – …ÎNTR-UN BUTOI IMENS, CARE CONŢINEA O CANTITATE, CU TOTUL RESPECTABILĂ, DE CONIAC, AMESTECAT CU VIN ŞI WHISKY…

…Ce pleaşcă (…invidiată, în primul rând, de irlandezi şi de scoţieni!) au unii, dom’le –  chiar şi după moarte…!

Auzi, el, NELSON, puritan, abstinent convins! – …şi cadavrul lui păstrat într-un butoi cu CONIAC, AMESTECAT CU VIN ŞI WHISKY! Phii!

„Nelson să fii, noroc să ai!”

***

CRONICA MODEI DE TOAMNĂ

…În oraşul X, s-a desfăşurat, cu deplin succes, o paradă a modei de toamnă, cu modèle – firesc şi adaptat sezonului –  mai…tomnatice.

În primul rând, se remarcă sânii dezorganizaţi: unul dintre ei iese, prin breteaua din partea dreaptă, ca o gură de mitralieră dezafectată (de funingini pulberoase), iar celălalt, din stânga, o ia în jos, spre buric…centrul cosmic al oricărei fiinţe.

Picioarele modelelor respective ar face mare cinste unor războinici ostrogoţi: vânjoase şi păroase –  de nădejde, adică…Numai pulparele lipsesc, dar această lipsă nu se prea observă, pentru că, în primul rând, lipsesc pulpele: parcă, în locul lor, ar fi fost desenate hărţi în relief, cu făgaşuri de munte, cu protuberanţe hiperlipidice şi cu văioage naturale.

Părul este mai mult deranjat decât aranjat, după manualele excelente (de coafură), din vremea Gorgonei Meduza, mezina… – …dacă nu s-ar fi pus afiş, că-i o paradă a modei de toamnă, ne-am fi grăbit, cu îngrijorare compătimitoare, să dăm telefon la ambulanţa unui stabiliment anume, ocrotitor de nevroze cu efecte permanentizate.

…Rochiile…rochiile sunt absolut minunate! – …dar, în condiţiile mai sus expuse, ar fi fost preferabile rochii-pantaloni. Oricum, tot la pantaloni ne-am gândit, tot timpul parăzii…

Parada a adus, în mod bizar, mai mult maidanezi vocal-admirativi, decât bărbaţi agasanto-adevăraţi şi şuierătoro-enervanto-pretenţioşi.

Aşteptăm, cu înfrigurare (complet asexuată!), iarna, deci…

…Un amănunt: când am întrebat cine a organizat această extrem de reuşită paradă a modei, ni s-a răspuns, din partea garderobierei, cu voce (adânc şi enigmatic) înăbuşită sub o batistă (…şi cu iscoditoare, furişe priviri laterale, oarecum excesiv alertate…de parcă, în paralel cu parada vizionată de noi, alături s-ar fi ţinut o paradă funebră, cu Vedeta Cernită a Lumii Celeilalte, în prim-plan!)  – …ni s-a răspuns, zic, că parada este, integral, opera (…drastic-selectivă, extrem-dinamică şi excepţional-creativă!) a soţiei domnului Primar al localităţii X, pe care sus-numita soţie l-a prins, acum o lună, cu o „podoabă” de la liceu, „cam minoră” (după buletin…), în poale…

Am dat din cap, galeş, a compătimire şi adâncă înţelegere.

…Şi ne-am dus să scriem cronica. În timp ce scriam – pentru orice eventulitate, am anunţat postul de pompieri.

Apoi, am oftat mai liniştit, sperând şi visând, totuşi (absurd!), la zorii trandafirìi…

***

PROBLEMA APEI

Nu numai în capitală se întrerupe apa la blocuri, pe „o perioadă”…care poate ţine cam cât două glaciaţiuni complete…!

Într-o zi (bună sau rea, se va vedea!), vizitându-mi nişte rude, şi (după ce mă dezbrăcasem de praful drumului), tocmai terminasem, la baie, de săpunit capul (…al meu, propriu şi personal!) – aşa, straşnic, ca de „bun-găsit”! – …deodată, apa de la robinet face, instantaneu, „hârc-spârc”…şi, apoi, nu mai face nimic. Săpunul, unduindu-mi, romantic, pe faţă şi chelie (…săpun „ca lumea”, făcut din trei părţi acid clorhidric şi dintr-una de acid sulfuric!), îmi cerceta ochii, până la retină, precum cel mai migălos oftalmolog!

„Neamul” (…intrând, cu mare fereală, în baie, ca să mă compătimească…) îmi zice, liniştindu-mi pandaliile…  – …şi căutând, în general, să-mi reducă panica şi umilinţa şiroindă:

-Este apă, lasă, la particularii de peste grădinile blocului…Mă duc s-aduc, cu găleata!

Aud, pe scări, năvală de găleţi, turma „blocată” trăgând nădejde în ajutorul fântânilor, de pe la „particularii de peste grădinile blocului”. „Neamul”, la care venisem „cu toată dragostea şi iubirea”…caută găleata…caută…   caută…caută…caută…turbează:

-Unde naiba a dispărut? Ieri o lăsasem în bucătărie…

Şi tot ce urmează, verbal, nu se poate consemna în scris…

Dar, când, în sfârşit,  găseşte găleata (…era tot în bucătărie, dar ascunsă bine, sub draperia de la gunoi…), aude turma găleţilor „blocaţilor”, zdrăngănind a gol, pe scară…, şi înjurături, conţinând, în general, un calendar ortodox complet, de sfinţi, de sărbători cu cruce neagră, dar, mai cu seamă, de sărbători cu cruce roşie…(trebuie să recunosc că toţi „blocaţii” sunt excelenţi creştini, catehizaţi de nota zece!).

Ce se-ntâmplase? „Particularii de peste grădinile blocului” le făcuseră figura: care erau la serviciu, care nu erau acasă…pur şi simplu!

-Na, degeaba am găsit găleata…că nu-i apă! – bufni, umilit de cât de mânios era, „neamul” meu.

Acum, să nu credeţi că eu, cu capul şiroind de săpun „usturos”, eram mai discret, în ce priveşte componenţa calendarului religios ortodox…

Deodată, un urlet cumplit, ca de scalpare generală şi concomitentă… – …de la parter şi până în vârful norilor, izbucni în tot blocul:

-A venit apaaa!

Dar, din curte, se auzi, în aceeaşi clipă, glasul de stentor al administratorului de bloc:

-Toată lumea, la şedinţă! Discutăm problema apei! Urgent! Cine lipseşte, este evacuat, din cauză de lipsă de preocupare, pentru binele obştesc!

…„Neamul” meu, obidit:

-Când e apă, n-am găleată…când e găleată, n-am apă…iar când e şi găleată, şi apă – ne cheamă la şedinţă…pe problema apei…

Şi, fireşte, tot calendarul ortodox fu recapitulat…, verbal şi cu mult foc (al credinţei, se-nţelege!), cu scrupulozitate şi c-un debit verbal de speriat…

***

UN ADAOS LOGIC

Eram la un mall „LIDL”, cu soţia mea. Dar eu n-aveam chef, deloc, dar absolut deloc, să parcurg toate labirinturile mall-ului, doar pentru a o urmări pe soţia mea, în demersurile (şi experimentele) ei, situate sub binecuvântata zodie a lui Mercur! În definitiv, nici nu se face să strici plăcerea unei cucoane, de a admira (mai ales…) şi de a cumpăra (…în subsidiar, de cele mai multe ori…dată fiind criza mondială prelungită!), de capul (şi de banii) ei…

Aşa că, mi-am construit, şi eu, mica mea plăcere, din a citi stupidităţile reclamelor din mall. Speram să aflu ceva mai de „Doamne,-ajută”…

Şi aşteptările nu mi-au fost înşelate! Pe un panou, trona inscripţia fudulă: „<<LIDL>> – meriţi să fii surprins…” – iar cineva adăugase, cu un pix, dedesubt… – …ca un soi de continuare logică a lozincii (…numai bună pentru educarea retardaţilor mintali…): „…cu mâna-n sertarul cu bani, al casieriţei…”

Şi (culmea!), adaosul era inscripţionat perfect ortografic… – …ceea ce nu-i de ici, de colo, în vremurile noastre de maximă …„frivolitate lingvistică”!

***

 

PARADOXUL REALITĂŢII

M-am întâlnit cu un amic (de multă vreme nu ne mai văzuserăm, din pricina maldărelor de necazuri personale!) – la policlinică…apoi, în aceeaşi zi, după o goană contra cronometru (a amândurora! – …pentru că, şi eu, aveam un bolnav grav în familie…), l-am întâlnit la medicul de familie, apoi, la spital…din nou, la medicul de familie…şi iar la spital…şi, în sfârşit, la farmacie!

-Ca să fii bolnav, trebuie să fii sănătos tun… – …mârâi el, printre dinţi, lângă umărul meu.

-Ce spui? – …obosit de atâta alergătură, mă aplecai eu cu urechea spre el, crezând că n-am auzit bine.

-Ei, bine, hai să nuanţăm un pic (…îmi concesionă el, ştergându-şi, de zor, fruntea şi faţa, de sudoare…)…să formulăm aşa: Ca să-ţi permiţi, azi, să fii bolnav, trebuie să fii al naibii de sănătos! – răbufni, în sfârşit, bietul om, faţă de mine, în faţa tejghelei de la farmacie. …Batistele nu-şi mai făceau datoria…era, sărmanul, ca şi mine, lac de sudoarea atâtor „curse”, făcute pe jos, de la Ana la Caiafa…şi retur!

-Ciudat paradox… – îl privii eu ţintă, oarecum derutat, dar începând să fiu cuprins de „lumina intuiţiei”…

-Niciun paradox! Soră-mea are cancer, şi, dacă eu nu existam pe faţa pământului, deci ea ar fi fost obligată să-şi caute şi găsească tratamentul cu citostatice, de una singură – da, atunci, ia închipuieşte-ţi (…ceea ce imbecilii din minister nu vor să încerce măcar, nici dacă-i decapitezi…  – …în definitiv, nici n-ai avea ce face cu dovleacul lor gol-gol-gol…, cel mult, „dotat” cu un braţ de fân!): ea, bolnava de cancer, soră-mea, ar fi trebuit să parcurgă exact traseul pe care l-am parcurs eu, fratele ei, azi…şi te-am avut martor pe tine! Dacă era să trebuiască bolnavul să-şi capete tratamentul (pentru că ar fi singur-singurel, fără soţ, sau soţie, sau fraţi, surori, vecini miloşi etc.), probabil că s-ar prăbuşi, mort, încă din clipa în care s-ar fi dat jos din pat, ca să se îmbrace, spre a se înscrie în sinistra bătaie de joc, numită, imens de cinic, acolo sus, la nivelul Nesimţirii Supreme!  – „drumul bolnavului către sănătate”…

…Şi, gândind o clipă, dincolo de cumplita osteneală paralizantă (şi de membre, şi de minte!)… – …mi-am dat seama, cu umilinţă şi revoltă, că nu era, cu adevărat (în spusele amicului meu), niciun paradox, ci era exprimată, doar, cu obidă – cruda şi canibalica realitate, a societăţii „umane” (?!) de azi…!

***

MARELE SUPERSTIŢIOS

Deşi socotit un mare câştigător, la „bursa femelor zilei” (…a avut, ca amante, femei foarte bine situate social, precum bogătaşa, sincer-iubitoare de amant, Laure de Berny, mamă a nouă copii şi inspiratoare a romanului „Femeia la 30 de ani”… – …poeta Marceline Desbordes-Valmore, celebra doamnă Récamier, Eleonore de Trumilly, nobilă pur-sânge, fiica unui legitimist ce luptase în armata lui Condée, marchiza de Castries, care-l face să scrie, în jurnalul său, la întoarcerea în Franţa, din voiajul său la Geneva, compagnon fiind al marchizei: “dezolat, blestemând tot, afurisind femeia”…etc. etc.) – fenomenal de prodigiosul romancier („Mă scol la miezul nopţii şi lucrez şaisprezece ore în şir”) HONORÉ DE BALZAC[108] (particula nobiliară şi-o adaugă, cu de la sine putere, numelui, în aprilie 1831, deşi ştia foarte bine că tatăl său nu fusese decât un ţăran descurcăreţ, Bernard-François Balsa, din cătunul Nougayrié, iar mama sa fiind fiica unui bogat negustor de postavuri, Anne-Charlotte-Laure Sallambier[109] – şi atât!)  – era un tip „cu ochi de foc”, dar rubicond, ba chiar gras de-a binelea!

Tatălui său, care-i spusese, destul de îngrijorat şi dispreţuitor: „În literatură trebuie să fii rege, ca să nu fii ordonanţă !” – tânărul grăsuţ, Honoré „de” Balzac, exasperat şi plin de visuri (…care de care mai nebunesc… – …la un moment dat, a crezut că poate ajunge academician, pair, ministru…şi chiar mai mult…: “Prin lovituri de tun, uşa la Academie, prin Academie – să devin pair, prin titlul de pair – ministru, şi să ajung la putere, prin puterea însăşi”) – îi răspunde: „Eu voi fi rege !”…

Această “balenă umană”, autoînnobilată, îşi măsura zilnic, grosimea pântecelui…şi se îngrijora, de moarte, când îi scădea pântecele, în vreo dimineaţă, sub doi metri (circumferinţa “mijlocelului”…!). De ce? Pur şi simplu, din superstiţie! Avea el, marele Balzac, omul monden şi de succes… – …o bizară obsesie: “Cu cât voi fi mai gras, cu atât voi crea personaje mai vajnice, mai vânjoase,  mai credibile, mai uşor şi mai bune de impus publicului meu cititor!”

Notă: Balzac adunase, în unii ani, datorii ameţitoare, pe care trăgea nădejde ca munca sa turbată (dublată de un abuz incredibil de cafea…în unele zile, bea cafea, literalmente, cu căldarea!) – …să-l scape de beleaua datoriilor (…o belea statornică! – pentru că Balzac, asemenea multor artişti, se credea mare om de afaceri, pe când realitatea era cu totul alta: Balzac a fost cel mai prost “om de afaceri”, şi cel mai încăpăţânat în prostia asta, dintre toţi scriitorii lumii, care s-au crezut, vreodată, “oameni de afaceri”… – dintre care, mulţi, se voiau şi “se vedeau” ca: patroni, bancheri, administratori etc.)!

…Dar urma o a doua parte obsesiei sale superstiţioase, cel puţin la fel de bizară ca prima:

“Personajele mele trebuie să mi le creez, din punct de vedere fizic, invers proporţional cu statura mea şi, mai cu seamă, cu starea pântecelui meu: cu cât eu voi fi mai gras, cu atât ele, personajele mele dragi,  trebuie să fie mai uscate, mai sfrijite…Altfel, romanul meu va da chix, la public!”

Îşi folosea, în scopul menţinerii pântecelui său, la “cote” înalte (şi spre verificare permanent-peiodică…), un metru de croitorie. Asta, în fiecare dimineaţă şi în fiece seară…

…Şi, astfel, apar  celebrii “sfrijiţi” balzacieni (…”sfrijiţi”, fie din pricini de zgârcenie monstruoasă, fie din pricini de malnutriţie pauperă, nu atât din sublimitatea vreunui martiraj, cât dintr-o patimă cu totul dementă, maladivă…): Gobseck, Moş Goriot, Eugénie Grandet, Eugène de Rastignac (“À nous deux maintenant, Paris!”), Vautrin, César Birotteau, Vărul Pons etc. etc. etc.

…Nu există mare creator, fără…”păsărica” lui, aducătoare/”colectoare” de muze şi de geniu!

Altfel, de i-ar lipsi „păsărica” (una cu totul specifică, originală!), „marele creator” n-ar fi decât un om banal – ca mine, ca tine…

***

 

PROBLEMA ATITUDINII

E o toamnă profund melancolică. Toţi copacii din parc îşi plâng amurgul, cu ploi prelungi, de frunze galbene. Aproape audibil vuietul căderii cosmice, de neîntors…

Un Poet (…hoinar, „vagant şi famelic”…) recìtă din Verlaine (…pe gânduri, murmurat… – şi oftând, numai el ştie de ce…) – împletindu-şi (ritmându-şi, instinctiv…) paşii, pe aleile parcului pustiit de amurgul desăvârşit…), cu expiaţiunile funebru-rotitoare, agonizante, ale frunzelor şi chiar mănunchiurilor de frunze:

-“Les sanglots longs

Des violons

De l’automne

Blessent mon Coeur

D’une langueur

Monotone…”

O gospodină, trecând, cu totul întâmplător, pe aceeaşi alee cu Poetul, cu bărbia în piept şi la fel de adâncit-gânditoare ca şi Maestrul (…cel rănit de lacrimile poemului verlain-ian…), bolboroseşte, pentru ea, extrem de preocupată şi aţâţat-îngrijorată:

-Varza am pus-o la butoi…buuun…să văd, în seara asta, ce fac cu castraveţii ăia, că se strică, dacă nu-i fac nici azi…

E greu de spus care dintre cei doi „pietoni ai căderii, reînnoite, în beznele anuale”, este mai profund şi mai sincer afectat, de toamna aceasta târzie.

…Să ne imaginăm, de-o pildă, că gospodina, după ce-a pus şi castraveţii (în super-borcane!), îl invită, la un festin cu murături „adiţionale”, pe… vagantul şi famelicul” Poet.

Cine şi-ar putea da atunci, oare, cu mai multă dreptate (dintre cei doi…  – …care par atât de diferiţi, între ei!) – „aere princiare”…?

***

                UN TIP

Scriitorul DUILIU ZAMFIRESCU, el însuşi fiu de arendaş (…fiul arendaşului Lascăr Zamfirescu…), a creat, în romanul-fluviu, ciclul Comăneştenilor (Viaţa la ţară, Tănase Scatiu, În război, Îndreptări, Anna) – pe unul dintre cele mai detestabile tipuri: tipul arendaşului parvenit, Tănase Scatiu.

Se ştie că, datorită faptului că fusese, încă de foarte tânăr, iniţiat în iudeo-masonerie, Duiliu Zamfirescu a avut acces la cele mai înalte „cinuri”, în cadrul Ministerului de Externe al României: a fost secretar de legaţie la Roma (până în 1906) – revenit în ţară, este numit secretar general al Ministerului de Externe al României, apoi, ministru de externe, sub guvernul Averescu (13 Martie-13 Iunie 1920)…

Toate cele cinci volume ale ciclului Comăneştenilor au fost scrise departe de ţară, la Roma, când autorul lucra la legaţia română din Italia.

Ceea ce se ştie mai puţin este felul împrejurării şi împrejurarea însăşi, care i-a oferit, lui Zamfirescu, modelul pentru “celebrul întunecat” al “cărţii sale fluviale” – Tănase Scatiu.

Duiliu Zamfirescu tocmai luase trenul, celebrul Orient Express, pentru Roma. După ce bagajele îi fuseseră puse în regulă de hamali, Zamfirescu se aşezase pe fotoliul-banchetă, de la “prima clasă”… – …şi, închizând ochii, începu să dormiteze “dulce”…

Când, deodată, uşa compartimentului se deschise cu un zgomot violent, şi un glas îngroşat de o mânie cam “spectaculoasă”, un glas “integral” mârlănesc, înjurând cu grosolănie, îl trezi de tot…dar Duiliu Zamfirescu păstră, din prudenţă, ochii tot închişi…:

-Băi boule! – …se pare că noul pasager şi companion nedorit al lui Zamfirescu se adresa, cu astfel de admonestare, nu “secretarului de legaţie” (…cel cu ochii încă închişi…), ci îl “apela”, atât de impetuos-elegant, pe hamal, cu această invectivă explozivă… – …băi tâmpitule, cât dracu îţi trebuie, ca să cari bagajele? Imbecilule… – …şi urmă, fireşte, un nou torent de înjurături, abundente, teribil de suculente şi care nu se repetau…”neam”!

După ce conflictul cu hamalul se stinse, prin înapoierea, pe peron, a ultimului – noul pasager zbieră, către pasagerul cu ochii închişi:

-Da, dom’le, închipuieşte-ţi, pe căldura asta, să mai ai de-a face şi cu idioţi, cretini din născare, animale, dom’le, ce mai… – …şi, din nou, urechile proaspătului secretar de legaţie la Roma fură potopite de înjurături, inedite şi fără de nicio reţinere.

Apoi, deşi Zamfirescu, în continuare, îşi ţinea ochii închişi, noul pasager aproape îi smulse mâna din umăr, cu o politeţe de măcelar…o politeţe care mirosea, cât de colo, a culme a grosolăniei…dar şi a ceva alcool… “antedatat”:

-Hai, dom’le, nu-mi mai fă mie pe porcu-n păpuşoi! Nu dòrmi matale, în tot tămbălăul ăsta, cum nu doarme noul matale amic, Gaiţă! Aici de faţă, care se prezintă, cu onor! – strigă, prin surprindere (…de era să-l bage în boale, pe domnul “secretar de legaţie” la Roma!), noua sa cunoştinţă de călătorie, domnul Gaiţă… – …şi domnul Gaiţă îşi pocni, straşnic de milităros, călcâiele unor pantofi extrem de scumpi…dacă nu şi deosebit de eleganţi.

Duiliu Zamfirescu (“domnul secretar de legaţie” la Roma…) realiză, cam târziu, că strategia cu dormitul prefăcut nu dă totdeauna roade fertile şi liniştitoare…mai ales în compania unor domni cu nume atât de răsunătoare şi neaoş-valahe, precum cel de Gaiţă…!

Îşi deschise, deci, ochii, cât putu de larg, îşi încordă toţi muşchii feţei, pentru un zâmbet (care semăna cu acela al unui martir, dus la locul de supliciu…) şi-şi lăsă mâna să-i fie pompată de laba de urs a…”gaiţei” euforice. Nu-i vorbă, emana, dinspre “gaiţă” (ceva teribil, dom’le!), un damf caracteristic, de trascău…nici măcar de coniac fin…

-Hai să trăieşti o mie de ani! Ai în faţă, dom’le, un arendaş deştept foc şi norocos de-de-de-de… – …şi, după bâlbâiala calculată, urmă, fireşte, toată proza autobiografico-auto-apologetică, a domnului Gaiţă, care…:

-Dom’le, eu sunt om dintr-o bucată, dom’le, nu o panseluţă d-aia boierească…eu am  muncit, din greu, dom’le, cu mâinile şi cu capul ăsta –  uite, dom’le, astea şi ăsta! (…şi şi le arătă, pe rând, palmele şi creştetul capului, deşi nu se observau deosebiri majore, de păroşenie, între primele şi ultimul!) – …n-am, dom’le, ce ascunde! Ce-i în guşă, şi-n căpuşă! Şi acum, pentru că ne-am cunoscut aşa de bine, ca doi cai breji (…“secretarul de legaţie”, la Roma, nu apucase a-şi descleşta gura, nici măcar pentru o singură silabă!), ia şi bea cu mine, aşa, bruderşaft, din ţuica asta…e de mine făcută, dom’le! – …de mine, şi-atât! – …ţăranii, dom’le, este mai răi  şi mai imbecili decât vita din staul, dom’le! – …nu-i las eu pe putorile de ţărani să se atingă de secretul lui Bacchus al meu! Ha-ha-ha-ha-ha! – şi nu se mai sfârşiră, decât după vreun sfert de ceas, hohotele grobianului “găiţar”, atât de încântat era el însuşi (şi cam atât…) de propria-i glumă…”enciclopedico-mitologică”!

…“Uite, despre un astfel de mârlan trebuie să scriu, neapărat…pentru că prea dai peste el unde vrei şi unde nu vrei, în Valahia noastră…, cea care, până nu de mult, era campioana europeană a bunului-simţ şi al măsurii, în toate cele…” – oftă, plictisit, în sinea sa, ceva mai târziu, Duiliu Zamfirescu… – …aproape terorizat de efuziunile periodice ale arendaşului Gaiţă, care, după fiece “glumă” (cu patent propriu, de veritabilă…”gaiţă”!), îi strivea mâna-i (…fină şi înmănuşată…), între labele lui, straşnic de păroase, pretins “prietenoase”…

…E drept că, din “gaiţă”, în cartea lui Zamfirescu, s-a schimbat în “scatiu”, dar fără “pierderi de viteză” ale vocabularului ori ale caracterului: tot atâta farmec de mahala şi zalhana a dobândit personajul creat în viitoarea operă nemuritoare a lui Duiliu Zamfirescu (…domnul “secretar de legaţie” la Roma, care se bătuse pe burtă cu un co-specimen de arendaş get-beget, deloc “secretărito-înfipt”, de iudeo-masonerie – cel puţin, nu deocamdată! – prin legaţii străine…), cât şi cel authentic şi viu, întâlnit din întâmplare (o întâmplare cu consecinţe foarte rodnice, pentru literature română!), în Orient Express-ul eleganţei şi rafinamentului Europeano-Oriental…dar garantat balcanic!

***

                CRUCEA IUBIRII

…Jegos la culme, nebărbierit ca un pustnic al veacului, cu câteva flenduri slinoase, atârnându-i, burlesc, pe trupul de sperietoare de ciori – EDGAR ALLAN POE se târăşte, abia smulgându-şi paşii (…unul, al doilea…altul, şi, pe urmă, cu infernale chinuri, celălalt…), din nisipul deşertului cenuşiu-purpuriu…din ceţurile şi vălurile cernite, solidificate de vreme şi fără nădăjduirea vreunei zări…

Acolo, sus, în vârful Stâncii, precum Sfinxul – stă CORBUL…nemişcat stă Negrul şi Orbul CORB…şi Poe se târăşte, inimaginabil de greu, până la poalele Stâncii:

-Îţi merge bine, Corbule, nu-i aşa? Spune drept, Corbule! – rânji (chinuit, obosit şi exasperat), Poetul.

-Da, de când ţie nu-ţi mai merge deloc, eu am început să prosper de minune, mai mult chiar decât m-am aşteptat…mai mult decât toţi regii şi împăraţii lumii… – hârâi Corbul, batjocoritor şi cu tăişurile clonţului strâmbe, încrucişate de dispreţ – ca de o beţie mistică.

Poetul parcă atunci îşi descoperi, cu durere cumplită, mizeria în care se zbătea şi se-ngloda…îşi dădu seama de păsările negre ale demenţei, care dădeau roate, în jurul capului său încins de disperări fără leac, în jurul hoitului său, anume pregătit pentru festinul demonilor cerului…

Se reculese, strângând din dinţii care-i mai rămăseseră, ca o mască funebră, pe sub obrajii suflecaţi de atâtea mii de crispări… – şi-şi întrebă Corbul:

-Ea ce mai face? Măcar acum, când am plecat definitiv, ba chiar am fugit, îngrozit, din toate oceanele lumii, din toate amintirile lumii…măcar acum ridică, rogu-te, un colţ al vălului, de deasupra chipului şi misterului ei…care se contopesc… – te implor!

-Da, şi Ea se hrăneşte, acum, din hoitul tău…şi este fericită…foarte fericită… – …dacă ai mai avea ochi, priviri şi puteri, ai vedea-o amestecată cu demonii zburători, care dau roate hoitului tău becisnic… – ricană Corbul.

Poetul se ghemui, întâi, de o durere atroce, inexprimabilă…dar, apoi, se ridică, demn; vocea lui deveni sonoră şi plină, iar chipul lui se lumină fantastic, ca de o mare revelaţie:

-Dacă chinurile mele, dacă răstignirile mele, dacă moartea mea – sunt semnele învierii ei, atunci eu mă bucur, mă bucur din adânc de suflet…pentru că fiinţă nu mai am…mă bucur, da…sunt fericit, peste orişice măsură sunt fericit…fericit pentru toate durerile mele, şi-I dau slavă Lui, Dumnezeului îndrăgostiţilor lumii!

-Da-da-da, dă slavă, dă slavă, amărâtule! – din nou, batjocori Sfinxul Cel Negru. Uite, colo, în vârf de Munte, deasupra tuturor mlaştinilor tale – Cele Trei Cruci…alege-ţi una…

Şi, într-adevăr, în pisc de Munte străluminau trei cruci…una, cea din mijloc, deasupra tuturor…iar cea din marginea stângă, a lui Hestas-Orbul, era mai prizărită decât toate…

-Să-mi aleg crucea? Da, o s-o aleg…murmură, cu o voce, din nou, pierdută, Poetul.

Şi, din nou, în clipa ce urmă, vocea i se limpezi şi întări, aproape de tunet:

-Dacă durerile mele cumplite şi umilinţele mele nesfârşite sunt hrana fiinţei Ei, a Iubitei mele Mistice –  atunci…atunci, în vecie, crucea mea să fie crucea Orbului Hestas…

În aceeaşi clipă, cu un zgomot asurzitor, Corbul-Sfinx se prăbuşi, în praful amneziilor cosmice…dimpreună cu toată vizunea deşertului cenuşiu-purpuriu, rostogolindu-se până, hăt, în prăpastia fără de fund, de la poalele Muntelui…dispărând, cu totul şi pentru totdeauna…şi păsările negre dispărură, toate deodată, ca prin farmec, lăsând locul luminii de peste fire şi cântecelor angelice…

…Poetul muri, în mod atât de umil şi ruşinos… – …dar crucea lui (aparent sfrijită, pipernicită şi aparţinând unui celebru şi sângeros Orb…), crucea purtând, pe aripile ei de foc, Iubirea Cea Curată (“Fata fără-asemuire,  îngerii îi spun Lenore, / Nume-n lume trecător…”), rămase veşnic, spre mirare, admirare şi extaz, în toate sufletele celor (dintre muritori…) care, prin minunată întâmplare sau prin enigmatic har, au văzut şi n-au uitat Cristalul Celest.

***

CAVALERISM MODERN

Cavalerul Louis le Noir, care susţinuse, cu succes, duelul, în Bois de Boulogne (arondismentul 16 al Parisului), şi apărase, astfel, onoarea iubitei lui (…onoare care cam fusese şifonată, într-un restaurant din suburbii, cu o seară înainte, de către un înalt duce scoţian, beat criţă), făcându-i adversarului său o frumoasă gaură în plămânul stâng (şi, evident, şi în buzunarul stâng, pentru că tratamentul, ce urma să-i vindece, aceluia, plămânul, urma să-l coste şi timp, dar, mai cu seamă, câteva mii de euro, bani-peşin…) – se întorcea acasă, în palatul său de pe Champs Élysées (aproape de Place de la Concorde), acoperit fiind de aureola gloriei virile. Şi cu câteva răni sângerânde – superficiale, dar dureroase, la braţul drept şi la umărul din aceeaşi direcţie.

Iubita-l aştepta, lividă, în Sala Albastră. Când îl văzu intrând, aşa, însângerat, se azvârli în braţele lui, îngenunchie, duioasă (…de-i foşniră toate verzele rochiilor de mătase galben-de- levănţică…), plângându-i pe răni şi gungurind amarnic:

-O, bietele mele răni, o, rănile mele dragi…

Cavalerul, cu aerul său accentuat nobiliar, trufaş, savant şi nesuferit de cutezător şi precis în exprimare, îi replică, printr-un discurs sever:

-Te rog, frumoasa mea, să te ridici şi să nu-mi mai boceşti pe răni! Sunt rănile mele, nu ale tale! Lacrimile tale conţin, pe lângă prolactină, mangan, albumină, enzime – şi o cantitate supărătoare de sare, care-mi sporeşte, clar şi tot mai acut, durerile şi usturimea rănilor… – … pe care ţi le-am dedicat, e-adevărat – dar nu pentru ca, după lupta onoarei, tu să suprasoliciţi aceste dureri, cu sărurile tale, produse dintr-un exces glandular…  – …de înţeles, parţial, dar, acum, date fiind leziunile mele chinuitoare – foarte condamnabil!

Adăugă, dispreţuitor, după câteva secunde de gândire:

-…Şi nici măcar nu au capacităţi dezinfectante, aceste secreţii lacrimale ale tale…!

Şi-o smulse de la pieptu-i, pe iubita-i exasperată…o smulse, cu nobleţe, de pe rănile lui sângerânde… – …sângerânde-sângerânde, dar într-un mod strict ştiinţifico-biologic.

***

 

 

AXA LUMILOR

…Când eram, de vreo 2-3 ani, la bunicii mei, care m-au crescut o vreme – creştea, acolo, în ograda lor largă, un tei urieşesc…care ajungea cu crăcile lui luminate drept la Poarta Cerului…şi eu, copil prostovan (…cum eram şi voi rămâne, până la urma-urmei!), stând eu în…“şezut”, la poale de tei, îmi ziceam, în sinea mea, cu oarece nădăjduire tainică (…n-am zis-o nimănui, de atunci, până azi…): “Măi, da’ dacă m-aş sui eu, din creangă în creangă, aşa, binişor, n-oi ajunge, oare, la Poarta Raiului, să vorbesc oleacă, nu mult, da’ oleacă de tot… cu Doamne-Doamne? Ce-ar fi…”

…N-a fost nimic, nu vă speriaţi! – …dar, pentru mine, TEIUL din Ograda Bunicilor era Scara Lumilor, “Axa Lumilor”, pe care te poţi sui, cu nădejde, dacă ai vrednicie de Duh… – …spre veşnica izbăvire!

***

                DEOSEBIRI FUNDAMENTALE

…Un semen de-al nostru tocmai îşi făcea datoria de cetăţean, faţă de semenii săi, de la crâşmă:

-Nu treceţi strada: tocmai trece, pe stradă, un mort… – …şi, să nu-i luaţi, cumva, Doamne fereşte, năravul lui cel veşnic…!

Un tânăr plictisit, însă (de la o masă mai apropiată), încercă să-l „încuie” pe bunul cetăţean:

-Dar dacă trece pe stradă un prost? Ha? Sau…mai mulţi, că ăştia, proştii, aşa trec, ca şi cocostârcii, în stoluri…chiar şi-n „rânduri-rânduri”[110], ca rândunelele lui Eminescu…sau ca „batalioanele hordiste”, ale lui taica Atilla-Hunul…Tot să n-o trecem?

-Nu, atunci să emigraţi…în lună! – …”că, altminteri, vă sufocaţi” – zice învăţătura străbună! – îi replică, ferm şi concis, bunul cetăţean.

Şi continuă să bea, parcă mai vârtos şi mai înverşunat, decât până atunci…

***

MOARTEA UNUI FUNCŢIONAR

 

…Funcţionarul Ionescu se trezi cu noaptea în cap. Chiar noapte! Deşi era doar ora cinci…noiembrie adusese, deja, întunericul precoce.

Funcţionarul Ionescu nu izbutise, de cu seară, să-şi termine raportul către şef, şi, de aceea, îşi jurase să-şi jertfească somnul, pentru desăvârşirea datoriei…

Şi avea funcţionarul Ionescu un guturai straşnic, exasperant…

Sculându-se în capul oaselor, medită, în pat, cum să facă, să le rezolve pe toate, sau aproape… –  deodată! Îşi spuse, cu îndreptăţire, că, dacă Napoleon reuşea să facă mai multe treburi, importante, dinr-odată – apoi el, funcţionarul Ionescu, cel care nu avea decât treburi mărunte de rezolvat…ce, era mai prost el, decât Napoleon? Doar şi ăla era tot un om…

Lacrimile îi curgeau şuvoaie, din pricina straşnicului guturai…şi i se înnodau în barbă. Dar ce trebuie făcut, apoi chiar trebuie făcut!

Ca urmare, se aşeză pe closet şi, în acelaşi timp, deschise, larg, robinetul, de la chiuveta montată la doi paşi de oala closetului. Stând pe „tron”, cu registrul de rapoarte proptit pe genunchi (…acolo unde abia i se ţineau pantalonii de pijama, de firavele şi ascuţitele-i rotule, să nu-i alunece, precum o pereche de lanţuri de puşcăriaş, peste glezne…) – înhăţă, rapid, tubul de pastă de dinţi şi întinse, cu generozitate, pasta tricoloră, pe o periuţă cam cheală…

Deodată, însă, îşi aminti că trebuie să-şi facă un ceai fierbinte, ca să mai scadă din vijelia guturaiului…şi să ia şi o bomboană de mentă, în gură: aşa îi spusese lui o cucoană, de la farmacie, că, dacă suge bomboana de mentă, îi trece orice răceală, ca luată cu mâna…

Pentru că încă nu „produsese”, încă, nimic, în oala closetului (deci, nu era pericol să-şi ungă pijamalele…), alergă, aşa, cu „lanţurile” la picioare, până în bucătărie…făcu ceaiul, într-o grabă nebună…luă, dintr-un coştei, şi bomboana de mentă…şi, ţuşti! – înapoi pe „tronul” solemn al closetului. Bineînţeles, toate mişcările prin casă (de la baie la bucătărie şi înapoi!) – cu „lanţurile” pijamalei, fâlfâind şi flendurind, în jurul gleznelor…!

Se aşeză, din nou, cuminte (precum „Cuminţenia Pământului”!), pe „tron”, înhăţă, din nou, periuţa, cu şarpele de pastă tricoloră, încolăcit , leneş, peste perii ei (…ca un duh de paşă ori de vizir, făcându-şi, tihnit, tabietul…)…şi începu să-şi frece, cu nădejde, dinţii (cam stricaţi, înnegriţi de carii dureroase). Pe genunchi, din nou, registrul…peste prima pagină a raportului, puse, în echilibru relativ, cana cu ceaiul aburind, fierbinte…şi, cu o mână, scria la raport, cu cealaltă ducea cana aburindă la gură, în răstimpuri…

Dar tihna sufletului său funcţionăresc nu dură mult: începură să-i curgă mucii, din ambele nări, deodată…şi nu, aşa, câte o „precipitaţie slabă”, ci torente: jumătate din muci se întâlneau cu lacrimile-i, în bărbie (…câte o pereche împreunată, lacrimi-muci, ajungea să cadă, din păcate, şi pe raportul, încă rămas prea alb…), iar jumătate din „provizia” de muci ai foselor nazale îi obtura ambele nări…

Funcţionarul Ionescu era şi exasperat, şi speriat: timpul trecea, raportul nu înainta, mai avea doar trei sferturi de ceas, până să se prezinte la slujbă…şi „precipitaţiile bivalente” îl sufocau de-a binelea. Nu-şi permitea să lase, toate, la pământ…registru, cu raport cu tot, periuţă de dinţi, cană cu ceai…şi să smulgă (din suportul fixat în perete) o fâşie de hârtie igienică, să se şteargă la nas…!

Automat, deschise gura, în speranţa că va intra aer prin ea (măcar) şi va putea respira…dar, pentru că, de obicei, niciodată nu deschidea gura, fără să arunce sau strecoare, într-însa, ceva (…obicei de la câinescul serviciu funcţionăresc…) – …şi acum, printr-un gest automat, îşi azvârli în hăul gurii bomboana de mentă…care, cum e şi firesc, în lumea ghinioniştilor! – se autoproiectă drept în trahee…

Funcţionarul Ionescu scăpă din mână periuţa…, dar, mai cu seamă, scăpă, în hăuri, ceaşca de ceai, care-şi prăvăli întreg conţinutul peste cele câteva zeci de rânduri scrise ale raportului (…şi cel de cu seară, şi continuarea lui de-acum, scrisă de pe „tron”!)…ochii i se înroşiră ca la turbaţi, ochii i se holbară cumplit, ieşindu-i din cap, ca la melcii cei mai zeloşi…mucii şi lacrimile pătrunseră prin gura larg, dureros dechisă… –  …şi urmară drumul funest al bomboanei de mentă (adică, „uliţa armenească” a traheii!)… se sufoca…se sufoca…se su-fo-caaaa! – …lumea i se-ntuneca…

…Atunci când îşi reveni, funcţionarul Ionescu era scăldat în sudori, îndoite cu muci şi lacrimi, unite întru  sfântă (şi cleioasă) cununie…Era prăbuşit de pe „tron”, pe pardoseala băii…cât era de lat (şi era!) şi de lung: fără să-şi dea seama, „produsese”, între timp (în timpul scurtului său leşin…) – …şi încă nişte colăcei verzui-maronii, tare gelatinoşi, uriaşi, care i se lipiseră de burtă, de fese, de ambii craci ai pijamalelor…precum tentaculele unei caracatiţe excrementale!

…Se uită la ceasul de pe peretele băii: ora de începere a serviciului…hă-hă…era dusă, cu toţi duşii!

Funcţionarului Ionescu, însă, i se schimbaseră, în cele câteva minute ale supliciului prin guturai, psihologia de slujbaş conştiincios. Acum, culmea de tacticos, dădu drumul robinetului de la cadă, lepădă, cu aceeaşi lentoare sănătoasă, „lanţurile” cracilor de la pijama…şi aşa, gol-goluţ, ca un nou-născut, se căţără în cadă, puse în cadă nişte săruri de baie, parfumate… – …se înfundă, în apă şi în spumele arabice, ca un autentic padişah.

Nu-i mai păsa de nimic – decât de desfătarea momentelor acestora, de autentic paradis terestru.

…Funcţionarul Ionescu murise. Acum, în cadă, se scălda, extatic, epicureul Ionescu! Un om care învăţa primii paşi ai libertăţii, cu adevărat umane… – şi pe cei ai plăcerii, nu mai puţin dăruite omului, de către Forţa Supremă! – …spre ogoirea eventualelor (dar numai bine de luat la goană!) necazuri cotidiene – imbecilizante, enervante şi stupide, prin monotonia şi repetitivitatea lor, absurdă şi exasperantă.

Nici cariile nu-l mai dureau. Iar dinţii, ca prin minune, se albiseră.

Hotărât lucru, avem de-a face cu alt om, decât cel cu care am început povestirea noastră…– …deci, să ieşim din casa acestui nou locatar, păşind în vârful degetelor…şi să ne ducem în treaba noastră, pe la cei care sunt cu adevărat necăjiţi, în umilinţa grabelor lor funcţionăreşti.

Căci locatarul Ionescu II (…probabil, dar nu foarte sigur…fostul funcţionar Ionescu I) era, cu adevărat, un om fericit.

***

                GHICITORUL ŞI TOCANA

Nu ştiu ce-l picni, într-o zi, pe un om ca la vreo 40-45 de ani, că el trebuie să se ducă, zor-nevoie, la un ghicitor, să-i spună cum va muri…altfel…altfel el nu se mai poate linişti! Ori că simţea vreun junghi, pe undeva, ori că-l luaseră gândurile cele rele, pe ne-veste, ori că visase mai ştiu eu ce… – …destul că, în aceeaşi seară, se afla în pragul unei  căsuţe prizărite, sub un deluşor, unde oamenii din târg ziceau că şade „un mare ghicitor”!

Ajuns în casa ghicitorului, care n-avea decât o cameră, despărţită, în două, de o perdea (de-o parte dormea ghicitorul şi-şi visa…ghiciturile, iar de cealaltă parte, era o masă mare, rotundă şi neagră-neagră (naiba ştie de unde şterpelită…, că doar nu-ţi crede că ghicitorul era chiar aşa de bogat şi căutat, de către oamenii normali la cap!), omul nostru se cam fâstâci. Pe masă era, chiar în mijloc (cum altfel?), un glob fumuriu…Ghicitorul îi înhăţă omului, în primul şi-n primul rând, taxa ştiută (…că-n târg mai erau nerozi, nu mulţi, dar destui…) – iar, apoi, autoritar şi luându-l de sus pe omul nostru:

-Hai, spune ce ai de spus!

Omul se codea, se codea…straşnic se codea…simţea el că întrebarea cu care venise era cam…ăăă…cam aşa…”într-o parte”!

-La ce-ai venit la mine, omule? – ciocăni în masă ghicitorul şi-l luă din scurt pe bietul om, care se cam prăpădise cu firea (…ghicitorul, în dosul perdelei, tocmai îşi terminase de făcut o tocană de berbec şi, lângă tocană, „legase”, aşa cum se şi cuvine, şi un şip cu palincă straşnică…deci, nu prea avea el chef de vorbă şi de ghicit, când îl aştepta un astfel de ospăţ… – …pesemne, în ultimele zile, ghiujului îi mersese destul de bine, cu „slujba” lui, cea „din dosul dealului”…).

-Păi… – începu şi se şi poticni omul.

-Păi, ce?

-Aş vrea…aş cam…ăăă… – se bâlbâi omul.

-Toţi vrem câte ceva, numai că nu e după cum vrem noi! – i-o tăie, aspru, ghicitorul. Hai, zi odată, limpede, ce vrei de la mine? De ce eşti aici, iar nu acasă, lângă nevastă?

-…Ăăă…aş vrea să ştiu.

-Da? – ce anume nu ştii încă, şi-ai vrea să ştii de-acum încolo? Că-s atâtea lucruri de neştiut, pe lumea asta şi pe cealaltă, că nici nu visează omul…

-Păi, astaaa…aş vrea să ştiu cum voi trece eu pe cealaltă lume… – se grăbi omul, ca să nu se trezească dat afară, cumva, pe nepusă masă, de ghicitorul care, în acea zi, se dovedea a fi cam arţăgos – şi să rămână, Doamne fereşte, fără de răspuns, la marea taină…

-Adică, vrei să ştii în ce fel vei muri, da? – îşi miji ochii ghicitorul.

-Păi, cam aşa ceva… – răsuflă uşurat omul, că fusese, în sfârşit, înţeles.

Ghicitorul stătu vreo câteva clipe cu ochii în ochii omului. Apoi, întrebă, răspicat, ca la un interogatoriu:

-Ştii să înoţi?

-Păi cum nu, sigur că ştiu, io mi-s chiar campion la…

-Ei, atunci înseamnă că vei muri spânzurat, iar nu de apă… – rosti răspicat şi rezolutiv ghicitorul, şi-i întoarse spatele omului, lăsându-l în „apele” lui, în legea lui şi-n grija cui o fi…căci prea mirosea bine, tocana de după perdea…

***

AMINTIRI APĂSĂTOARE

CHARLES DICKENS[111] (1812-1870), deşi se trăgea din mica nobilime – din cauza exceselor tatălui, a ajuns (dimpreună cu toată familia, de altfel!) – la închisoarea datornicilor.

Mai târziu, când romanele sale au început să aibă un succes remarcabil, în societatea victoriană a timpului, s-a integrat, perfect, modei „lecturilor publice”, făcute în turnee – Scoţia, Irlanda, SUA – …fireşte că şi în Anglia, în primul rând în Anglia sa natală…

Lumea zice că „Marile speranţe” ar fi cel mai bun roman al său. Puţini ştiu că, de fapt, când citea în public, „David Coperfield”, Dickens, deseori, lăcrima…şi chiar era nevoit să-şi întrerupă lectura publică.

…Unul dintre admiratorii săi a îndrăznit să-l abordeze, într-o seară târzie, după o astfel de lectură patetică (…se cunoştea bine, în societatea britanică, de atunci, că Charles Dickens avusese cel puţin două legături amoroase extraconjugale, cu Maria Beadnell şi cu Ellen Tarnen, care o cam întorseseră pe dos pe soţia sa, Catherine, cu care avea zece copii… – …dar cea cu actriţa Ellen Tarnen, începută în 1857, devenise nu doar notorie, ci se dovedise a fi şi extrem de bizară, căci, vagonul de-a-ntâia, al unui tren deraiat, în care erau, împreună, în acelaşi compartiment, Charles cu Ellen – a fost singurul ocolit de moarte şi dezastru, în 1865…) :

-Maestre, de ce nu mărturisiţi că aveţi un copil cu doamna Tarnen…? – …care copil v-a murit, şi, acum, îl jeliţi…de aceea izbucniţi în lacrimi, de câte ori vă decideţi să ne citiţi din David Coperfield…v-aţi mai uşura sufletul, poate, dacă… – …şi, de aci încolo, milosul domn ascultător nu îndrăzni să mai înainteze, în fraza sa.

Charles Dickens reflectă, preţ de vreo câteva minute, şi, apoi, se decise:

-Da, în acel roman vorbesc despre un copil care mi-a murit…dar copilul acela nu era al meu, ci eram eu însumi! Când vă citesc dintr-însul, îmi amintesc toate umilinţele şi nedreptăţile vieţii mele: închisoarea datornicilor, în care am zăcut toţi membrii familiei mele…, faptul că munceam zece-douăsprezece ore, când aveam doar 12 ani, în fabrica de cremă de ghete a lui Warren…pentru 6 şilingi pe săptămână…doar-doar îi voi scoate pe ai mei, mai degrabă, din închisoarea datornicilor…dar, mai cu seamă, îmi aduc aminte cum, în inima mea, am pierdut-o pe mama…care m-a lăsat, m-a obligat să muncesc, în continuare, ani în şir, la crema de ghete Warren, chiar şi după ce toţi ai mei ieşiseră, de mult, din temniţa datornicilor…şi aveau bani, şi trăiau, în sfârşit, din nou, omeneşte…iar eu eram obligat să mă uit, noaptea târziu, când ieşeam de la Warren, pe fereastra luminată a casei părinţilor mei, de unde, acum, răzbăteau râsete vesele…fără să îndrăznesc, vreodată, să intru printre ei, în casa aceea, care era şi a mea…în definitiv, pentru ei mă lăsasem umilit, înjurat şi bătut, zi de zi, de Warren şi de „preferaţii” săi, vlăjgani de două ori cât mine…şi mă înjurau, cu obstinare, numai de mamă…şi mamei mele nu-i mai era gândul la mine, la truda şi lacrimile mele de copil, silit să-şi privească părinţii şi fraţii, doar printre storurile de la ferestrele luminate…toţi râzând, numai eu plângând…deşi, o mare parte din munca mea copleşitoare, de copil de 12-13-14 ani, era răsplătită, abundent, de înjurături spurcate şi de vânătăi care-mi închideau, adesea, ochii umflaţi…, banii amărâţi ai muncii mele, făcute cu înverşunare şi arzătoare dragoste de familie, se adăugaseră averii moştenite de ei, cu totul şi cu totul întâmplător…ei, cei scăpaţi din temniţă, şi prin munca mea, uitaseră de mine…

Îşi trecu o mână peste fruntea asudată de greutatea şi ruşinea mărturisirii…poate o revărsare, o explozie necesară, ca să nu-şi sară, precoce, din minţi:

-…Măcar de i-aş fi ştiut odihnind morţi, sub un ulm înalt, în cimitir…Doamne-Dumnezeule, câte gânduri demente nu trec prin ţeasta unui copil orfan cu părinţi…Ce dement sunt şi eu însumi, când, acum, la bătrâneţe, simt, mai acut decât în copilărie chiar, starea penibilă de…orfan…Ha-ha-ha…

Deşi părea că râde de el însuşi, ochii lui Dickens se împăienjeniră de lacrimi, din nou – şi-şi puse palma peste ochi…lacrimile i se scurgeau printre degete…:

-Dumneata…de fapt, nimeni, nimeni nu-şi poate da seama cât de tragic este să-ţi pierzi mama… –  …ea fiind, încă, în viaţă…Mă mir cum n-am înnebunit, mă mir că nu înnebunesc şi acum, bâtrând şi jenant de prost…dar, oare, nu-s deja, de multă vreme, nebun…şi eu n-o ştiu? Niciun sfat, nicio aprobare, nicio încurajare, nicio consolare, niciun sprijin din partea nimănui de care să-mi amintesc.. – … aşa că, să mă ajute Bunul Dumnezeu: dacă încă nu mi-am pierdut, de tot, minţile, să nu mi le pierd acum, înainte de a-mi pierde viaţa!

Copleşit de durerea disperată a lui Charles Dickens, idolul său… – admiratorul fără reţineri, îndrăzneţul cel milos… – se târî, la o parte, din calea marelui scriitor, cel cu inima frământată de beznele amintirilor exasperante, atât de insuportabil de reale, în tortura gândurilor sale…

***

O DUPĂ-AMIAZĂ, O SEARĂ, O NOAPTE… – CU KAY STRICKER!

…Zăceam, tolănit, pe un pat larg şi incomod, cumplit de tare şi enorm, din atelierul de pictură al lui VINCENT VAN GOGH[112], din Arles. Mâncaserăm amândoi, din vase curate…dar nici unul dintre noi doi n-avea de gând să spele vasele!

Vincent se decise în fine, şi-mi spuse:

-Hai să le spălăm amândoi vasele…că, data viitoare când mâncăm, nu mai avem vase curate, din care să mâncăm. Le-am tot stivuit, aşa, murdare…şi s-au isprăvit toate cele curate – …ce-i drept, nici nu erau ele, vasele mele, prea multe…

Le-am spălat, amândoi, de mântuială…numai să existe o “dată viitoare”, când să mâncăm, iar, din vase spălate…curate!

Apoi, am ieşit, cu “nebunul roşcat” (“fou roux”, îi ziceau copii şi imbecilii de târgoveţi…), am ieşit afară, pe câmpii… Am mers pe jos, câţiva kilometri, probabil mulţi… – el, Vincent, mormăind la fiecare nou peisaj, apărut, revelat ochilor săi…eu mormăind din pricini de pantofi prea strâmţi. Mi i-am scos din picioare, cu o furie egală cu a lui “fou roux”, în faţa operei începute, pe pânză! – când ea era, demult, isprăvită, în mintea şi-n Duhul său… – şi, desculţ, ca un veritabil apostol al lui, l-am urmat, până ce s-a oprit, undeva, de unde încă se mai zărea soarele cotropitor al după-amiezii, şi chiparoşii se ploconeau, deodată cu vântul, printre mările şi oceanele de grâu copt, care se închinau, de zor, cerului şi pământului – egal!

…Eu m-am tolănit, din nou, de data asta, în iarba înaltă şi de un verde de otravă ucigaşă. La câţiva metri de locul unde Vincent Van Gogh îşi instalase şevaletul, cu pânza gata pregătită…Mă uitam la nori, la schimbările permanente ale formelor lor neprihănite, în timp ce Van Gogh, aşezat în faţa şevaletului, schiţa ceva…mormăind un nume drag: numele iubirii lui, adevărate şi unice, “coapte” şi dramatice – Kay Vos, născută Stricker…

…L-am lăsat să mormăiască, în legea lui, pe “roşcovanul nebun”…iar eu priveam cum un nor imens, alb, se preschimba în silueta şi, apoi, în forma, plină şi albă, a unei domniţe, a unei prinţese celeste, mirifică şi albă ca laptele, şi cu coroană pe cap…şi norul părea că înţepenise într-această formă, şi nu voia să se mai des-ţepenească, în veci, din această viziune minunată! Norul nu se mai alungea, lăţea sau scurta – ci, pe ceruri, în văzul întregii lumi terestre, deschise ochii domniţa, părinţesa cea albă, cu diademă strălucitoare pe pletele-i revărsate…şi-i auzii vocea de cristal, strigând ceva…pe cineva drag, de jos…

-O vezi, Vincent? – îl întrebai pe pictorul mormăitor.

-…Cum să n-o văd? – îmi răspunse el, tot mormăit, dar mult mai clar. O văd pretutindeni, este miresa mea, este prinţesa mea…iubita mea Kay…

Eu îmi linsei buzele, pline de otravă – şi-l întrebai, şovăitor:

-Şi…se va vedea…va apărea Kay, pe pânza ta?

-Ce vorbă proastă, amice! – mormăi, neliniştit şi, parcă, înfricoşat, hipnotizat de o vedenie. În fiece tablou al meu este Kay…cerul este Kay…şi pământul este tot Kay, cu diademă de grâu copt…Kay este totul, pretutindeni!

…Răsăriseră, pe cer, primele stele ale serii…

-…Şi în fiecare stea, şi luna, şi soarele, sunt toţi aştri, ea, singura… Kay cea veşnică…veşnică…Kay a mea…frumoasa…preafrumoasa mea Kay…

Mă ridicai, să mă dezmorţesc – şi mă apropiai de pânza lui, pictată, parcă, de mii de zei fulgerători şi de sute de înspăimântătoare harpii, răzbunătoare şi de toate amintitoare…

-Dar, Vincent, eu nu văd în tabloul tău decât chiparoşii veghetori ai unui lan de grâu…văd şi corbi, peste lan…văd şi stelele, aşternute, peste lan…dar n-o văd pe Kay, despre care mi-ai vorbit atât…

-Eu nu vorbesc despre Kay… – rosti, de data asta, clar, Vincent Van Gogh. Eu o pictez pe Kay, mereu şi mereu…şi mereu, fără contenire o pictez pe iubita mea Kay…

Şi mă uitai mai bine, cu o luare-aminte care mă durea cumplit… –  …mă uitai întâi spre cerurile amurgite adânc, apoi, spre tabloul lui Vincent…da, pe cer nu contenea să se zbată acel nor, acum purpuriu, care nu putea să se elibereze de poruncile pe care i le dădea silueta prinţesei albe…iar printre toate cele pictate de Vincent, se zbătea, neputincioasă şi teribilă, Kay. Kay era în ceruri, Kay se frâmânta în mistralul care zvârcolea lanurile de grâu copt…Kay era în stele, şi convorbea, înflăcărată, însufleţită, cu “nebunul cel roşcovan”…”fou roux”.

-Da, Vincent, abia acum simt că mi-am venit în simţiri…da, Vincent, totul, în tablourile pe care le pictezi, este silueta de foc şi vorba de văpaie atotarzătoare, atotmistuitoare, a Iubirii lui Kay…

-Nu mă iubeşte… – începu el, Vincent, cu răsuflarea blocată de lacrimi…

-Nu, Vincent, nu ai dreptate: cât Kay a fost pe pământ, aici, în lumea noastră, nu te vedea pe tine, vedea ce-i urla reverendul Stricker, tatăl ei…, cum nici eu, la început, n-o vedeam, în tablourile tale…Dar acum, acum, prinţesa Kay a ta este dusă într-o lume în care domneşte numai iubirea voastră, numai voi existaţi…existaţi fără niciun zăgaz, fără alte zăgazuri decât respiraţia ta…decât ciorile sau corbii aceia de peste lanuri, dintre lumi le vegheate de chiparoşi, ca nişte punţi întunecate şi verzi, între lumi, între tine şi Kay…

Vincent scoase un pistol, din buzunarul său ferfeniţit, şi se împuşcă, drept în inimă se împuşcă…murind (pentru ochii noştri orbi!), în faţa tabloului său, care era universul întreg…adică, era tabloul enorm, din care striga, tot mai însufleţită şi mai vehement învăpăiată de dragoste, Iubirea lui unică, stelară acum – Kay…

…Corbii sau ciorile, bocind sau cârâind, şi-au luat, toate deodată, zborul! – … şi fâlfâiturile aripilor lor explodară cumplit, ca un ecou re-înviat al împuşcăturii sinucigaşe, a Maestrului Vincent – care se unea, pentru eternitate, cu Kay!

…Venise, şi pentru Vincent Van Gogh – NOAPTEA! Dar, fiţi siguri, nu fără Kay! Niciodată Vincent fără Kay…!

***

BEŢIVUL ŞI MOARTEA

Se zice că Moartea, la un moment dat, a dat în darul beţiei, şi oamenii, plantele, animalele mureau anapoda, fără nicio socoteală şi pravilă, după cum rânduise Cel de Sus…

Ce se întâmplase?

Dăduse Moartea peste un beţiv-“veteran” (el îşi zicea “tâmplar”, cică! – dar ce-are a face, parcă se uită cineva în gura unui beţiv?), de pe la noi, de undeva… – …care fusese înţărcat, din fragedă pruncie, cu palincă, iar după aia, timp de 70 de ani, bătuţi pe muchie (…dacă nu şi mai mult, că nu puteai grăi cu el, omeneşte şi româneşte, când el se făcea clampă, şi numai ce te “lua la vale”, şmecheros nevoie mare, de-i curgeau păduchii pe guler, de atâta deşteptăciune afumată!), băuse neîntrerupt: ba din banii lui, ba la “cinsteala” unor amici, ba pe datorie…mă rog, cum apuca omul! Dar, de descurcat, se decurca de minune, cu suptul şi cu înmuiatul fundurilor de sticle…

Şi, pe când, într-o seară, îi pusese sub masă, într-o oarecare crâşmă, pe toţi tovarăşii lui de “umezeală”, iar el rămăsese singur şi nealinat, pe câmpul de bătălie…dar sticle, pe masă, rămăseseră, încă “fără număr, fără număr”…iaca şi Moartea: n-are de lucru şi-şi băgă nasul, taman în crâşma cu pricina..

Cum se face, cum nu se face – dar “veteranul” nostru întru ale sticlelor-biberoane a păcălit-o pe coana Moarte, de nu numai că a uitat la ce intrase ea în crâşmă – dar o convinse să-l ajute să “stingă” şi sticlele, cele multe şi rămase pline, pe masă…

Şi s-a chiurluit Moartea! Şi gâl-gâl-gâl, şi gâl-gâl-gâl! – …de parcă se porniseră toate pâraiele şi râurile şi fluviile lumii, înspre gura ei, cea cu… “cer negru”! Uuu-huuuu-huuuuu! Ce s-a mai chiurluit, şi ce cântece porcoase-mi cânta cucoana (şi le mai şi născocea, singură!), de gât cu …”veteranul”, şi lăcrămând amândoi, de mila şi de dorul nu se ştie cui!

De atunci, Moartea făcea ce făcea, dădea rasol cu “meseria”, numai să aibă vreme să-l întâlnească pe “drăguţul” ei, “veteranul” (cel de 70 de ani şi mai bine!), şi să-i tragă la guleaiuri, ca lumea…după care, aghioase, tată, pe unde apuca, “sireaca” Moarte !

Cel de Sus a răbdat cât a răbdat dezordinea şi sminteala asta a Morţii, dar, până la urmă, până şi Atoateîndurătorul…nu mai îndură! O chemă pe coana Moarte, aşa “cui”, cum era, smulgând-o de la gâtul “veteranului” ei de nedezlipit – şi-i trase Domnul Dumnezeul nostru un şmotru Morţii…iu-huu-huuu! – de-i merseră fulgii!

Şi, fireşte, îi dădu şi canon, şi pedeapsă, cum se cade, ca să nu mai lunece în păcatul “udăturii” cea fără de măsură: de dimineaţă, o punea la plivit Grădina Raiului (căci, Rai-Rai, dar dacă i se îngăduise să hălăduiască în el lui, Şarpelui Celui Bătrân, apoi cum să nu li se dea voie buruienilor, drăcuşorii cei soioşi, nespălaţi şi nepieptănaţi nici de Ucigă-l toaca, nici de nimeni, să-şi scoată, ici şi colo  – şi cât de des! – corniţele şi codiţele!). Apoi, spre seară, Cel de Sus o trimitea la…”cursurile serale”, de reciclare a cioclilor, ciclonilor,  killer-ilor şi vampirilor, ba şi a zombi-lor…

Frântă, bre, frântă de oboseală ajungea sărmana Moarte, înapoi în casa ei (…dintr-un cimitir franţuzesc, mi se pare mie…Père Lachaise…) – …că nu mai avea nici atâta putere să ţină pahar, ori sticlă, în mână – …d-apoi, să-şi mai bată capul să inventeze, mereu, strategii noi, de luat vieţile bietelor fiinţe…

Şi, uite aşa, un beţiv de clasă înaltă, de pe la noi, a scăpat lumea de lucrarea cuviincioasă a Morţii (…om vedea noi pe câtă vreme e scuteala asta…), de “trebuşoarele” (cele cu dric şi cu circ popesc!) ale Morţii…de s-au înmulţit şi îndesat oamenii straşnic…dar numai se păruiesc şi se sluţesc între ei, ca proştii…pentru că Moartea, în vremea asta, sforăie cumplit, în cimitirul ăla al franţujilor… şi şi de-ar vrea şi ar ruga-o, vreunul, mai plictisit de toate cele, să-l ia Moartea şi să-l izbăvească de plictis… –  …apoi, cine să-l audă, printre bubuiturile sforăitului celei care doarme du-u-usă!  …cu coasa drept pernă…?!

…Treaba Celui de Sus…d-apoi, pedeapsă-pedeapsă, dar nici aşa! – …să nu se mai poată omul hodini, în veci, dac-are el aşa chef!

***

O PROFESIE ALEASĂ…

Când vezi că, în lumea de azi, toţi conducătorii de popoare (de pe toate continentele!), toţi conducătorii de organisme internaţionale (civile şi militare), toţi papii de la Vatican (…de 500 de ani încoace!), toţi marii bancheri, marii şmecheri şi oameni de afaceri, toţi marii ziarişti şi marea majoritate a artiştilor de succes etc. sunt evrei, îţi vine să zici că a te naşte evreu este cel mai rentabil lucru.

Ar trebui ca toţi evreii din lume, când îşi alcătuiesc, pentru orice eventualitate, un “Curriculum vitae”, la rubrica vizând profesia, să scrie: “De profesie – evreu”!

Să vezi, atunci, cum se deschid toate uşile (şi ce uşi!) , în faţa lor… – …singure, ca în poveşti! Şi covorul roşu este, şi el, la locul lui (…aşternut, peste hectare de parchet lucioso-luminos, sub candelabrele feerice!), făcându-şi datoria sa ingrată, de a fi călcat în picioare, de toţi bandiţii lumii…!

“Locuitori, muncitori sau hoţi, din toate ţările, uniţi-vă! – spre a vă proteja evreii!”

Căci, fără ei, nu ştiu ce v-aţi face…cred că aţi dispărea, pur şi simplu! – …rând pe rând, ca şi lumânările stinse, într-o biserică, după Sfânta Liturghie…!

Dar…ce zic eu? Oricum veţi dispărea, sub invazia, violentă şi de nestăvilit, a “poporului ales”…care se ţine cu mâna nu de brăcinari, ci de o terfeloagă infectă (şi instigatoare la crimă, genociduri etc.), numită “Biblie” – cu nelipsitul “op” (justificator de orice infracţiune, trădare, crimă, nemernicie…!): “Vechiul Testament”…susţinut, argumentat şi explicat prin Suprema Terfeloagă Rabinică (…argumentatoare a tuturor crimelor şi jafurilor continue, asupra ne-evreilor/GOYMILOR: “Un non-evreu (goym) e ca un câine. Scripturile ne învaţă că un câine merită mai mult respect[113]. Rasa noastră este rasa Lui Dumnezeu. Noi, evreii, suntem zeii divini pe această planetă. Suntem la fel de diferiţi de rasele inferioare, cum  acestea sunt de insecte. De fapt, în comparaţie cu neamul nostru, alte rase sunt fiare şi animale, bovine în cel mai bun caz. Alte rase sunt considerate ca excremente umane. Destinul nostru este de a  domni asupra raselor inferioare. Regatul nostru pământesc va fi condus de liderul nostru cu un toiag de fier. Masele vor linge picioarele noastre şi ne vor servi ca sclavi ai noştri[114]… Chiar şi cel mai bun dintre goymi trebuie ucis[115]… Dacă un goym loveşte un evreu, trebuie ucis, e ca şi cum ar lovi pe Dumnezeu[116]… Exterminarea ne-evreilor e un sacrificiu agreabil lui Dumnezeu[117]…Cele mai bune locuri în ceruri sunt pentru cei ce ucid creştini[118]”… etc.): “TALMUDUL”!

…Dacă te-ai potrivi propagandei lor excelente, în TOATE războaiele şi măcelurile, câte s-au făcut, de la începutul lumii şi până azi, au murit NUMAI evrei! Restul popoarelor fie sunt invulnerabile, precum Făt-Frumos (…cu deosebirea că Făt-Frumosul actual ar fi…antisemit teribil şi caracatiform… – …deci nu teribil de Frumoso-Agreat!) -…fie membrii lor, ai popoarelor lumii, au murit, TOŢI, fericiţi, NUMAI la adânci bătrâneţi, de moarte nu bună, ci…excelentă!

Numai ei, evreii, sunt veşnice şi neostoite victime, numai ei, evreii, au mame plângânde şi văduve bocinde, numai ei, evreii, au sânge vărsat şi numai pentru ei, evreii, a creat Dumnezeu Moartea, Batjocura şi Suferinţele…cu alte cuvinte, numai ei, evreii, trebuie să fie GRAS PLĂTIŢI, de către toţi oamenii Terrei (non-evrei, fireşte!), pentru că…le-au furat acestora, “GOYMILOR” (ALTRUISTIC, cum altfel?) – MOARTEA, MASACRELE, INTENŢIILE ŞI PORNIRILE GENOCIDICE, NECAZURILE, DURERILE…!

…De bietul Hristos-RĂSTIGNITUL (ADEVĂRATUL Dumnezeu…Cel cu ochi albaştri…deci, “GOYM”!) şi de “Noul Său Testament-LEGĂMÂNT”, făcut către (şi cu!) locuitorii Terrei… – …nu vom mai avea nici NEVOIE, dar, mai cu seamă, nu vom mai avea VOIE, foarte curând, nici măcar să ne amintim, cu memoria noastră, săraca: o memorie, şi ea, acolo…chifligită, stafidită, mancurtizată, integral “antisemită”…şi ciuruită de moliile, bâzâind diabolic şi “pretutindenar”, ale… “aleşilor”!

***

PROROCUL ŞI PORCUL

Bătrânul avea sprâncenele albe, dese şi atât de lungi, că-i acopereau ochii. Vedea prin ele ca printr-o sită. Şi, totuşi, zări cum trece, prin faţa sa, un porc cu paiu-n gură. Dar paiul, pare-se, avea ceva “ne-păiesc” într-însul…strălucea de mama focului, de parcă ar fi fost de aur! Pe loc, bătrânul îşi şi tună prorocirea, către cele patru zări:

-Astăzi o să plouă!!!

Porcul se opri din goana-i solitară şi-l privi mustrător:

-Bătrânule, de ce te pripeşti şi vorbeşti aşa prostii?

-Cum, adică, vorbesc prostii?! – se miră şi se mânie prorocul locului.

-Păi, uite-aşa! Tu nu ştii ce se întâmplă în lume, dar îţi slobozi gura aiurea, numai aşa, ca să faci vânt… – se sumeţi, cu îndrăzneală ţâfnoasă, porcul.

-Măi, porcule, ia vezi… – trecu bătrânul proroc, de la mânie, la ameninţări.

-Nu trebuie să te superi pe mine! Uite, îţi spun povestea mea şi a paiului ăstuia din gura mea…din râtul meu… – se îmblânzi porcul, grăind împăciuitor.

-Nu mai pot eu de paiul tău… – mormăi, ne-îmbunat, prorocul amator.

-Ei, nu-i chiar aşa! Ia ascultă aici… – se pregăti, ca de o prelegere, porcul cel bizar.

-Hmmm…

-Da, ascultă, şi vei afla câteva lucruri importante! – deveni porcul extrem de pedagogic. Vin tocmai de la Bethlehem, unde mă ascunsesem într-o iesle, că alerga stăpânul meu să mă-njunghie. Şi, deodată, din mijlocul ieslei, răsări o  luminiţă…apoi, luminiţa crescu într-o mare lumină…- şi văzui, astfel, la lumina razelor tot mai înalte, un brotac de prunc, la căpătâiul căruia mama-sa, care tocmai îl născuse, veghea cu duioşie. M-am smuls din iesle, rămânând pe rât cu paiul ăsta. Maica brotacului de copil (care orăcăia, de se strânseseră păstori…şi vite…şi nişte…nu-ştiu-ce, trei la număr, cu coroane pe cap şi, fiecare, cu câte un toiag de aur în mână…) – …maica brotacului celui luminat mă zări şi-mi zise: Hai, porcule, fugi cât poţi…dacă trece pe-aici stăpânul tău, ucigaşul, am să-l opresc eu şi-i voi zice că-l numesc în mare dregătorie: îl voi face al patrulea mag – Hortopan… Şi, uite, aşa se face c-am scăpat de stăpânul meu cel sângeros, dar mi-a rămas agăţat, de rât, paiul ăsta de aur curat…

-Mare scofală, ce mai povestitor de minciuni porceşti… – cârti, invidios şi temându-se să nu i se năruie, din pricina unui oarecare porc, mitul său solemn, de maaare proroc!

-Mare, ne-mare, ceva scofală tot a fost – dădu din umeri porcul. Am aflat, cu prilejul ăsta, că inşii cu coroane şi toiege de aur sunt regi şi magi, cititori în stele…şi, în timp ce-mi luam copitele la spinare, văzui, cu coada ochiului, scări de îngeri, pogorându-se spre ieslea brotacului…care era, acum, un prunc frumos, strălucind de lumină…

-Ptrţţţ… – făcu din buzişoarele lui (…sumese a larg dispreţ şi scremute a invidie ascunsă…), prorocul amator, tot ne-împăcat, tot temător, pentru faima sa, atât de greu construită, în ani lungi de înşelăciune…

***

METAMORFOZELE SECRETE (ŞI DISCRETE!) ALE OMULUI BACCHIC

Stătea pe taburet şi, mereu, se bâţâia, înainte şi înapoi, ca un pendul  bine pus la punct, ca-ntr-un soi de rugăciune dramatică şi bizară… Câteodată (cam la cinci bâţâieli o dată) se apleca adânc, pentru metanie, muindu-şi nasul în farfuria cu mâncare sleită. Apoi, se ridica, ameninţător, demn şi solemn, totdeodată, ca un sfinx morocănos… – …şi, timp de vreo trei secunde, holba ochii fix şi încerca să se potrivească, cu spatele, într-un fictiv spătar…Apoi, îşi relua, netulburat, rugăciunea.

Băuse, e drept, ceva mai mult ca de obicei. Bucuria victoriei, deh!

Tovarăşul său de veghe şi “asistent de rugăciune” (…că de vorbit, vorbeau tragic de rar…) nu era la fel de bine “făcut”. Era îmbrăcat tot în “civil”… – adică, numai în izmene, fără maieu, cu pieptu-i păros scos, bătăios, înafară!

Între cei doi, paharele, toate, se răsturnaseră, de mult, într-o baltă negru-sângeroasă, umplând toată masa cu mărturiile măreţe ale jertfei bacchice…

Din când în când (răstimpurile erau, se pare, calculate şi re-calculate, din cinci în cinci minute…), tovarăşul, “asistentul de rugăciune”,  se înţepenea în spătarul real – şi rostea câte o frază sibilinică, sforăitoare, strecurată, parcă, mai curând printre sprâncenele semi-lăsate (ca obloanele unei prăvălii, potrivite strâmb, de cu noapte şi prea în grabă, de vreun negustor…), decât printre buzele subţiri, de ventriloc (…şi tot la fel de sibilinic i se şi răspundea…):

-Chivet’…ha? (adică, în traducere liberă: “Ai rezolvat cu chiuveta?”).

Rugătorul întredeschise un ochi şi rosti, încleiat, dar rezolutiv:

-O’meu (…celălalt rămânea să traducă: “Mi–am adus omul meu”…).

Trecură cele cinci minute regulamentare, şi tovarăşul mai treaz (“asistentul de rugăciune”) zise, răspicat:

-Crez’el? (…adică: “Ai încredere în el? Crezi în el?!”).

Şi răspunsul se trezi şi se-ncropi, lent, de partea cealaltă a mesei de rugăciuni, cu mândrie cam îngălată, dar plină de onoare ofensată şi de simţire lezată adâncă (…dar şi cu două tonuri mai sus, în vocea-i torturată de osteneli bachicco-îndelungi…!):

-O’meu! (tradus: “E omul meu!”). Şi bătu (pentru întărirea celor spuse…), cu pumnul în masă, foc de orgolios! Adică: “Îndrăzneşti să-mi pui la îndoială autoritatea discernământului, băi <<acesta>>?”

Tovarăşul bâţâi din cap…şi, după alte cinci minute legice, întrebă, aspru, cu aceeaşi concizie masonică – “secretă şi discretă”:

-Cio’zău? (adică, în traducere liberă: “Este un om credincios, cu frica Lui Dumnezeu?”).

Se vede treaba că economia verbală, la sânge, devenise rostul vieţii celor doi indivizi. Păi, nu te joci, aşa, ca năucul, cu sfintele cuvinte! Mai ales când lucrezi, întru credinţa ortodoxă cu ele…dar cu instrumente ale celor cu …“echerul şi compasul”!

Răspunsul nu se lăsă aşteptat, rugătorul regăsindu-şi o demnitate de mult rătăcită:

-Omu’n’bagi! (…aici, traducerea trebuie să fie cât se poate mai liberă şi cât mai intens-imaginativă: “E omul meu şi tu să nu te bagi!”).

Tovarăşul, amărât, îi replică, după orarul stabilit:

-Cân-ta? (…adică, aproximativ: “Când e gata?”).

Cu nasul în farfurie, întru repetată metanie, rugătorul bolborosi:

-‘Vreu…om’sultă! (suntem contrariaţi, dar nu definitiv – căci traducerea logică ar putea fi, după dicţionarele secrete ale lui Bacchus: “Când vreau eu…omul de mine ascultă!”).

Tovarăşul cel atât de iute intuitiv lăsă buza în jos, cât mai aproape de piept… – …medită îndelung (mai îndelung decât regulamentarele cinci minute…) – şi dădu un verdict final, tunător, precum Iehova pe Muntele Sinai:

-Dra-ia…om’ău! (îndrăznim să ne avântăm în labirintul cvasi-infinitelor posibilităţi de traducere: “Dracul să te ia! Ce să-ţi zic: <<omul tău!>>…?!”).

Şi, împăcaţi deplin, cei doi, simultan, se aplecară, definitiv, sondând, cu nasul, sleiala farfuriilor…şi adormiră în pace şi pe loc!

…Celor doi preoţi li se stricase chiuveta, de la casa parohială. Şi unul dintre ei, numai, avea “pile majore”, printre meseriaşi…deci, se simţea “călare pe situaţie” – şi, deci, îndreptăţit să-i dea de băut amicului celui lipsit de mijloace …”pilastre”!

…“O‘mei!” (adică: “Ăştia doi popi, trebuie să ştiţi, sunt oamenii mei!”). “’Ta‘gi‘uti-i-le!” (…aproximativ, în dialectal liguric: “Să tăceţi din gură şi…gata cu prostiile!”).

…Culmea! – toţi beţivii (când “grăiesc” între ei) înţeleg PERFECT acest limbaj apocopato-masacrat!!!

***

SUB SEMNUL SACRU AL ŞTREANGULUI

Un marţafoi (să tot fi avut 24-25 de ani…) se plimba, fluturându-şi zdrenţele (decolorate şi grozav de impetuoase!), pe o stradă pariziană, mai dosnică şi rău famată, pe la 1400 şi ceva (…mai exact, în anno Domini 1455…).

Era FRANÇOIS VILLON, alias François de Montcorbier, Des Logos sau Des Loges…Adoptase numele „Villon”, după cel al protectorului şi tutorelui său, Guillaume de Villon, profesor de drept canonic la Sorbona şi capelan la biserica Saint-Benoît-le-Bétourné. Marţafoiul, cu pana după ureche, se născuse pe la 1431, pe lângă Paris…Montcorbier…

Versurile acestui (deocamdată!) doar “şcolar” (student “bacalaureat”  – …iar mai târziu, va fi numit “Maestru”!) şi hoţ! – zic: stihurile lui se citeau, cu plăcere, de unii   – cu fiere, de alţii…dar nu era om, cu cât de puţină carte, în Paris, ca şi în Franţa, să nu recite (cu umor, cu revoltă, cu patos!), stihurile lui (Diata cea mică, Diata cea mare…). Multe, vesele. Dar unele – atât de triste, că se înclinau hornurile caselor şi cădeau fărâme, pe stradèle…se topeau toate vasele de tinichea, de pe mesele cârciumilor…

…De ce se plimba marţafoiul, oare, tocmai pe această străduţă-stradèlă? Pentru că “blestematul” de marţafoi voia să răzbune “onoarea unei curve” (nobile!)…Yehanne de Marier, Marion, Marthe, ori Blanche “ca floarea de cais”…ori Berthe Picior-Lung, “Catarina de la Văi”, Bietris, Margot, Alison, “văduva Machecoue”…”napolitance, piemonteze, nemţoaice, prusiance, britanice, şviţere, tolosance, picarde, pescărese, porcărese”…naiba mai ştie, azi, toate numele curvelor de ieri (“…De ele, măre, ce-ţi mai pasă,/Pe unde sunt din alte ori./ Doar viersu-acesta nu te lasă:/ Dar unde-s marile ninsori?” )…

…Şi de cine voia să apere această “onoare” a “comorii” lui muiereşti? De un popă!…să nu-ţi vină să crezi! – …”ba, de un episcop, chiar!!!” – …scuipă-ţi în sân, suratooo!

…Se zice că, în seara aceea, au început toate necazurile lui Villon – şi de atunci, avea scris, pe frunte, Sfârşitul: da, l-a înjunghiat pe popa-episcop! – …după care, ca să nu fie spânzurat, a fugit din Paris…în 1456, a fost graţiat de regele Carol al VII-lea…apoi, după ce participă la jefuirea Colegiului Navarra, este arestat şi întemniţat şi torturat, la Châtelet…evadează de la Châtelet…şase ani vagabondează (scurtă vreme –  decembrie 1457 – ianuarie 1458  – Villon încearcă, în silă, să devină “domesticul protejat”, “papagalul de curte” al “prinţului-poet”, infatuatul duce Charles d’Orléans – dar Villon nu rabdă nici colivia castelului de la Blois, cum nicio altă colivie: el este TERIBIL DE VIU şi, deci: LIBER!)   – …şi, ca să nu “ruginească” prematur, …pune pe roate o şleahtă de tâlhari, teribil de îndrăzneţi şi sfruntaţi…”scoicarii” (“les coquillards”)…apoi, din nou întemniţat, la Château de Meung-sur-Loire…chiar de sub ştreang, este graţiat de alt rege, unul “mai mare”… – …Ludovic al XI-lea…iar la Paris, iar este arestat şi postat sub semnul sacru al ştreangului… În urma apelului, Curtea Supremă pariziană („Le Parlement de Paris„) i-a comutat pedeapsa la expulzarea din Paris, pe o perioadă de zece ani. La vârsta de 32 de ani (1463), François Villon părăseşte Parisul şi … dispare definitiv…

Fapt absolut real. În rest…

…Să fi fost de vină intrigile lui “Perrenet Marchand-Le Bâtard”…? Sau “Le Bâtard” e doar o metaforă a frustrării masculine atroce, a urii, oarbe şi tembele, contra HARULUI, Armoniei şi Luminii?!

… FRANÇOIS VILLON ”dispare”…dar stihurile lui le îngân, azi, când scriu aceste rânduri, chiar eu, “târgoveţul douămiist”… (“Ici zace adormit sub prag/Răpus c-un arc de dor anume,/Un mic învăţăcel, pribeag,/Francois Villon chemat pe nume…//Pământ n-avu o palmă-n lume,/Şi dete tot, cum bine ştiţi:/Coş, masă, căpriori, legume./Iubeţi, c-un vers să-l prohodiţi!” – sau, acele stihuri cutremurătoare, când Villon simţea cum sacrul semn al Ştreangului deja îl suspendă, ca pe un pod cristic, între cer şi pământ, să le lege, iarăşi, Cerul şi Pământul, la un loc – precum fură ele dintru-nceput: “Eu sunt Villon – ăsta-i cusurul!/ De la Paris, mai dimprejurul./Acum va şti, legat cu şnurul,/Grumazul meu cât trage curul!”…dar neuitându-i, cu milă, cu înţelegere profund omenească, pe toţi “CÂNTĂRIŢII” ŞTEANGULUI…şi ştiind că acea Călăreaţă Năprasnică, Moartea, este logodnica tuturor vieţilor, cu voie ori fără de voie…: “Fraţi muritori, ce după noi viaţi,/Cu inima de piatră nu ne fiţi,/Căci dacă de noi, bieţii, vă-nduraţi,/De Domnu-n mila lui veţi fi primiţi./Ne şi vedeţi, cinci-şase, aci suiţi;/Iar trupul cel ţinut în lăcomie/A fost mâncat făşie cu făşie;/Noi oasele – cenuşă şi noroi./Dar să nu râdă nimeni de urgie,/Ci vă rugaţi la Domnul pentru noi! […]/De ploaie suntem umezi şi spălaţi,/De soare suntem arşi şi înnegriţi,/De corbi, ereţi, ni-s ochii adâncaţi,/Iar perii de pe faţă, jumuliţi…/[…]Încolo-ncoa, cum vântul care-adie,/Ne poartă-ntr-una, cum îi place sie;/Ciupiţi ca degetarele, stăm goi./Nu fiţi dintru a noastră seminţie,/Ci vă rugaţi la Domnul pentru noi!”)… – …eu, cel ce mă-nfund în istorie, pentru a vă justifica, domniilor voastre, un om.

…Nu: un Poet este cu mult mai mult decât om. Este Vocea Lui Dumnezeu! N-are nevoie nici de mine, nici de alţii… – …şi de nicio justificare: stihurile lui, pline de har sfânt, sunt îngânate (de pe Tronul Său Celest!), până şi de (sau: mai ales de…) Bunul Dumnezeu-Hristos, Întâiul şi Ultimul Poet al Lumii!

…Iar Spânzuratul, în străvechiul joc al tarotului,  este simbolul  Celui ce Reuneşte Cerul cu Pământul…al Mântuitorului Real şi Viu în Vecie!

***

–“ANIMALDI”

Un student “de bani gata” (părinţii lui erau, amândoi, profesori universitari la Biologie…şi cam snobi, sărăcuţii de ei!) se duse, într-o iarnă, sâmbătă dimineaţa, pe la 10 (că tot nu găsea ce să facă mai bun…), la o prelegere de la Sala Operei. Prelegerea se întâmplă să fie despre Giuseppe Garibaldi. Dar, pentru că mintea tânărului cu pricina (la fel ca minţile majorităţii tinerilor de azi) nu prea era deschisă spre cunoaştere, înnoire şi diversificare a informaţiei, iar inima nici vorbă să fie pregătită şi antrenată pentru avânturi vultureşti – personajul nostru adormi la circa cinci minute după începerea prelegerii. Prelegerea dură vreo trei ceasuri, iar studentul cu pricina se trezea, din când în când…şi iar adormea (…ocărându-se, în sinea lui, până la pogorârea re-înnoită a vălului somnului, peste conştiinţa sa… – …că nu alesese barul…orişicare! – în locul plictiselii acesteia cu pretenţii intelectualiste!) – …şi se trezi fix cu un minut înainte de terminarea concluziilor.

Aşa că, mahmur de atâta sictir (adunat în somnul său cam agitat, de vocea conferenţiarului!), când ajunse, în sfârşit, acasă, când părinţii îl întrebară despre subiectul prelegerii – el zise, cu o voce răguşită şi nesigură, că se vorbise despre ceva…o vieţuitoare…parcă-i zicea…  “Animaldi”…sau aşa ceva…

Snobii săi părinţi rămaseră teribil de contrariaţi:

-Poate…Antonio VIVALDI, nu?

-Nu, nu…era o…vertebrată…ceva…un…cevaaaa…aşa cevaaa… – bâigui, parcă mahmur de tot, “băieţelul mamei”.

-Oare ce vertebrată va mai fi fiind şi asta? – se întrebară “babacii” săi snobi, între ei. “Animaldi”…hmmm…Dar, măcar, o fi vertebrată, vieţuitoarea asta…scumpule?

-Ddda…cred că ddda… – bâjbâi, cu totul îmbeznat de oboseala încordării mentale, “alintătura mamei”…

Şi începură să caute, amândoi snobo-părinţii, febril, prin “Enciclopedia Britanică”, informaţii despre această nouă vieţuitoare terestră – “Animaldi”…

…Vedeţi voi la ce se ajunge, în zilele noastre…când şi cele mai avântate şi eroice, romantice şi înălţătoare revoluţii (cât şi o operă de Verdi!), ajung pe post de…”Animaldi”, în “mintea” (dacă ne putem exprima aşa, despre claia de fân, de sub ţeasta multor sfertodocţi, cu pretenţii enorme!) unui tânăr “modern”…şi cu părinţi…în dinţi…

Memento!

***

DARUL STRĂINULUI

A fost odată…odinioară, tare de mult…când ZEUL ORFEU se plimba pe pământ, prin casele oamenilor, ca să vadă câtă armonie le-a mai rămas în suflete pământenilor celor tot mai împietriţi – şi câtă le mai este lipsă.

Într-o noapte, Orfeu trase la o casuţă de la margini de codru, cu un copil născut de câteva luni. Era aşa o hărmălaie în casă (omul, femeia, fratele femeii, părinţii cei bătrâni ai femeii…başca pruncuşorul…într-o căsuţă ce-ar fi adăpostit, cu folos şi lărgime sănătoasă, cel mult jumătate dintre ei!) – încât zeului nu i-a mai ars să le cânte, gazdelor sale, vreun cântec vrăjit…de-al său (…un cântec care îmblânzea fiarele, dar nu se ştia câtă forţă ar fi avut asupra unui amărât de pruncuţ…şi asupra unor părinţi îngrijoraţi de boala pruncuţului lor…).

Gazde pe care plânsul şi boala copilului (avea, deja, pojar!) îi istoviseră de tot.

…Orfeu a zis bogdaproste că gazdele l-au primit şi nu l-au dat afară, beznelor şi frigului iernii…a-mbucat, cu oamenii din casă, aşa, de-a-mpicioarelea, oarece pită uscată, ce se afla pe-o poliţă…şi s-a culcat, într-un colţ, în care mirosea a busuioc proaspăt. Aşa de obosit şi trudit era Orfeu, de gălăgia şi forfota din jurul pruncului – prunc pus într-un aşternut de pânză, între părinţii săi… – …încât genele i s-au închis deasupra ochilor săi strălucitori…Dar asta nu înainte de a auzi pe tatăl copilului zicând – mai curând, murmurând:

-Of, de-am avea măcar un pătuţ, pentru prunc…unde să poată dormi singur şi liniştit…şi el, şi noi…şi, poate, dac-ar fi mai aerisit, i s-ar mai potoli şi pojarul febrei…

…Când s-au trezit, a doua zi, de tare dimineaţă (“cu noaptea-n cap”!) – oamenii din casă nu-l mai aflară pe oaspetele lor…Ia-l de unde nu-i!

-Poate a furat ceva din casa noastră…şi dus a fost! – …prinde-i urma… – cârti bărbatul femeii, oarecum furios pe sine însuşi şi pe bunătatea sa, care nu alegea, niciodată, asupra cui să se reverse…

Căutară prin firide şi săltare (unde erau pitite, biete, câteva lucruri mai de preţ…) – …nu furase nimeni, nimic – sau, cel puţin, nu ceva de preţ.

În schimb, în colţul cel cu miros de busuioc, aflară, uitată, lira străinului…şi, lângă ea, o a doua liră, leită cu prima.

Ei-ehei, gazdele lui Orfeu, habar n-aveau cine le călcase pragul…nicicum să fi văzut, în viaţa lor, o liră…! Deci, luară, cu frică, obiectele cele cu două coarne şi cu strune, prinse între coarne! – …le învârtiră, le suciră, şi le dădură unul altuia, din mână în mână…până ce bărbatul iarăşi murmură, mai mult pentru sine:

-Bun lemn…tare şi mlădios…din astea două se pot face, uşor, două tălpici tare bune, pentru un pătuţ al pruncului…

Femeia se uită, cu ochi întrebători, la frate-su…apoi, zise:

-Dar dacă se întoarce, bietul străin, după ce-a uitat la noi? De unde să-i mai dăm lemnele astea frumoase, dacă tu faci, din ele, pătuţ? Să stricăm, atunci, pătuţul încropit de tine?

Bărbatul şovăi o clipă, apoi se încumetă să zică, tare, foarte bizuit pe încredinţările sale :

-Femeie, când ne-a intrat sărmanul străin în casă, ştiu bine că nu avea decât un lemn dintr-ăsta…Eu m-aş întreba, mai curând, de unde a găsit al doilea lemn, aidoma primului… – …şi de ce trebuia să le afle, ori să le facă, numai Dumnezeu ştie cum şi unde…pe amândouă!

Şovăi o clipită, apoi:

-Ce ochi limpezi, de om bun şi cinstit, avea străinul nostru! Eu, femeie, cred că i s-a făcut milă de pruncuţ, dar şi de noi…şi…

Nu mai îndrăzni să închege,-n cuvinte, ce gândea.

Femeia se miră de vorbele multe ale bărbatului ei, îl privi, în tăcere, pe frate-su cel tăcut (era mai mic decât ea…) – şi zise aşa:

-Aşa, vra să zică, tu crezi, bărbate, că străinului i s-a făcut milă de noi, şi, care vra să zică, nu şi-a uitat lemnuţele lui frumoase, precum lebedele, ci ni le-a dăruit… – şi se opri.

-Taman aşa gândesc eu, măi femeie…Dar, vorba lungă, sărăcie curată – hai să m-apuc de treabă…

Şi, repede, smulse strunele, dintre coarnele lirei, şi închipui, repede şi cu mare pricepere, din cele două coarne, tălpicile unui leagăn…aşa de frumos, de parcă era leagăn de făt de împărat! Isprăvi de încropit, din nişte leaţuri, şi lateralele leagănului – şi aduse, cu mare grijă şi răbdare, pruncul, care plângea până la ceruri şi se olicăia de mama focului! Dar, cum îl depuse în leagănul atât de grăbit încropit (chiar în mijloc de ogradă lucrat!), pruncul se ostoi, pe dată…pojarul febrei nu mai exista, de parcă nici nu fusese vreodată…iar copilul gungurea, acum, cuminţel şi armonios, de parcă le-ar fi cântat, ceva tainic şi vesel, părinţilor săi… – …cei săraci, dar atât de grijulii, şi cu copilul lor, dar şi cu străinii şi necunoscuţii, năpristăniţi peste ei…şi tratându-i cu omenie şi frăţie de Duh…ca pe nişte adevăraţi zei, rătăciţi, de-ntâmplare ori nu, taman în bătătura lor!

…De sus, din cer, Măritul Zeu Orfeu zâmbea, cu duioşie, celor de jos. Era mulţumit de folosul darului său…muzicalo-instrumental!

*

…La şcoală, în copilărie, am învăţat că oamenii vechi, din Neamul meu, dacii – aveau un Dumnezeu atotputernic…care nu se deosebea, prea mult, de Hristos: murea (răstignit pe un stejar !), pentru oameni, învia şi se înălţa la ceruri, zicând că va fi cu ei, până la Sfârşitul Vremurilor…şi le va învia sufletele, cu tot cu trupuri.  Se numea ZALMOXIS – adică: “ZAL” însemna Stăpânul Lumii, iar “MOCŞĂ” însemna Tărâmul Sfânt…

…Treceam, la un început timpuriu de primăvară, prin Ardeal (când se-ncep şi arăturile pe-aici), nu foarte de demult (acum, la bătrâneţe…), într-o căruţă hodorogită. Alături de căruţaş, era un preot, cu care mă împrietenisem ca fraţii, tot povestindu-ne, unul altuia, din istoria acestui neam năcăjit…Fratele preotului (mai mare, hăt, decât preotul!) era călugăr – şi amândoi fraţii nevoiau, acuma, morţi-copţi, să se oprească şi să sfătuiască sfat mare, în satul Moacşa, la unchiul lor, Grigore…care toate leacurile le ştia, leacuri de lună plină, leacuri de rouă cât bobul de porumb…leacuri de dragosti ori leacuri de alean…dar toţi din Moacşa ştiau taina vieţii, prin leacurile cele vii şi umbrite, ale Lui Dumnezeu…

Am tresărit, auzind străvechea particulă, din Numele Zeului – “Moacşa”…:

-Cum ai zis, părinte, că se cheamă satul?

–Moacşa… – răspunse, în locul preotului, frate-su, bătrânul, care se uita, de pe loitră[119] (“draghină”, îi ziceau tovarăşii mei de drum…), tot în lungul câmpului…şi şuiera încet, ca o mierlă…Picioarele şi le bălăbănea, ca pe două pendule, pe dinafara căruţei.

-Moacşa? Păi şi pe zeul dacilor…Zalmoxis…

-Daa… – zise călugărul, moale, neuitându-se drept la mine, ci numai şi într-una tot la lumea cea largă şi începând, sfioasă cât şi dânsul, a înfrunzi împărăteşte… – …daa-daa, Moacşa…Unchiul Grigore-mi zice…şi să vezi dacă n-o să-ţi bată capul şi ţie, vericule… precum că, la el, “trage Zeul, peste noapte, în fiece noapte trage Zeul Cel Mare la mine, măi nepoate…şi mă-nvaţă câte de toate…<< de-am ajuns, nepoate, cel mai iscusit şi bogat din sat!>>”…(…bogat tare, de se ieu tăte ciorile după el, când iese din bojdeucă, în zori…a avut el, cândva, multă avere, nu-i vorbă…dar i-o ars-o războiul, deh…şi i-o luat-o, câtă brumă-i mai rămăsese – colectiva, arz-o focul!) – …iară dimineaţa-i lasă, cică, tot Zeul Cel Mare, pe colacul fântânii, un ban de aur…semn că n-o să moară niciodată…

-Cine, Grigore n-o să moară niciodată? – îl zeflemisi frate-su, popa, de lângă cotul meu., scărpinându-se, avan, în barba-i încă neagră.

-Daaa-daa… din Darul Străinului nu se moare niciodată, să ştii şi tu asta, popo… – zise tot încet, moale şi trăgănat, călugărul, prefirându-şi, îndelung, printre degetele-i subţiri ca fusele, lânile bărbii lui celei surìi…  – …că pe unchiul nostru (continuă el)…tu nu ştii, dar eu mi-s mai mare ca tine cu vo zăce ani…îl cheamă, după moşii noştri cei vechi, Ararat (că neamul lui s-o tras încoace, la câmpie, zice-se, de pe la munţii cei cu vârful în cer!)…dar notarul din sat, ori că era beat, ori că şi-o fi zis că nu poate trece, în catastif, nume de om, de parcă ar scrie, acolo, munţii cei străvechi ai Bibliei…l-a însemnat doar cu numele lui scurtat, de azi: Arat…de-i zice, cum ştii şi tu, acuma, Grigore Aratul…

-Tulai Doamne, ni câte dă mutul din el, când îl porneşti! – exclamă popa, privindu-şi, cam cu invidie, fratele cel mare, cel dus cu sufletul către ciocârliile din crucea azurie a cerurilor (…ciocârlii care, se ştie, zboară cu atâta râvnă, sfredelind în sus, de te-ameţesc de tot…zboară tocmai cătră logodnicul lor cel preaiubit şi prealuminat, din tărie: Soarele Cel Sfânt!)… – …şi-apoi, se lăsă, între noi, un pui de tăcere…că mai era mult câmp de mâncat, până la Sfânta Moacşă…şi ne era şi cam somn…că peste noapte vegheasem la poveşti şi, bată-ne, şi la o glajă de palincă…

L-am lăsat numai pe căruţaş să rămână treaz, ca să nu ne lunecăm, Doamne feri, drept în vrun şanţ…că-i de ruşine, pentru nişte gospodari ca noi, de mare soi, trei din doi!…şi încă, din trei muşterii ai căruţaşului, doi avându-şi lânurile scoase, miţoase tare, p-afară…acuşa, pe căldurile astea, de răsărită bine primăvară!

…Rămăsesem cu gândul la DARUL STRĂINULUI…Orfeu ori Zalmoxis…

Uite că zeii cei vechi nu ne-au părăsit, şi încearcă să ne mai aline greul vremilor, întovărăşindu-se cu Hristos-Dumnezeu, întru această trebuşoară nu prea uşoară – ba, chiar din ce în ce mai grea…

Numai că ne trebuie certitudini, peste credinţă – adică, ne este necesar un suflet care să se armonizeze cu toate forţele cele uluitoare şi uitate…suflet mult mai bine  pregătit pentru lupta cu demonii, decât şovăielnica, tot mai debila, instabila credinţă…cu coada ochilor trăgând tot spre laturi, adică, tot spre şanţul drumului.

***

“SINTEZE”

Cine se uită în dicţionare, la informaţiile despre enigmaticul voievod şi alchimist-astrolog, DIMITRIE CANTEMIR, află:

“Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723) a fost domnul Moldovei în două rânduri (martie – aprilie 1693 şi 1710 – 1711) şi un mare cărturar al umanismului românesc. Printre ocupaţiile sale diverse s-au numărat cele de enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog şi compozitor. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin.

Dimitrie era fiul domnului moldovean Constantin Cantemir. Frate mai mare: Antioh Cantemir. La moartea tatălui său în 1693, a fost proclamat domn, după modelul lui Constantin Brâncoveanu, însă Poarta nu l-a confirmat în domnie. Şi-a petrecut următorii ani la Constantinopol, unde a fost capuchehaie, şi a însoţit armata otomană în expediţia eşuată din Ungaria, fiind martor al înfrângerii otomanilor în Bătălia de la Zenta, unde s-a convins de decadenţa Imperiului Otoman.

În 1710 a fost numit la tronul Moldovei, având misiunea de a-l supraveghea pe Brâncoveanu, bănuit de neloialitate faţă de Imperiul Otoman, în schimb a încheiat el însuşi un tratat cu Imperiul Rus al lui Petru cel Mare. Armata rusă ajutată de moldoveni a suferit o înfrângere categorică din partea turcilor în Bătălia de la Stănileşti. În consecinţă, Cantemir a fost nevoit să se refugieze în Rusia, unde şi-a petrecut restul vieţii în mijlocul preocupărilor intelectuale.

OPERE PRINCIPALE:

1–Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Giudeţul sufletului cu trupul, scrisă în română şi tipărită la Iaşi în 1698. Această operă este prima lucrare filozofică românească. În această lucrare întâlnim disputele medievale despre timp, suflet, natură sau conştiinţă. Dimitrie Cantemir sugerează superioritatea omului asupra celorlalte vieţuitoare, face din om un stăpân al lumii, susţine superioritatea vieţii spirituale asupra condiţiei biologice a omului, încearcă să definească concepte filosofice şi să alcătuiască o terminologie filosofică.

2–Sacrosanctae Scientiae Indepingibilis Imago – 1700, lucrare filosofică, în care încearcă să integreze fizica într-un sistem teist, în linia lui Bacon, un fel de împăcare între ştiinţă şi religie, între determinismul ştiinţific şi metafizica medievală. Cantemir manifestă un interes deosebit pentru astrologie şi ştiinţele oculte, sacre, specifice Renaşterii.

3–Istoria ieroglifică, scrisă la Constantinopol în română (1703 – 1705). Este considerată prima încercare de roman politico-social. Cantemir satirizează lupta pentru domnie dintre partidele boiereşti din ţările române. Această luptă alegorică se reflectă printr-o dispută filosofică între două principii, simbolizate de Inorog şi Corb. Lucrarea cuprinde cugetări, proverbe şi versuri care reflectă influenţa poeziei populare.

4–Istoria Creşterii şi Descreşterii Curţii Otomane (Istoria creşterii şi descreşterii curţii otomane), redactată în latină (Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Othomanicae) între 1714 şi 1716. În această lucrare, Dimitrie Cantemir a relatat istoria imperiului otoman şi a analizat cauzele care ar fi putut duce la destrămarea sa. A insistat şi asupra posibilităţilor popoarelor asuprite de a-şi recuceri libertatea. Lucrarea a fost tradusă şi publicată în limbile engleză, franceză şi germană.

Prima publicare a operei s-a făcut în limba engleză, în 1734, prin efortul pastorului Nicolas Tindal, care era maestru în artele liberale şi vicar la Great Waltham (în comitatul Essex).

5–Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, scris mai întâi în latină, dar tradus apoi de autor în română (1719 – 1722), cuprinde istoria românilor de la origini până la descălecare. Susţine ideea lui Miron Costin: originea latină comună a tuturor dialectelor româneşti. Pentru scrierea acestei lucrări, Dimitrie Cantemir a consultat peste 150 de izvoare române şi străine în limbile latină, greacă, polonă şi rusă.

6–Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), scrisă în latină (1714 – 1716), când trăia în Rusia, la cererea Academiei din Berlin”.

…Mai nimic nu-i adevărat. Sau, mă rog, există, în acest text – mult prea multe şi grosolane falsuri. Toate, pierzătoare de Sine.

În primul rând, nimeni nu ştie când s-a născut Alchimistul-Dimitrie şi, mai cu seamă, nu există martori ai morţii lui. În al doilea rând, nimeni nu suflă o vorbă despre adevăratul titlu al ultimei sale opere. Ea se numeşte “Sinteze” – şi nu are decât un singur exemplar (printr-o întâmplare curioasă şi temerară, eu am devenit deţinătorul exclusiv al manuscrisului…). Cât despre conţinutul ei, este evident că nu-l cunoaşte nimeni. Sau n-are nimeni curajul să-l rostească. Aici, în textul de faţă, eu voi rosti doar atât cât cred că este nevoie.

Să fie clar: UN ALCHIMIST NU MOARE! Nici măcar nu se naşte (în sensul vulgar al cuvântului…). În cazul oricărui Alchimist este vorba, deja, de un zeu. 1673 (data aşa-zisei “naşteri”) se traduce prin: 7 (6+1)+7 dubla creaţie (celestă şi terestră), sub semnul TREIMII SINTETIC-COSMICE (Cer, Pământ, Subpământ). Alchimistul-Dimitrie nu s-a “născut”, ci a fost dăruit, de cosmos, unei perechi spectral-creatoare-domnitoare. De aceea, nicio asemănare între “fraţii” cei falşi: Dimitrie şi Antioh…Cu toate că o mutaţie alchimică s-a săvârşit, totuşi, şi pentru “cel întunecat întru ignoranţă”: “A” (prima slovă a numelui de “Antioh”) fiind Muntele şi Piscul Luminat, iar “H” (ultima slovă a numelui de “Antioh”) fiind Treapta spre Paradis Refăcută…

Dar noi n-avem cădere decât să schiţăm câteva lucruri, despre ultima sa operă, cea necunoscută şi, deci, nerostită: “Sinteze”.

Vedem, în aceste pagini, trecute prin para focului, scorojite şi re-înviate întru Duh, câteva reuniri de litere şi cifre, care ar intriga pe orice cărturar.

În primul rând: M şi C. Se referă, după toate semnele, la decapitatul (deci, adusul întru desăvârşire!) Miron Costin. Nu tatăl, Constantin Cantemir, trebuie suspicionat de vreun asasinat “mârşav”  asupra lui Miron Costin – ci însuşi “fiul” alchimic: Dimitrie, la rugămintea papistăşitului cronicar moldovean, l-a desăvârşit, pe acesta, întru nemurire şi “purgatio” (desprinzând Sfera Capului Genial, de nevrednicele mădulare terestre… “M” înseamnă 1.000. Adică, UNU Dumnezeu, urmat de un semicerc (“C”), care este simbolul întrevederii Cercului-Dumnezeu. Miron Costin voia, tânjea… – …şi, prin Alchimistul-Dimitrie, a izbândit! – să-l vadă pe Atotputernicul Demiurg…!

Apoi, apare numele titanului-ţar al Rusiei, Petru I – cu care Dimitrie-Alchimistul a făcut un tratat, la Luţk, în Rusia (1711). Şi, în lucrarea “Sinteze”, se apasă, viguros, pe motivul acestui tratat: acest “I” (care nu face ordine într-o dinastie terestră!) este, de fapt, un “i”, fără de punctul solstiţialo-divin. Deci, Alchimistul-Dimitrie se simţea stăpânul spiritului celebrului ţar: prin “amiciţia” dintre ei, Alchimistul-Dimitrie îi sugera şi oferea lui Petru (dominându-l spiritual!) – ŢINTA DIVIN-SOLARĂ A VIEŢII…”punctul” simbolizând Soarele, ca ultim şi suprem ideal spiritual…

Dar nu şi victorii pământeşti…dimpotrivă!

…Şi tot întru sintetizarea vieţii sale semnificativ-divine, Alchimistul-Dimitrie analizează şi simbolistica cifrei 1723 (data aşa-zisei…“morţi”!): 1+7=8 (care este semnul Echilibrului Universal şi al Justiţiei, Tetragrama cu Reflectarea sa şi Cuaternarul Cercului Perfect/Crucea Filosofică/Focul Elementar al Înţelepţilor – multiplicat de binar) – iar 2+3=5 (Hieroglifa Marelui Hierofant, Numărul Ştiinţei Binelui şi Răului, Pentagrama Angelică sau Diabolică). Deci, Alchimistul “şi-a luat zborul”, la modul pur spiritual, spre DESĂVÂRŞIREA PARADISIACĂ…

A fost învinsă, astfel, Moartea cea vulgară.

“S” de la “Sinteze” este Şarpele bivalent: Şarpele luciferic-cunoscător (“S”) şi Şarpele Înţelepciunii “gheenice” şi, totdeodată, al Fulgerului Izbăvitor Zalmoxian-Originar (“Z”). Datorită lui Zalmoxis, efectul “scării rupte” (“E”) este neutralizat! “E” este scara ruptă (la toate trei nivelurile!), spre paradis – dar, lângă Şarpe, este “i”-ul solstiţial şi izbăvitor. “N”-ul este Muntele Meru, pe care, central, se instalează Crucea Alchimică, prin care se “cos”, iarăşi, întru originaritate, Cerul şi Pământul…

Astfel, cine are parte de oscilantul “N” (prin crucificare alchimică) se întâlneşte, întru frăţie celestă, cu “M” – Meru cu Dublu Pisc/Dublă Victorie Mistică (Miron Costin)! Semicercul închis întru violenţa Arcului, “D” (Dimitrie)  – se deschide înspre semicercul deschis “C” (Cantemir) – ca Poartă spre Izbăvirea de Toate Arcanele.

Nu există Moarte, nici asasinat de justificat, la nivelul “tatălui” (cum se afirmă despre lucrarea istorică primă, a Alchimistului – “Vita Constantini Cantemirae”) – ci doar căutare şi aflare de Viaţă Veşnică.

…Nu “Berlinul” l-a dat lumii pe FILOSOF (în 1714)…în niciun caz! – căci “B” este semnul Celor Două Lumi Învrăjbite…semnul “bucilor eoliene”, umflate cu aer şi vânturi nepurificate/nepurificatoare…Şi: 1+7=8 (Echilibrul Universal), iar 1+4=5 (Hierofantul). Marele Preot nu are nevoie de Roua Amurgului – ci Roua Amurgului are nevoie de Marele Preot, spre a dobândi promisiunea fertilităţii rourei – şi, deci, a Re-Învierii…

De observant că cifra aşa-zisei “morţi” (1723 – 1+7=8 şi 2+3=5) şi cifra “primirii” (1714 – 1+7=8 şi 1+4=5) Alchimistului-Dimitrie, la Academia din Berlin – COINCID, simbolico-numerologic!

…7=12 – pentru că 7=4 (Pământul) +3 (Cerul), iar 12= 4-Pământul  X 3-Cerul (şi “+”, şi “X” reprezintă Crucea Lui Hristos-Demiurgul  – deci, Facerea Lumii nu este posibilă şi nici măcar imaginabilă, decât prin “opintirea”/”SPÂNZURAREA” Lui Hristos-Dumnezeu [avându-l ca revers/colaborator al Noii Faceri/”Noul Testament”, Frate-întru-Facere, pe IUDA! – tot aşa cum, în Vechea Facere, l-a avut revers/colaborator,  Frate-întru-Facere, pe LUCIFER – Creatorul Luminii!], între Pământ şi Cer  – întru  re-legarea Pământului de Cer, cu finalitate unică: Refacerea Paradisului …).

…Alchimistul există, pur şi simplu, înafara şi împotriva oricărui Apus-Amurg! Cel mult, prin Amurg, Alchimistul trece prin Arcana Morţii – spre Re-Înviere! Şi “târăşte” după sine, spre Re-Înviere, şi Amurgul…inerţial sau ca operaţie alchimică de “originarizare” (întoarcerea Bolnavului Amurg-Rege Pescar, la Originile Paradisiace ale Sănătăţii Spirituale – prin operaţiunile alchimice săvârşite de către Cavalerul Lohengrin!).

Cel mult, “Berlinul” ar fi trebuit să ia aminte la hieroglifele pe care i le aducea, spre avertizare, Alchimistul Răsăritului – DIMITRIE! Fiul natural al lui DEMETER…

…Cavalerul Lohengrin/Alchimistul-Cantemir readuce Moldova (“Descriptio Moldaviae” – 1716), prin harul său, la mântuirea prin Logos: 1716 înseamnă Echilibrul Universal (1+7=8), dublat de 1+6=7, Revenirea la Septenarul Sacru (cele trei puteri ale ternarului şi cele patru legături ale lor – întru Duhul ÎNVINGĂTORULUI!) – adică, se revine la DEMIURGIA SPIRITUALĂ, de tip cristic!

***

“DUMNEZEI PE PĂMÂNT”

-Popii ăştia sunt formidabili! Se cred „dumnezei pe Pământ”! Auzi, mâine EI dau „dezlegarea la peşte”! – exclamă un biet şi îmbătrânit muncitor de pe-un şantier… – …care abia-şi câştigase, pentru acea zi, o nenorocită de pâine neagră, pentru copii…

-Bucuria peştilor, nu? – se prinse în vorbă un tovarăş de muncă mai tânăr.

-…Cum, de altfel, aceşti „dumnezei pe Pământ” (continuă bătrânul), lacomi, îngâmfaţi şi trândavi – de Naşterea Mântuitorului, dăruiesc „dezlegarea” la porcii hăcuiţi barbar, canibalic…, cum de Paştele Învierii Domnului, tot mârlanii ăştia, inculţi şi „sfinţiţi”, în trufia şi cruzimea lor imbecilă, dăruiesc „dezlegare” şi bucurie amărâţilor de miei masacraţi (cu milioanele,  nevinovaţi şi albi! – milioane de re-răstigniri şi însângerări cumplite ale Lui Crist…), miei cu gâtlejurile tăiate şi jupuiţi de calzi (înainte de a muri!), jupuiţi fără nicio scânteie de milă creştinească… – …jupuiţi grabnic, ca dezbrăcaţi de-o pijama, dată peste cap…

-Da’ „dezlegarea la curve”, când binevoiesc s-o dea preasfinţiile lor, ha? – se interesă, cam într-o doară, colegul mai tânăr, al obiditului muncitor (…îmbătrânit, cu mâinile şi faţa şănţuite amarnic, de truda zilnică, pentru supravieţuirea familiei sale…).

***

VORBE DE SPITAL

-…Ăştia toţi fac curat, în ogrăzi şi pe străzi, aşteptând prima ninsoare! – se miră, uitându-se pe geam, un tânăr, tare palid, dintr-un spital, văzând cum aproape străluceau de curăţenie, toate cele ale oamenilor de afară.

-Da, dar când zăpada va veni, va fi prea târziu pentru noi… – murmură un coleg de salon, la fel de tânăr.

-Ia nu mai cobi, scobitoareo! – îl apostrofă unul ceva mai bătrân, care scosese un pachet, din noptieră, cu gând să mănânce. Mâncarea de spital era cu mult mai subţire chiar decât tovarăşul său de salon…

-E frumos, totul, în lumea asta, numai pentru cei sănătoşi… – reflectă „scobitoarea”. Cei ca noi, aşteaptă, pe prispa lumii, să vină „călăreţii negri”. Şi-or să vină mai curând decât prima ninsoare…

-Băi, parc-ai fi fecior de miner, la cărbune, aşa ce le vezi tu, pe toate, numa-n negru! – exclamă bătrânul, care încă mai foşnea la pachetul lui, mult prea bine împachetat…

-Mie-mi place că-i curăţenie, da-i şi pustiu, parcă ar fi făcut curăţenie, azi-noapte, duhurile pământului, ori ale subpământului: acum au plecat, toate duhurile, de parc-ar fi  intrat, toate deodată, după treaba asta frumoasă, în pământ…oamenii, pretutindeni, s-au ascuns…parcă numai noi am mai rămas să privim, la lumea asta, atâta de ciudată… atâta de ciudat de curată – murmură, ca pentru sine, tânărul cel palid şi curios de ce-i pe-afară.

-Ei, lasă, că-i bine: decât vara … murdărie peste tot, muşte sodom, te coci… – zise bătrânul, care izbutise, în cele din urmă, să descurce, dintre hârtii, o bucată de caşcaval şi câteva felii de pâine, ceva mai albă, decât aia de spital.

-Vara e urât să mori: parcă simţi că te ia prea repede, parcă simţi că te smulge dintr-o lume fojgăind de viaţă, sau de ceva care ar semăna a viaţă vânjoasă, încăpăţânată… – spuse, pe gânduri, „scobitoarea”. Nu contează că-i murdar şi te coci, ci că e soare şi cald, că duduie viaţa, peste tot, prin sălcii, prin tufişuri, prin case, peste case… şi că ai putea să te ridici, ba chiar ai vrea să te ridici din pat, şi să tot hoinăreşti, aşa, de nebun…hai-hui…

-Ei, măi băiete, tot iarna, când e pustiu şi nu te vede nimeni, că toţi sunt băgaţi prin case, înghesuiţi prin case, la vetre, la căldură…tot iarna e bine să mori…Uite aşa: pleci – şi nu te vede nimeni că pleci… – se melancoliză bătrânul, pe măsură ce mesteca din săpunul cu nume pompos, de „caşcaval”. Da, da, bine zice frate-meu: „caş”-„ca”-„valul”…e gol şi fără saţ, ca un val fără soartă…, îl ia valul, de caş ce mai e şi ăsta… – mormăi, înciudat de eşecul culinar al zilei, bătrânul….dar nimeni nu-i auzi, sau nu-i luă în seamă, critica sa, cu subiect gastronomic.

-…Da, şi în plus, pleci pe curăţenie…parcă plecarea ta ar fi o sărbătoare, pe care au pregătit-o, discret, toţi cei din lume şi toţi cei dinafara lumii…şi, acum, se dau la o parte, din faţa ta, ca din faţa împăratului, când treci şi, deci, pleci… – zise, aşezat, iar pe pat, palidul. Ladă, tataie – i se adresă el bătrânului pus pe gânduri de indigestia care i se pregătea, de la soiosul şi săpunosul caşcaval… – lasă, că e frumos, oricum e frumos.

-Da, ce frumos e să-ţi aştepţi moartea, cu curul pe cearşaf… – cârti, din nou, „scobitoarea”.

-Dar tu unde ai vrea să aştepţi moartea? La portiţa grădinii? – se încinse, un pic, palidul. Păi, numai când vezi florile alea, care de care mai mândru înflorite, şi nu-ţi vine să te mai duci nicăieri!

-Ehei, feţii mei, tot cu florile o să vă întâlniţi şi în cimitir! – exclamă, parcă bucuros de soarta colegilor, bătrânul   – de parcă pe el era sigur că o să-l sară, o să-l treacă, ea, cumva, coana Moarte…

-…Maaa-saa! – anunţă infirmiera, ca-ntr-o melopee jucat-înviorată, de fapt, jalnic-cerşetoare de iertare a minciunii ce-o zicea…, de parcă nici ea nu prea era încredinţată că, ceea ce aduce bolnavilor, în salon, s-ar putea numi „masă”.

-Da, iarăşi pescuim doi limbrici de, cică, „fidea”, pe fundul apei aleia, mai limpede decât orice râu de munte…de-i zice „supă”… – îl învioră pe bătrân, din nou, viaţa trucată şi rutinată a spitalului, scoţându-l din pasa proastă, în care-l vârâse „scobitoarea”.

Şi, toţi trei bolnavii de cancer, se aşezară, cuminţi, în jurul mesei din salon, să-şi caute (cu oarece interes scârbit…) – …”limbricii” din supă…

-…Bine măcar că-i fierbinte…ne mai încălzim, şi noi, hoiturile… – murmură, între două sorbituri, bătrânul.

***

RECLAME

-Pe ăsta pe care-l vezi, acum, la televizor, în reclamă, eu l-am cunoscut personal. E un mincinos atât de lacom şi convingător, încât l-ar vinde şi pe tac-su, sub sloganul: „Iată un produs, care poate fi consumat cu maximă plăcere, fără pâine şi fără niciun fel de ingrediente!” – exclamă tânărul, din fotoliu, adresându-se amicului său.

-Mda…Eu am cunoscut, „în carne şi oase”, pe unul care şi-a vândut-o pe maică-sa, unei biserici, sub numele de „Maica Domnului, re-înviată şi coborâtă pe Pământ” – replică amicul. Biserica respectivă (şi ea, plină de coţcari…”preasfinţiţi”!) a cumpărat-o, înscriind-o la rubrica: „Moaşte vii”…

***

…“Pentru sănătatea dumneavostră, consumaţi cel puţin 2 litri de apă pe zi !” – grohăie, din oră în oră, televizorul, la rubrica de reclame…

Eu nu consum decât un kil de palincă limpede-limpede (…de vezi Uralii, prin ea!), pe zi…şi mă simt miraculos de sănătos, de-o viaţă întreagă…adică, de vreo 85 de ani…, plus anii pe care m-am plictisit să-i tot pun la socoteală, de la cei 85 “oficializaţi”, încoace…puzderie!

***

…Biata bătrână, tot oftând de atâtea şi-atâtea reumatisme şi artroze, strânse şi cuibărite, în oasele ei, de o viaţă de om… – …culcuşită în pat, auzi, deodată, la televizor, reclama…şi văzu, pe ecran, şi tubuleţul galben, cu unsoare albă, miraculoasă:

„-Vă dor încheieturile mâinilor şi picioarelor? Aveţi reumatism? Vă chinuie artroza? Folosiţi PERSKINDOL! Numai PERSKINDOL! Numai de uz extern! Veţi deveni mai tânăr cu 30 de ani, numai cu PERSKINDOL”!

Baba se cruci, de-acolo, din pat, unde era:

-Nu vreau, maică, să fiu mai tânără, Doamne, iartă-mă…dar să nu mă doară atâta de tare, toate cele…! Slavă Ţie, Sfântă Marie, că dai leacuri de durere, până şi pentru babe ca mine…!

„-…Folosiţi PERSKINDOL! Numai PERSKINDOL! Optim!” – turuia televizorul, neobosit.

Baba-şi înhăţă carneţelul de cumpărătiri, de pe măsuţa pusă lângă pat – şi încercă să scrie ce auzea…silabisind:

-…Cum zicea că se cheamă? Va să zică, aşaaaa: „PER-CHIZ-DOL”? Aşa…am scris, deja, deci: „PER-CHIZ-DOL”. Da, parcă aşa-i zicea…da-da…Iaca, mă şi duc la poticar…rău mă mai dor încheieturile…văleu-văleu, Doamne Dumnezeule!

Scrise repede ce-şi pusese în minte să cumpere de la farmacie, rupse hârtiuţa din carneţel… – …se îmbrăcă, printre gâfâieli şi oftaturi, de ţi se despica inima…şi tuleo, iute şi sprinten, ca-n tinereţele-i, demult apuse…(din garsoniera ei, „procurată” de fecioru-su, avea de „făcut” patru etaje-n jos, fără lift…) – …drept la …”POTICĂRIE” (farmacie…):

-Doamnă dragă (i se adresă, aproape afectuos, farmacistei, care-şi aplecă, cu grijă, coafura, spre gura babei, ca după surzi…!) – …”PER-CHIZ-DOL”…”PERCHIZDOL”, aşa-i zice…pentru încheieturi reumatice… – …aveţi să-mi daţi …„PERCHIZDOL”… de ăsta?

Farmacista mustăci…apoi îi zise, cu delicateţe, abia stăpânindu-şi hohotul de râs:

-Da, avem …„PERSKINDOL”! Poftiţi aici (şi silabisi, şi ea…): „PER-SKIN-DOL”! „P-E-R-S-K-I-N-D-O-L”– îi zise farmacista şi pe litere… – …şi-i împachetă babei, îndată, tubuşorul cu unguent.

Baba nu mai putea de bucurie:

-Da-da, aşa-aşa…cum îi zici matale, taman aşa! – ”PERCHIZDOL”…”PERCHIZDOL”…da-da…aşa zicea şi la reclamă, la tevelizorul ce mi l-a adus fiu-miu, din Franţia…”PERCHIZDOL”…săru’ mâna, domniţă! Să vă dea Dumnezeu sănătate şi viaţă lungă, domniţă, că miluiţi şi lecuiţi şi-o babă bătrână şi neputincioasă, ca mine… săru’ mâna… ”PERCHIZDOL”, da-da…!

…Nu dorim să fim triviali, obsceni etc. Nici vorbă! Vrem doar a atrage atenţia asupra faptului că numele complicate ale medicamentelor, parcă fabricate, exclusiv, de snobi pentru snobi (…nume latinizate, grecizate…), iar nu şi pentru oamenii simpli, poate deveni, foarte uşor, un izvor de neînţelegeri – care va stârni, în unele cazuri, doar  râsul grosolan al snobilor supra-plebei… – …dar pot împiedica, de cele mai multe ori, şi folosirea corectă a acestor medicamente, tocmai de către cei mai sărmani şi mai bolnavi, dintre oamenii ţării… – ŢĂRANII!

Nu credeţi, oare, că s-ar putea afla şi nume românizate, mai simple şi „pe-nţelesul tuturor”…pentru medicamentele din farmaciile ţării…a noastră sau alta… – …dar scrise, numele astea, în aşa fel încât să priceapă ce iau şi de ce iau aceste medicamente, până şi bieţii ţărani, oamenii simpli… – …iar nu doar…”poticarii”?!

***

ADEVĂRUL DESPRE FAUST

Se zice că Lucifer ar fi cumpărat de la unul, Faust, sufletul acestuia…

Dar se vede clar că, dacă nu i-a făcut el, Lucifer nu le ştia năravurile, de bază, ale pământenilor: minciuna şi înşelătoria. Lucifer-Mefistofel, de bună-credinţă, n-a controlat, dinainte, marfa contractată „în orb”.

De perfectă bună-credinţă, Lucifer i-a dăruit, în schimb, bătrânului ticălos terestru, tot ce-i râvnea inimioara lui, cam „stătută” (ba, chiar „stătută” rău, în ce priveşte distracţiile vulgare…), întru ale plăcerilor…

Şi aşa, bietul drac-şef, s-a trezit, la finalul existenţei terestre a bătrânului escroc Faust, că e „tras în piept”, serios de tot: hoţomanul nu avea (…cum nici nu avusese vreodată, de aia şi se prinsese să semneze aşa de sinistru şi solemn, cu propriul lui sânge…! – ma-a-are hemoragie, ce să-ţi zic! – …probabil îi cursese sânge din nas, la ora de Educaţie fizică!) – …nu avea suflet!

Deloc!

Zău că-i plâng de milă bietului drac înşelat…căci mie nu mi-a plăcut, niciodată, seminţìa asta odioasă, a ticăloşilor înşelători!

Şi Domnul-Dumnezeul nostru (prin cetele Lui de îngeri, trimise să-l „mântuiască” pe escrocul de Faust şi pe matricida şi pruncucigaşa lui Margaretă…!)  i-a cam fost complice (la daravera asta…), derbedeului ăluia de  Faust… – …n-am încotro, şi mărturisesc Adevărul, cu mâna pe inimă!

Dar să nu insistăm prea mult, asupra acestei ultime chestiuni…cu gaşca de îngeri…„furăcioşi” de „fauşti şi margarete”!

***

–„ŢARA LUI <<DE AZI PE MÂINE>>”

…Un bătrân căpitan al lui ŞTEFAN CEL SFÂNT povestea, la un foc de han, pe înseratelea, într-o demult trecută iarnă a vremii:

„…Măria Sa avea obiceiul, când îi îngăduia Hristos un răgaz de trecătoare linişte(…adică, fără de spadă în mână, pieptar pe inimă şi coif pe căpăţână…) – să le spună aşa oamenilor săi: „Ostaşi, boieri, curteni (…căci, la Măria Sa, întâi erau ostaşii, care apărau Sfânta Moşie, iar boierii nu erau boieri decât întru măsura în care se dovedeau buni şi credincioşi oşteni Moşiei!… curtenii nu stăteau la curte, ci mereu erau pe drumuri, între Măria Sa şi oastea Măriei Sale…) – …ostaşi, boieri, curteni, astă Moşie a noastră este <<ŢARA LUI DE AZI PE MÂINE>>. Dar dăm slavă lui Hristos că a îngăduit ca această ţară şi Moşie să-şi păstreze, ca prin minune dumnezeiască, şi <<AZI>>-ul, şi să-şi dobândească, dar nu oricum, ci numai prin jertfă de sânge, şi <<MÂINELE>>!”

…Altădată, când fusese întrebat, de nişte trimişi veneţiani, de ce retezase capetele unor boieri de-ai săi, ŞTEFAN CEL SFÂNT răspunsese aşa: „Dar ce capete am retezat? Eu nu retez capete! Cele ce numiţi domniile voastre capete, nu erau decât nişte gâlme, complet vătămătoare, între umeri – nişte beşici cu aer, otrăvite de prostie şi de lene…! Când v-au văzut, la hotar, pe domniile voastre, în loc să vă întrebe pe domniile voastre cine sunteţi şi ce vreţi, au trimis de olac, să mă-ntrebe pe mine, tocmai la Suceavă, ce şi cum… – …puteaţi covârşi Moldova, de o sută de ori, dacă voiaţi asta, până să vină răspunsul de la mine…Păi, ăştia nu-s oameni de trebuinţă, şi nici măcar dobitoace nu-s, căci dobitocul, dacă vede că vii şi lui nu-i place că vii spre el, tot te ia în coarne, ori te ia în colţi… – …şi ştie el cum şi cu ce să te-ntrebe, căci i-a dat bună şi grabnică rânduială Domnul Hristos, iar el o ţine rânduiala aiasta, cu sfinţenie, ca să-şi poată ţine şi viaţa! – …dar beşicile astea, pustiite de orice boare de minte, aşa-zişii „boieri ai mei” – nu erau buni nici de coarne şi nici de colţi, pentru apărarea Moşiei noastre…Căci la noi, cinstiţi oaspeţi, dacă ne lipseşte grăbirea în faptă şi-n judecată, Domnul Hristos nu mai amână, precum la cetăţile şi ţările şi Moşiile domniilor voastre, ci îndată ne şterge de pe faţa Pământului! Căci noi suntem puşi, aici, cu Misiune Sfântă şi Unică, precum cetele de îngeri, degrabă fulgerând, sub poruncile Duhului Sfânt şi ale arhangheilor… – …suntem puşi, aici, să nu amânăm şi să nu şovăim, dacă vrem ca <<azi>> să mai aibă ş-un <<mâine>> – iar Evropa Domnului Hristos să nu se cufunde, pentru de-a pururi, în hârdaiele cele de bezne ale timpului ucigaş şi ale sultanilor celor păgâni, mereu întărâtaţi şi totdeauna întunecaţi de oarba lăcomie…dară şi de dorul lor de a dura – …pretutindeni unde văd cu ochii… – …moschee şi iar moschee şi deasupra tot moschee!”…

…Şi veneţianii aceia s-au închinat, cu mare mirare, la aşa vorbe şi la aşa făptuiri înalt-cumpănite şi repezi, fără şovăială ori amânare, otrăvite şi pierzătoare de Moşie şi de Lumină…dar şi de „Evropă” creştinească…!

*

…Aceiaşi „veneţiani” (confirm eu, azi…), în alte veacuri, se cutremură de împrejurările sinistre ale morţii Martirilor BRÂNCOVENI…alţi Sfinţi Voievozi DACO-VALAHI!

Ne cerem scuze amintirii marelui istoric român Nicolae Iorga – dar acest mare istoric valah MINTE CUMPLIT! (…straniu, e drept!…dar n-ar fi pentru prima şi singura dată, când Nicolae Iorga, istoric şi politician de curte, sfidează Adevărul şi pe slujitorii Adevărului …, oh, ce păcat!: om de ştiinţă eminent şi, totuşi, minte fără ruşine şi-şi trădează Neamul, atunci când îl „împung” atât  orgoliul, cât şi iudeo-masonii, cât şi aviditatea de deşarte titluri „evropeneşti”… da-da, vorbesc „taman” despre numitul Nicolae Iorga…!) – atunci când vorbeşte despre cel mai zguduitor martiriu voievodal, din Evul Mediu: „[c]ea maĭ mare parte din ceĭ ce cunosc catastrofa tragică a familieĭ fericite a luĭ Brâncovénu nu bănuesc că ceea ce ni se dă ca istoria acesteĭ drame nu e alta decât un mosaic de scirĭ [“ştiri”, n.mea] pestriţe, luate de la fel de fel de isvóre de a doua mână: scurte mărturiĭ de călĕtorĭ, povestirĭ tărḑiĭ [“târzii”- n.mea]. Cert este doar că martiriul a avut loc pe data de 15/26 august 1714, când creştinii sărbătoreau Adormirea Maicii Domnului”.

…Iată, însă, mărturia integrală a

PLENIPOTENŢIARULUI VENEŢIAN LA ŢARIGRAD, ANDREEA MEMNO, CARE A FOST DE FAŢĂ LA NEMAIVĂZUTUL MARTIRIU DACO-VALAH…!

(document descoperit şi dăruit românilor de Sfântul Părinte ARSENIE BOCA!)

“Plenipotenţiarul veneţian la Ţarigrad, ANDREEA MEMNO, a fost de faţă, în ziua de 15 august (Sfânta Maria) 1714, la scena execuţiei lui Constantin Brâncoveanu Vodă şi a membrilor familie sale, ucişi din porunca sultanului Ahmet. În scrisoarea sa către dogele Veneţiei, plenipotenţiarul său raportează astfel: ―Duminică, 15 august de dimineaţă, s-a tăiat capul bătrânului principe al Valahiei, tuturor fiilor lui şi unui boier care îi era vistier (n.n.: ginerele martir brâncovenesc, IANACHI VĂCĂRESCU). Iată cum s-a făcut:

Încă de dimineaţă sultanul Ahmet se puse într-un caic împărătesc şi veni la seraiul zis foişorul Ialikiacs, pe canalul Mării Negre, în faţa căruia era o mică piatră, unde au adus pe Brâncoveanu Voievod, pe cei patru băieţi ai lui şi pe vistierul Văcărescu, i-au pus în genunchi unul lângă altul, la oarecare depărtate, un gâde le-a scos căciulile din cap şi sultanul i-a mustrat, făcându-i haini. Apoi le deteră voie a face o scurtă rugăciune. Inainte de a se ridica securea asupra capului lor, fură întrebaţi de voiesc să se facă turci şi atunci vor fi iertaţi.

Glasul cel înăbuşit de credinţă al bătrânului Brâncoveanu răsună şi zice, spăimântat de această insultă: “Fiii mei! Iată, toate avuţiile şi tot ce am avut, am pierdut. SĂ NU NE PIERDEM ÎNSĂ SUFLETELE! Staţi tare şi bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi seamă de moarte: priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit; credeţi tare într-u acesta ŞI NU VA MIŞCAŢI, NICI VĂ CLĂTIŢI DIN CREDINŢA CEA PRAVOSLAVNICĂ, pentru viaţa şi lumea aceasta.”

La aceste cuvinte, Ahmet se făcu ca un leu turbat şi porunci să li se taie capetele. Gâdele înfiorător ridică securea şi capul marelui vistier Enache Văcărescu se rostogoli pe pământ.

Apoi, începu cu uciderea copiilor. Când gâdele ridică securea la capul feciorului celui mai tânăr al domnitorului, Beizadea Mateiaş, numai de 16 ani, acesta se îngrozi de spaimă. Sărmanul copil, văzând atât sânge de la fraţii lui şi de la Văcărescu, se ruga de sultan să-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc. Însă părintele său, domnul al cărui cap căzu în urmă, înfruntă pe fiul său şi zise: <<MAI BINE MORI ÎN LEGEA CREŞTINĂ, DECÂT SĂ TE FACI PĂGÂN, LEPĂDÂNDU-TE DE IISUS HRISTOS, PENTRU A TRĂI CÂŢIVA ANI MAI MULT PE PĂMÂNT!>> Copilaşul ascultă şi, ridicând capul, cu glas îngeresc, zise gâdelui: <<VREAU SĂ MOR CREŞTIN, LOVEŞTE!>>

În urmă uciseră şi pe Brâncoveanu. O, Doamne! O, Doamne! Pana îmi tremură, când vă scriu, Excelenţă, ceea ce am văzut… Mă întreb [dacă] putut-a fi de faţă cineva să nu fi plâns, văzând capul nevinovatului Mateiaş, tânăr-tinerel, rostogolindu-se pe jos, lângă capul părintelui său, care se apropiase de al copilului… părea a-l îmbrăţişa…

Gâdele, stropit de sângele creştinesc, face un salut sultanului şi se retrage. Sultanul, însoţit de plenipotenţiarii Germaniei, Rusiei, Angliei – se ridică să plece. Văzându-i cu ochi lăcrimaţi, spuse sultanul că regretă acum ceea ce a săvârşit” – cf. anulbrancoveanu.ro – ARSENIE BOCA: “CUM AU MURIT CONSTANTIN BRÂNCOVEANU ŞI COPIII SĂI”.

*

“În Europa de Vest nu se cunoaşte istoria României şi cei care o vizitează acum vãd sãrãcia materialã de astãzi, şi nicidecum milenara ei bogãţie culturalã şi spiritualã. În plus, propaganda maghiarã din SUA se bazeazã pe milioanele de dolari ale D-lui Sörös, care finanţeazã edituri şi opinii la Bucureşti, în timp ce în Elveţia am auzit, de la un doctor în istorie (la Geneva, în iunie 1999), cã Transilvania a apãrut în secolul al XIII-lea şi, de la un ambasador francez în România (la Lausanne, în noiembrie 1998), cã poporul român a dispãrut, timp de 1000 de ani, ca sã reaparã, ca prin miracol, în secolul al XIV-lea! Cu toate acestea, nimeni nu menţioneazã cã cea mai veche scriere din Europa a fost atestatã arheologic în 1961, tot în Transilvania, în satul Tãrtãria, pe râul Mureş, în judetul Alba, de cãtre Profesorul Nicolae Vlassa, de la Universitatea din Cluj. În afarã de România, Tãbliţele de la Tãrtãria, datate 5.500 î.e.n., au fãcut ocolul lumii anglo-saxone (Colin Renfrew, Marija Gimbutas) şi au creat dezbateri aprinse, pe tot globul. Deşi oamenii acestor locuri știau sã scrie acum 7000 de ani, acest detaliu esenţial nu este, nici în ziua de azi, dupã mai mult de 40 de ani, cunoscut publicului românesc şi nu apare în manualele de istorie. Ce ne spun specialiştii din România ? În 1998 s-a publicat « Istoria României » (Editura Enciclopedicã , Bucureşti), de cãtre un colectiv academic, sub conducerea unei « autoritãţi în materie », Prof. dr. Mihai Bãrbulescu, culmea culmilor, de la aceeaşi Universitate (din Cluj), care nu spune că Profesorul Vlassa a descoperit Tãbliţele. La pagina 15 a acestui impresionant volum, Tãbliţele de la Tãrtãria sunt menţionate cu semnul întrebãrii, într-o foarte scurtã frazã, fãrã nici un comentariu: « Într-o groapã de cult de la Tãrtãria, s-au gãsit (…) trei tablete de lut, acoperite cu semne incizate (scriere ?), cu analogii în Mesopotamia.»

Dar Dl. Bãrbulescu nu-şi aduce aminte, oare, cã scrierea proto-sumerianã apare cu 1000 de ani mai tîrziu si cã cea cicladicã, proto-greacã, dupã 3000 de ani ? El a uitat cã metalurgia, în Europa, apare tot înTransilvania, în jur de 3500 î.e.n. ? Cã tracii sunt primul mare popor indo-european care intrã în Europa tot în jur de 3500 î.e.n., cu mai mult de douã milenii înainte ca celţii, etruscii, romanii, germanii, sau slavii sã aparã pe harta Europei ? Şi cã tracii ocupau tot teritoriul între Munţii Urali şi Tatra, de la est la vest, şi de la Marea Balticã la Dunãre şi Marea Neagrã, de la nord la sud? De asemenea, şi în acelaşi context, niciun specialist în istoria României nu atrage atenţia asupra altui “detaliu” primordial, şi anume cã LIMBA TRACO-DACICÃ ESTE CU MII DE ANI ANTERIOARÃ LATINEI (care apare abia în secolul al VI-lea î.e.n.) şi cã, în consecinţã, limba românã nu se trage din latinã, pentru cã, deşi din aceeaşi familie, existã, istoric, ÎNAINTEA latinei, deci este o limbã proto-latinã. Latina se formeazã din etruscã şi greacã, care, deşi amîndouã indo-europene, sunt scrise cu un alfabet fenician, rãspândit în lumea mediteranã a epocii. În plus, ESTRUSCII ERAU EI ÎNȘIȘI UN NEAM TRACIC. …Parcă tot acolo scrie istorie și un domn Lucian Boia ? – “Transilvania a fost înglobată încă de la începuturile sale statale în Ungaria”  – …fără comentarii, ceva…privind “detaliul”: <<în ce conjunctură?>>. Atâtea “detalii” ignorate despre originea, continuitatea şi însãşi existenţa poporului român dau de gândit. Cine schimbã şi interpreteazã istoria României? În mozaicul de limbi şi popoare de pe harta Europei, singurii care au o continuitate de 9000 de ani, pe acelaşi teritoriu, şi o scriere de 7000 de ani, sunt românii de azi. Transilvania nu a fost maghiarã şi nici nu putea fi, când strãmoşii maghiarilor de azi locuiau în nordul Mongoliei, sursã turco-finicã nu numai a ungurilor, dar şi a bulgarilor (care nãvãlesc în România şi în teritoriile Bizantine din sudul Dunãrii, în secolul al VI-lea), a turcilor şi a finlandezilor din zilele noastre. Hunii pãtrund în Europa pânã la Paris, Roma şi Constantinopole sub Atila în secolul V, dar se retrag spre Ural pânã în secolul al IX-lea, când nãvãlesc din nou în Panonia, teritoriu ocupat, la acea data, de daci liberi (80%), amestecaţi cu slavi (20%). Poporul şi limba dacã sunt, deci, cu mult mai vechi decât poporul roman şi limba latinã, dar cele douã limbi erau foarte asemãnãtoare, şi, de aceea, asimilarea s-a fãcut atât de repede, în câteva secole. Ovidiu, poet roman exilat la Tomis, pe malul Mãrii Negre, nu numai cã a învãţat geto-daca imediat, dar în şase luni scria, déjà, versuri în limba lui Zalmoxis! Invadarea Daciei, de fapt a unui coridor spre Munţii Apuseni, a avut ca scop precis comorile de aur și argint ale dacilor, pe care Împãratul Traian (de origine ibericã) le-a dus la Roma, ca sã refacã tezaurul golit al Imperiului. În aceeaşi ordine de idei, Imperiul Bizantin, care a durat mai mult de 1.000 de ani (330-1453), în timp ce Europa de Vest dormea sub jugul Bisericii Romane şi a analfabetismului, este complet necunoscut pe aceste meleaguri. Cultura şi civilizaţia europeanã şi-au mutat centrul de la Roma, la Constantinopole, în 330 – când Bizanţul devine capitala Imperiului Roman. Deşi se studiazã istoria şi limba Greciei antice, Imperiul Bizantin este nu numai complet ignorat în istoria Europei, dar chiar considerat <<barbar>> şi <<incult>>. Nici un istoric elveţian nu a fost capabil sã-mi dea un singur nume de scriitor Bizantin, NICI MÃCAR ANA COMNENA! Nimeni nu cunoaste, aici, cultura şi civilizaţia Bizantinã, religia ortodoxã („ORTODOX” ESTE, ÎN LIMBILE OCCIDENTALE, UN TERMEN PEIORATIV!!!), şi cu atât mai puţin istoria şi tradiţia românã. Faptul, esenţial, cã analfabetismul nu exista în Bizanţ, dar exista în Europa de Vest, în aceeaşi perioadã, este şi mai necunoscut! Academiile pãgâne (socratice, pitagorice, orfice, druidice etc.) au fost toate închise în secolul al VI-lea, iar când, în cele din urmã, universitãţile au început sã aparã în Occident, în secolul al XIII-lea (Oxford, Cambridge, Padova) – ele erau controlate de Biserica Romanã şi studiau teologia. Numai cãlugãrii şi clericii ştiau carte, se îmbogãţeau prin exproprierea de pãmânturi, în favoarea mânãstirilor, şi luau puterea în toate tãrile vestice, prin misionarism şi prozelitism, la început (prin teroare şi Inchiziţie, mai târziu!), pânã în secolul al XI-lea, când ultimul ţinut liber, al vikingilor din Scandinavia, cade sub puterea Romei Papale. Renaşterea italianã apare ca o consecinţã clarã şi directã a cãderii Constantinopolui (1453), cu emigrarea în masã a savanţilor Bizantini cãtre Italia. De exemplu, numai Cosimo de Medici primeşte 5000 de savanţi exilaţi din Bizanţ, într-un singur an, la Florenţa, acolo unde, în curând, vor scrie Petrarca, Dante şi Boccacio, şi unde vor picta Michelangelo şi Leonardo da Vinci. Între timp, cultura Bizantinã este pãstratã şi cultivatã în Ţãrile Române (de exemplu, la Putna), care nu numai cã îşi pãstreazã autonomia faţã de Imperiul Otoman, plãtind-o în aur – ca de obicei -, dar voievozii români trimit anual aur în Grecia, pentru a susţine mânãstirile ortodoxe (de exemplu, la Muntele Athos). În Occident, o scurtã istorie a României apare în 1943, scrisã de Mircea Eliade în englezã, la Lisabona, şi publicatã la Madrid (The Romanians, a Concise History, Stylos, Madrid, 1943), şi republicatã peste alţi 50 de ani, în România (―The Romanians, a Concise History, Roza Vânturilor, Bucuresti, 1992). În timp ce prima istorie serioasã a Bizanţului apare, tot în englezã, de abia în 1988 (Lord John Julius Norwich, ―A Short History of Byzantium, Penguin Books, London, 1988, 1991, 1995, 1997). Cu toatã bunãvoinţa lui, de a reabilita ―misterioasa istorie a uitatului Imperiu Bizantin – din nefericire, nici mãcar Lord John Julius, de la Universitatea din Oxford, n-a avut acces la texte Bizantine, pentru simplul motiv cã nu ştie greaca (nici veche, nici nouã…). În final, se pune întrebarea de ce nouã milenii, atestate arheologic, de civilizaţie neîntreruptã, pe teritoriul României, sunt ignorate nu numai în Europa de Vest, dar şi în România ? Cu ce se ocupã istoricii români ? Şi reprezentanţii României peste hotare ? Cine promoveazã cultura milenarã a României? În 1996, când am fost la Bucureşti, pentru a face cercetãri în mitologia tracicã, la Academia Românã, spre uimirea mea, mi s-a pus întrebarea: De ce mã intereseazã tracii şi dacii, când acesta era subiectul de predilecţie al lui Ceauşescu, fapt pentru care subiectul trebuie, acum, total ignorant…?! La rândul meu, mã întreb: CE CONTEAZÃ 50 DE ANI DE COMUNISM, ÎN COMPARAŢIE CU CELE 9 MILENII DE ISTORIE ROMÂNEASCÃ?!”

Un articol de Prof. dr. Maria-Luminita ROLLÉ, Universitatea din Edinburgh/UK, Academic Consultant in European Mytholgy

*

…Noi tot daco-valahi vom rămâne, şi Traian-Tracul, cu „romanii” lui, tot n-a cucerit, NICICUM, spaţiul dacic (decât 14 % din teritoriul Daciei…până la completa „retragere aureliană„, din 271 d. H.) – SPAŢIU CARE I-A NĂSCUT CHIAR PE ROMANI! (…a recunoscut-o până şi Papa Ioan Paul al II-lea, prin cuvintele fostului sau consilier – „MICEAL LEDWITH, fost consilier al Papei Ioan Paul al II-lea, fost  decan al Sf. Petru Diocescan College din Wexford, fost  președinte al Conferinței șefilor de universități irlandeze și fost membru al Biroului de conducere al Conferinței Rectorilor Universităților Europene (CRE)„:

“Chiar dacă se știe că latina este limba oficială a Bisericii Catolice, precum și limba Imperiului Roman, iar limba română este o limbă latină, mai puțină lume cunoaște că limba română, sau precursoarea sa, vine din locul din care se trage limba latină, și nu invers. Cu alte cuvinte, NU LIMBA ROMÂNĂ ESTE O LIMBĂ LATINĂ, CI MAI DEGRABĂ LIMBA LATINĂ ESTE O LIMBĂ ROMÂNEASCĂ. Așadar, vreau să-i salut pe oamenii din Munții Bucegi, din Brașov, din București. Voi sunteți cei care ați oferit un vehicul minunat lumii occidentale (limba latină).”

                                             *

– „Civilizaţia şi istoria au început acolo unde locuieşte azi neamul românesc.”

(W. Schiller, arheolog american)

– “Limba lor [românilor] n-a putut fi extirpată, deşi sunt aşezaţi în mijlocul atâtor neamuri de barbari, şi aşa se luptă să nu o părăsească în ruptul capului, încât parcă NU S-AR FI LUPTAT ATÂTA PENTRU VIAŢĂ, CÂT PENTRU O LIMBĂ.”

(Antonio Bonfini)

– „Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se vorbesc azi, s-ar putea zice că este mai puţin în firea celei dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale cele dintâi şi dacă nu m-aş teme să dau o înfăţişare paradoxală acestei observaţii juste, aş zice că ea e cea mai nouă dintre toate, sau cel puţin e aceea în ale cărei părţi se găsesc mai puţine urme din graiul popoarelor din care s-au născut. Limba latinească în adevăr se trage din acest grai, iar celelalte limbi, mai ales moldoveneasca, sunt însuşi acest grai.”
(D`Hauterive, Memoriu asupra vechei şi actualei stări a Moldovei, Ed. Acad., p 255-257, 1902)

– „Locul acesta unde sunt acum Moldova şi Ţara Muntenească este drept Dacia, cum şi tot Ardealul şi Maramureşul şi cu Ţara Oltului. Aste nume mai vechi decât acesta, Dacia nu se află, în toţi câţi sunt istorici.”
(M.Costin:1632-1691, De neamul Moldovenilor)

– „De aceia, măcar că ne-am deprins a zice că limba română e fiica limbii latinesti, adecă acei corecte, TOTUŞI DACĂ VOM AVEA A GRĂI OBLU, LIMBA ROMÂNEASCĂ E MUMA LIMBII CEI LATINEŞTI”.

(Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, p 316, 1812)

– „Acești volohi nu sunt nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci vlahi, urmaşi ai marii şi străvechii seminţii de popoare a tracilor, dacilor şi geţilor, care şi acum îşi au limba lor proprie şi cu toate asupririle, locuiesc în Valachia, Moldova, Transilvania şi Ungaria în număr de milioane.”
(Schlözer, Russische Annalen– sec XVIII) – „DACHII PREA VECHE A LOR LIMBĂ OSEBITĂ AVÂND, CUM O LĂSARĂ, CUM O LEPĂDARĂ AŞA DE TOT ŞI LUARĂ A ROMANILOR, ACEASTA NICI SĂ POATE SOCOTI, NICI CREDE…”

(Constantin Cantacuzino, 1639-1716)- „Românii despre care am mai spus că sunt daci.”

*

…E infinit mai important să rostim Adevărul (fie şi “de pe acoperişurile caselor„, cum zice Hristos!), decât să „minţim frumos„, pentru ca…”să dea bine la Uniunea Europeană…a iudeo-masonilor!!!

…Acest Neam Sfânt, al DACO-VALAHILOR, atât de vechi, încât nu încape în istorie! – a fost rânduit de HRISTOS-DUMNEZEU rădăcină să fie tuturor celorlalte Neamuri ale Pământului. La fel, limba acestui Neam cu adevărat ALES (!!!) fost-a-n rânduiala cerească hotărât să se alcătuiască în rădăcină stelară a Logos-ului Universal!

Dar aici, pe pământ, numai acelor magi daci ai Kogaionului, acelora care aveau dubla funcţie sacră: “REX ET PONTIFEX”, cât şi unor Sfinţi Voievozi Martiri ai Evului Mediu – …precum cei amintiţi mai sus: Ştefan Cel Sfânt, Sfinţii Martiri Brâncoveni…Mircea-Bătrânul Războinic al Înţelepciunii Cristice, Vlad-Cavalerul-Dragonului- Izbăvitor-Al-Dacilor-DAOI, Mihai-Cel-Fără-Seamăn-De-Viteaz-Şi-Aristocrat[120]…, Radu de la Afumaţi, Ioan-Cel-Crucificat-Pe-Patru-Cămile… – …numai lor le-a fost milă de acest Neam Ales de CERURI…numai ei şi-au dat viaţa (dimpreună cu SFINŢII LOR OŞTENI…MILIOANE!!!…care AR TREBUIT SĂ UMPLE TOATE CALENDARELE LUMII…în locul “politrucilor” cosmopoliţi, fabricaţi ca… “sfinţi”… – …tip Cosma al greco-bizantinilor [“Cosma spunea că Dumnezeu foloseşte aromâna numai când vorbeşte cu diavolul” – cf. Weigand, 1895, V, 146], ori tip Anton Durcovici, “sfântul martir de la Sighet”[121], episcopul evreu al romano-catolicilor, “sfinţit”, se zice, fără “preludiul-anchetă”  […edificator, din punct de vedere, să zicem aşa, ca să nu supărăm mai mult decât este nevoie…: “politico-informativo-vaticanez”…] al beatificării…etc. etc. !), pentru ca noi, cei de azi, să mai fim Neamul Sfânt al CERURILOR şi s-avem Pământ Sfânt-MOCŞĂ, pe care să călcăm, încă dârji şi mândri,  ca Stăpâni ai MOCŞEI/”MOŞIEI” DACO-VALAHE, adică  ZALMOXIANO-EMINESCIENE (…amintiţi-vă: “N-avem oşti, dară iubirea de MOŞIE e un zid/
Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!” – Mihai Eminescu – Scrisoarea III)!

Dar noi, cei de azi, îi uităm şi pe SFINŢII BINEFĂCĂTORI ŞI BINECUVÂNTĂTORI ÎNTRU DEMIURGIA NEAMULUI ŞI PATRIEI! – ba îi şi scuipăm[122], în prostia noastră de imbecilizaţi, prin propaganda perpetuului Duşman al Luminii Lui HRISTOS! Îi scuipăm, îi trădăm… – …şi-i îmbrăţişăm, în schimb, cu imbecilă dragoste admirativă, pe toţi şerpii care muşcă din Călcâiul Sfânt, din Rădăcina Sfântă a Cosmosului Cristic!

…Noi, retardaţii mintal, noi, orbiţii de deşerturile demoniace, am dat nume de cinste, uneia dintre cele mai cunoscute străzi a capitalei DACO-VALAHILOR …”moderni”: strada General Berthelot!

Cine a fost acest ipochimen “franc”…, pentru care i-am uitat pe Sfinţii Martiri ai Neamului Daco-Valah?

Iată cine-i, prin vorbele lui înseşi:

(…spicuiri dintr-un nepreţuit document…pe care imbecilizaţii profesori de Franceză, din România contemporană, nu-l iau în seamă, atunci când predau bieţilor elevi, total ignoranţi… – …şi o fac pe bază de diafilme “împrumutate”, cu mult drag şi mândrie cretină, de la Ambasada Franţei la Bucureşti! – afirmaţiile secăturilor “franco-masonice”, care se dau, azi, drept “urmaşi” ai eroicilor gali, de altădată… – precum că România ar fi “colonie franceză” şi că “românii ar fi rămas nişte barbari, dacă francezii nu le impuneau, “paşoptistic”…civilizaţia lor “franco-masonică”…!)

Scrisoarea generalului HENRY MATHIAS BERTHELOT, către

Marele Cartier Francez – scrisoare datată 19 octombrie 1918, Târnovo (…cu tot cu un comentariu, apărut pe HotNews, în data de 7 Octombrie 2015…):

„… această ţară (România!) va fi o colonie perfectă pentru Franţa … Naivitatea românilor merge până la a considera Franţa o sora mai mare … Chiar în condiţiile

grele ale acestui război (n. mea: primul război mondial) NE-AM SCOS CVINTUPLAT INVESTIŢIILE FĂCUTE ÎN ARMATA ROMÂNĂ … Având în vedere poziţia geografică extraordinară a României, PROPUN SĂ O TRANSFORMĂM, CÂT MAI REPEDE, ÎN COLONIE A FRANŢEI …„

Cum a ajuns o copie a respectivei scrisori în fondul arhivistic al Ministerului de Externe al României?

Pe vremea aia românii aveau cuţitul la os, dată fiind situaţia politico-militară foarte…”maro”, astfel încât îşi foloseau creierii la turaţie maximă şi „trăgeau” în tot ce mişca. Pe cale de consecinţă, ordonananţa respectivului general francez a fost îmbătată “mangă”, de nişte români „de bine„, români care, apoi, au copiat repectiva scrisoare!

Cu ce ne-am ales noi? Cu o stradă care poartă numele respectivei scursuri franceze. În plus, considerăm respectiva scursură ca fiind “mare prieten al României”…

Sic!

Noi, românii, respirăm, de 2 milenii şi jumătate (n. mea: greşit!), pe planeta asta, şi o facem degeaba. Nu am învăţat nimic, absolut nimic, iar cei mai mari duşmani ai noştri suntem noi înşine (…prin ceea ce alegem să ne reprezinte şi să ne administreze şi printr-o  lipsă cronică de educaţie).

Celebrul Mark Twain spunea că : “Franţa nu are nici vară, nici iarnă, nici morală: Franţa este guvernată, de obicei, de către prostituate”.

Se pare că MARK TWAIN[123] (n. mea.: Samuel Lenghorne Clemens) avea mare dreptate!

Parfumurile franţuzeşti sunt renumite în lume: ele s-au născut dintr-o lunga luptă (n. mea: …zadarnică şi zădărnicită!) cu duhoarea.

Noi, românii, folosim săpunul…„

…Comentariul meu la…comentariu? A trecut, de mult…vremea comentariilor!

Satul nostru are nevoie de câini (ba, chiar de CÂINI-LUP!), iar carul de oale proaste şi crăpate, are urgentă şi imperioasă nevoie de o măciucă…ba, chiar de o SUPER-MĂCIUCĂ!

“… Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija Sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua ‘ntreagă, noaptea ‘ntreagă,
Doar s-a ‘ndura Dumnezeu
Ca să-ţi mântui neamul tău!

Tu te ‘nalţă din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri ‘n ajutor,
De-i suna a treia oară,
Toţi duşmanii or să piară,
Din hotară în hotară,
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!”

*

…Un fotograf neamţ, KURT HILSCHER[124], scria, în legătură cu albumul fotografic “ROMÂNIA”, apărut la Leipzig, în 1933:

““În anul 1931, am fost invitat de Guvernul român să călătoresc ca oaspete în România și să alcătuiesc o carte asemănătoare celor despre Germania, Spania, Italia, Țările Nordice etc. În ajunul călătoriei mele, un scriitor cunoscut m-a întrebat cu mirare: <<De ce să-ți pierzi timpul tău scump cu lucrarea aceasta? Ce-o să găsești deosebit în România?>> Mulți trebuie să aibă aceeași părere. CE PUȚIN SE ȘTIE DESPRE ACEASTĂ ȚARĂ… (…). Dar pe lângă mulțumirea pe care am simțit-o, lucrând, m-a cuprins și durerea că întreg poporul român este amenințat de un dușman crunt, căci de cultura acestei țări binecuvântate de soare se apropie norii grei ai Occidentului: PRAFUL CIVILIZAȚIEI, CARE ÎNĂBUȘE ORICE VIAȚĂ PLINĂ DE COLOARE. Unele sate au și fost învăluite; norul cenușiu acoperă tot mai mult uneltele strămoșești și coloarea veselă a costumelor, înecându-le în monocromia stinsă a modei de pretutindeni. AȘA ÎȘI PIERDE TREPTAT, UN POPOR CU SIMȚ ARTISTIC, STRĂVECHEA SA ÎNFĂȚIȘARE. De aceea, am dat în aceste fotografii atâta importanță vieții populare, în dauna peisajului. Mi se pare că aș putea salva astfel, prin cartea mea, pentru timpurile viitoare, ceea ce încet și continuu este sortit pieririi. FIE CA O SOARTĂ PRIELNICĂ SĂ PĂSTREZE ÎNCĂ MULT TIMP POPORUL ACESTOR MUNȚI, VĂI ȘI CÂMPII, ÎN FRUMUSEȚEA ȘI SPONTANEITATEA SA”.

…Mai iubitor şi înţelegător de Daco-Valahie se dovedeşte un neamţ, la 1933, decât majoritatea daco-valahilor, trăitori azi, în Grădina Maicii Domnului…!

***

KUFURENKO ŞI AGRAMATENKO

Se numea Kufurenko (cu doi „k”) şi regiza, la teatru, scenele din bătălii eroice. Actorii, însă, plătiţi prost, preferau să se încaiere şi păruiască în culise, la tabinet („una mică”), decât să năvălească puhoi, cu săbiile de lemn vopsit, pe scenă. Când te uitai mai bine la „stilul şi pistilul” bătăliilor regizate de Kufurenko, aveai impresia că se joacă „irozii de iarnă”, sau are loc parada cioclilor bombănitori…Mai mult gura, de aceste bătălii eroice…dar şi gura aia, doar pe jum’ate deschisă şi cam mimând (de n-o fi fost chiar adevărat, cine ştie?) un „sictir infinit”…o kufureală verbală continuă şi teribil de pregnantă întru duhoare… – …o diaree lingvistică cvasi-holerică…”logoreică” i se mai zice!

Agramatenko, cu un „k” (…pentru că era cam analfabet şi total agramat, l-au trimis, de la secţia de scenaristică – la secţia de scenografie – …unde avea el „sclavii lui”, care pictau decoruri de bătălie, care semănau cu …”ieslea de la Bethlehem”…  – …şi, apoi, l-au „paraşutat” to-o-ocmai la… „regia de platou”, unde nu ţi se vedea scrisul, decât când iscăleai statul de plată!) afirma că aceste bătălii oglindeau „deşenţa şi echilibristitica clasicistitică, a piesei, în generalitate, şi a regilioziăţii şi scenograficităţii, în specialitate…” (sic!).

Ei doi, Kufurenko şi Agramatenko, se autointitulau (unul pe altul) „îmbătrâniţi în clasicistitică” (sic!), pe când directorul şi contabilul teatrului şopteau, între ei, despre cei doi, că-s nişte bieţi „glasnici ramoliţi”…şi făceau socoteli fără de număr şi folos, cam cât i-ar costa pensionarea, pe caz de boală („autism cronic”), pe cei doi „clasicistici” (sic!)…din păcate, „în viaţă”!

…Iar actorii, în timpul ăsta, jucau, pe scenă, cu teribilă sobrietate, echilibru… –  …dar, mai ales, cu mare grijă să nu-şi scrântească vreun deget…! – eroicele bătălii ale marilor voievozi valahi…

…Pentru că mai aveau jum’ate de normă şi la tăiat lemne, cu toporul ori cu circularul („după posibilităţi”…), pentru iarnă, la vecinii (mai avuţi!) ai teatrului.

Ştiau că, numai în felul ăsta, vor putea avea o cotă anume de lemne, pentru reprezentaţiile din decembrie şi ianuarie…şi că nu le vor îngheţa mâinile, pe gioarsele alea de…”arme eroice”!

***

BASME ADAPTATE

 

-…Şi aşa, cei trei fii ai craiului se duseră în lume, să-şi caute necazul…

-Poate vrei să zici „să-şi caute norocul”, tăticule! – îl corectă pe taică-su, teribil de vigilent, fiul meu cel mai mic (…fiu care ajunsese să-i ştie tatălui-povestaş improvizat, întreg „repertoriul” de poveşti, pe de rost…amănunt cu amănunt…).

-Ei, nu prea cred, fiule! – pentru că eroii noştri, cei trei fii de crai, o aflară pe Ileana Cosânzeana nu cum o visaseră ei, ci aşa cum era ea, de fapt: rea de gură, ştirbă, mahalagioaică… – …şi, pe deasupra, mai era şi cam cocoşată, şi cam chioampă…şi proastăăă, de da în gropi…!

-Păi, cam aşa e şi mama… – se „scăpă” nevinovatul copil şi moştenitor al tatălui.

-Deh, fiule…deci, se pare că-mi dai şi tu dreptate: sunt unii care pleacă-n lume cu un gând şi-un vis tare frumos, şi dau de-un coşmar…

-Mdaaa… – căzu pe gânduri analitice, dar mult mai prudente, decât pân-acum (…pentru că se auzea o cheie în broască…), bravul ascultător de „basme adaptate”…

***

BOUL DE LA PLUG ŞI UCENICUL CEL PROST

Ucenicul unui maestru buddhist zen, exasperat, îi strigă maestrului său, după 10 de ani de trudă…:

-Maestre, de 10 de ani stau, ca ucenic, la tine…şi nu mi-ai spus o vorbă: doar mi-ai poruncit, prin gesturi! Am tăiat lemne, am făcut curăţenie, pe jos…am făcut mâncare, în cuptor şi pe plită… am arat… – …nici nu ştiu de ce nu m-ai pus în locul boului de la plug, după cât văd că mă preţuieşti…De ce nu-mi vorbeşti, oare, ca unui om…sau, măcar cât boului de la plug…măcar cu „hăis” şi „cea”?

Maestrul îl privi o vreme, cu ochi ironici şi pătrunzători. Apoi, catadicsi sa-şi deschidă buzele, spre a ieşi, dintre ele, următoarele cuvinte:

-Şi dacă ţi-aş fi vorbit, ai fi priceput ce-ţi zic? Există, în lumea asta, oameni, nu zic nu… –  …dar ţie-ţi mai trebuie încă vreo câteva vieţi, până să ajungi la nivelul boului de la plug, căruia să-i zic, măcar, „hăis” şi „cea”, iar el să mă priceapă dintr-atât, şi să nu mă-ntrebe „de ce”, ori să cârtească…Doar tu ai stăruit să vii la mine, în casă – când eu ţi-am zis, de la început, de când mi-ai intrat pe uşă, să te duci de unde ai venit, că nu-s treburile spirituale, de nasul tău…Sunetul vorbei este SFÂNT! – întemeiază lumi!!!

Maestrul făcu o pază, apoi îşi urmă linia logicii sale:

-…Sunetul este Însuşi Buddha…şi n-am de gând să-l supăr pe Buddha, stricând sunetul, pe unul ca tine…

Şi maestrul tăcu, poate pentru alte săptămâni, luni ori ani, în aşteptarea unui ucenic mai breaz…

…Ucenicul cel supărat îşi plecă, ruşinat, capul…iar a doua zi, cu coada între picioare, îl părăsi pe maestru…

Fără, măcar, să-şi ia rămas bun!

…La ce bun, în definitiv? Îşi aştepta, omul, reîncarnările ulterioare. Poate-poate…

***

ADEVĂRUL DESPRE PILAT

Şi astăzi, preoţii (şi, în general, teologii creştini ai lumii…), se întreabă cine (…sau, măcar, din ordinul cui) s-a scris, deasupra capului lui Hristos, pe Crucea Răstignirii Hristosului-Dumnezeu: „I.N.R.I.”. Se zice că era scris în trei limbi: „în evreieşte, în greceşte şi în latineşte” (cf. Ioan, 19/20).

Se zice (tot de către apostolul şi evanghelistul Ioan) că PILAT ar fi fost cel ce a dat ordinul de scriere a tăbliţei…dar de unde ştia Ioan asta? – …el, despre care se presupune (după informaţiile clericale actuale!) că nu intrase în palatul lui Pilat, adică, nu intrase, în relaţie directă, cu Pilat… – niciodată?

Inculţii zic că traducerea ar fi „Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor”…O naivitate. În primul rând, scrisul ebraic este total diferit de cel latin (ne referim, strict, la „textul”: „I.N.R.I.”!) – iar evreii n-aveau niciun interes să-l numească, pe Hristos, „Rege al Iudeilor”…când interesul lor real era să-L facă uitat (definitiv şi ireversibil!) pe Yeshua-Mântuitorul! Apoi, se ştie că scrisul evreiesc se citeşte numai de la dreapta la stânga…iar cel grecesc şi cel latinesc, numai de la stânga la dreapta…

…Apoi, târziu, alchimiştii Evului Mediu au întrezărit o parte din Adevăr – şi au tradus iniţialele astfel: „Igne Natura Renovatur Integra” („Prin FOC, Univesul se reînnoieşte, în integralitatea lui”) – ceea ce numeşte/rosteşte, în sfârşit, Adevărul despre Natura Divină a lui Hristos-„Yeshua”-„Ha Nozri”, cu un argument cosmic, „de neîntors”!

Dar cine anume (cu certitudine!) a pus să se scrie (sau a scris, cu propria mână…) acest Adevăr – tot nu aflăm, definitiv şi fără umbră de îndoială…

Aflăm, însă, din singura Evanghelie, încifrată alchimic, dintre cele patru canonice (…”încifrată alchimic” – deci, foarte greu de falsificat, de către „evreii cei harnici”, de 2.000 de ani încoace…!) – şi anume, din cea a grecului IOAN, că a avut loc o discuţie vehementă, între Pilat din Pont şi „arhiereii” evrei:

“Iar Pilat a scris şi titlu şi l-a pus deasupra Crucii. Şi era scris: Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor!

Deci, mulţi dintre iudei au citit acest titlu, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate. Şi era scris: evreieşte, latineşte şi greceşte.

Deci arhiereii iudeilor au zis lui Pilat:

-Nu scrie: Împăratul iudeilor, ci că Acela a zis: Eu sunt Împăratul iudeilor.

Pilat a răspuns:

-CE AM SCRIS, AM SCRIS”.

Se deduce, deci, că ordinul l-a dat însuşi Pilat, în deplină cunoştinţă de cauză şi sfidând orice împotrivire a preoţilor de la Marele Templu din Ierusalim!

…Dar, se zice, “Pilat nu era creştin”…! – şi, atunci, de ce l-ar fi “preamărit” (sau, măcar “apărat”!)  pe Hristosul Necunoscut lui? – …şi de ce şi-ar fi riscat, din nou, viaţa, în faţa mâniei răzbunătoare a preoţilor evrei, permiţând o “blasfemie scriptică”, după mintea “arhiereilor” evrei… –  …când, şi aşa, se alesese de la aceştia cu o primă ameninţare, aceea că “îl vor pârî lui Tiberiu” (…împăratul cel veşnic îndatorat, băneşte, la zarafii evrei!), dacă  nu-l “lichidează” (n.n.: …câtă absurditate şi câtă ignoranţă, la aceşti farisei/”învăţaţi” [?!], cumpliţi şi cruzi!), pe duşmanul lor “number one” – Hristos-Dumnezeu?!

Aflăm, dintr-o operă a lui Tacitus (n. 55 – d. 115 d. H.), ţinută, la Vatican, într-un fond secret (este vorba de lucrarea excepţională: “Magi şi alchimişti la Roma”! – scrisă, se pare, cu un an înainte de moarte…şi rămasă în manuscris!), că Pilat din Pont şi Ioan au fost (…în ciuda diferenţei mari de vârstă: Ioan avea, pe atunci, 12 ani, iar Pilat – 35!) – …COLEGI de iniţiere! În sensul că au avut acelaşi maestru-alchimist, şi în Grecia, şi în Alexandria Egiptului (…pe un anume Gebir, adept şi adorator  al regelui/zeului alchimist Eacus[125]… – …un cu totul alt Gebir, decât medievalul Abu Mūsā Jābir ibn Hayyān, 721-815, chimist, alchimist, astrolog, inginer, geograf, filosof, farmacist si fizician… autor al celebrei lucrări „The 112 Books”,  dedicată lui Barmakids, vizirul califului Harun-al-Raşid!)…  – …dar şi în Tracia, unde l-au avut (ambii!), ca maestru, pe un anume Zoltes, prinţ al dacilor-daoi şi alchimist al Kogaionului Zalmoxian[126] (din Zoltes se trag acei magnifici Boirebista şi Decebal – cu funcţii de “rex et pontifex” – Regi şi Mari Preoţi ai Muntelui Mistic!).

Deci, nu este exclus ca Pilat să-l fi primit, de multe ori, sub acoperământul nopţii, pe Ioan, în palatal său…şi, de ce nu, chiar să-l fi avertizat, asupra pericolului de moarte, în care se află “Ravvi”-Hristos…din pricina cabalelor asasine ale (majorităţii) preoţilor Marelui Templu.

Tăbliţa cu inscripţia “I.N.R.I.” a fost nu doar “ordonată”/comandată, ci chiar scrisă, deci, CU CERTITUDINE! –  de însăşi mâna lui Pilat, pentru a-şi înştiinţa (şi avertiza!) pe “colegii” alchimişti din Ierusalim (romani, greci, traci, poate chiar şi evrei…ştim că Iosif din Arimateea era, şi el, adept, în ascuns, al lui Osiris şi Zalmoxis!), iar, prin aceştia, pe toţi alchimiştii/”magii”, din întreaga lume! – despre dumnezeirea, etern regeneratoare de univers, a celui Răstignit… – …”Răstignit”, adică: îmbrăţişând lumea, întru Mântuire (Revelaţia Nemuririi întru Duh!).

…Un amănunt, poate, demn de atenţie: Tacitus, în cartea mai sus citată (“Magi şi alchimişti la Roma”), afirmă, tranşant, că Pilat nu l-ar fi biciuit şi/sau l-ar fi “torturat” pe Iisus Hristos, cu acea “coroană de spini”… – …ci l-a îmbrăcat în ROŞU şi i-a “încoronat” fruntea cu trandafiri ROŞII sălbatici, tocmai pentru a sublinia, simbolic, “stadiul RUBEDO”[127], pe care Hristos-Dumnezeu venise, pe Terra, să-l dăruiască omenirii…

…Ca urmare, deşi nu a afirmat, public, niciodată, că este creştin, Pilat din Pont a fost mult mai profund creştin, decât se pretind, azi (…şi nu numai…), a fi, majoritatea “creştinilor” autodeclaraţi, înfiorător de indiferenţi, faţă de Hristos-Unicul Dumnezeu, Viu şi Adevărat. El ştia, încă din tinereţe, despre Taina Învierii şi despre Dumnezeul Învierii Duhului, al Transfigurării Răului în Bine, printr-o lucrare interioară, de o înălţime spirituală supremă şi de un rafinament sublim…

E bine să dispară (treptat şi luminat-argumentat!) imaginea, creată de către duşmanii creştinismului, a unui Pilat din Pont – ca…”soldăţoi, brutal şi crud”…pentru că este o minciună, revoltătoare şi sfruntată minciună!

***

GENIALUL IMPOSTOR

 

…OCTAVIAN AUGUSTUS – de fapt, Gaius Iulius Caesar Octavianus! (născut pe 23 Septembrie 63 a. Ch., la Roma, şi mort pe 19 August 14 p. Ch., la Nola) – a fost primul împărat roman. Şi cel mai mare, mai viclean şi mai lucid impostor imperial al lumii romane…!

În 42 a. Ch., în vederea consolidării relaţiilor sale politice cu foştii soldaţi ai lui Caius Iulius Caesar, după zeificarea acestuia, şi-a adăugat, la numele său, titulatura DIVI FILIUS (Fiul divin), devenind… Gaius Iulius Cezar Divi Filius!

A avut o viaţă extrem de plină, dar (în mare parte) construită de el însuşi, cu migală, cu exemplar oportunism şi cu o diplomaţie infinită, cu incredibilă impostură – precum o piesă de teatru, cu intrigă suspect de complicată, precum o junglă, la nesfârşit…şi cu un final …“fâsâit”!

Adoptat (post-mortem!) de către celebrul general Caius Iulius Caesar, cel zadarnic jinduit (…până la asasinarea sa, în plin Senat, la “Idele lui Marte”, ale anului 44 a. Ch. – …şeful complotiştilor-senatori fiind însuşi fiul său adoptiv, Caius Iunius Brutus!) după titlul de “împărat/imperator” (visul i l-a împlinit adoptatul său postum, Octavianus…), Gaius Iulius Cezar Divi Filius  a adus un veac de pace, în Imperiu (“pax romana”) şi a dat numele său – ultimei luni de vară şi lumină, August…cum tatăl său adoptiv (Caius IULIUS Caesar) a dat numele său penultimei luni a căldurii…Iulie!

Nu l-a întrecut nimeni, în crearea Imperiului Roman al Iluziei: sub înfăţişarea de Republică, Octavian a instituit o DICTATURĂ – “cu ghearele de leu, ascunse în mănuşă de catifea”, pentru mai bine de patru decenii (…era, în definitiv, “protectorul ARTELOR imperiale”…!)

LUI OCTAVIANUS, în calitatea de “imperator”, îi jurau soldaţii credinţă, iar nu Senatului şi nici măcar Statului…!!!

Octavianus a avut geniul de a-şi ascunde viclenia, incompetenţa şi teribila sete de putere, sub masca sublimă şi stranie a sincerităţii absolute: ştiindu-se incapabil de autoritate militară şi de strălucirile unui strateg militar, şi-a declarat, sus şi tare! (aparent naiv şi candid..), în faţa poporului, acest grav handicap, pentru orice conducător de stat (…s-a bazat, în cele ale spadei şi strategiei, pe Marcus Agrippa, dându-şi acestuia fiica, pe Iulia, de soţie, în anul 21 a. Ch.! – …deşi, încă din anul 2 p. Ch., o exilase pe insula Ventotene!!! )…şi a metamorfozat “războiul în pace”, tot pentru a-şi ascunde incompetenţa militară…

Dezastrul militar, suferit de romani (avându-l, în mijlocul lor, pe Împăratul Octavian Augustus, Gaius Iulius Cezar Divi Filius![128]), în faţa Geţilor de Nord, în pădurea de la Teutoburg, când şi-a pierdut tustrele legiuni, de care se înconjurase, împăunându-se ca “şef al armatei romane”, la apa Rinului – l-a transformat într-o piesă de teatru, cu doi actori…de fapt, cu sinele său histrionic, dedublat artistico-dramatic. Se zice că ar fi purtat doliu timp de câteva luni, după dezastrul de la Teutoburg, lăsându-şi barba şi părul să crească, lovindu-se cu capul de uşă şi strigând: „Quintilius Varus, dă-mi legiunile înapoi!”…

De fapt, buşiturile de ziduri şi le adresa sieşi şi incompetenţei sale incredibile (pentru orice roman!), în materie de bătălii şi războaie…

… A repurtat o victorie …diplomatică,  în 20 a. Ch., când a recuperat steagurile legiunilor romane, capturate de parţi, în timpul dezastruoasei bătălii (conduse, chipurile, de nulitatea militară, care s-a numit Octavian Augustus – Gaius Iulius Cezar Divi Filius!), de la Carrhae, din 53 i.e.n.!

Tot o “victorie a vulpii” a fost şi prima sa manevră majoră, ticăloasă, din viaţă: obţinerea, pe cale ilegală, a testamentului lui Antoniu (adversarul său, în lupta pentru dobândirea puterea absolutist-imperiale!) – pe care testament, apoi,  l-a citit în public. Se aflase că Antoniu a lăsat moşteniri consistente copiilor pe care îi avea cu Cleopatra, regina Egiptului. Citirea testamentului antonian echivala, în ochii Senatului, dar şi ai poporului, cu revelarea trădării Imperiului Roman, de către Antoniu…deci, urmaşul la tron, al lui Caius Iulius Caesar, nu putea fi decât…Gaius Iulius Cezar Divi Filius! Un “ne-trădător”, decât de el însuşi…!

…În viaţa lui, Gaius Iulius Cezar Divi Filius n-a învins nimic de seamă şi pe nimeni, în luptă dreaptă…! Se spune că, pe când era copil, şi-a luat numele Thurinus, de la locul unde au fost căsăpiţi nişte sclavi fugari…pe care, de fapt, îi “snopea” tatăl său biologic, Gaius Octavianus…iar viitorul Gaius Iulius Cezar Divi Filius doar…privea SPECTACOLUL CEL JOSNIC ŞI DEZGUSTĂTOR![129]

… Gaius Iulius Cezar Divi Filius se simţea, în acea zi de August (luna puterii sale!) destul de rău (îl durea straşnic burta…tocmai se întorsese de la umblătoare, acum, pentru a 14-a oară, pe ziua aceea!), dar nu atât încât să-şi piardă cunoştinţa! Intrat în palat (după ce ţinuse poporului roman, o jumătate de zi, cel mai lung şi mai mincinos discurs, din viaţa sa, acum de aproape 76 de ani…fără o lună! – …pe acea platformă-altar din forum, amenajată festiv şi ritualic, la capătul de sus al celor 125 de trepte de marmură, sub un soare copleşitor, un soare vociferând cumplit, de acolo, din ceruri, în mod ucigaş şi torid!) – îşi dădu jos mantia de purpură (…care crea iluzia, de la înălţimile platformei de marmură, postată la capătul celor 125 de trepte solare, că acolo, sus, pe altarul plat, se aprinsese un Soare Etern!) şi rămase doar în tunică. Strigă sclavul să-i aducă vin de Falern…dar, în mod ciudat, imediat după prima poruncă veniră încă două, cam prea repezite şi deloc obişnuite, de către  Gaius Iulius Cezar Divi Filius, pentru ceasurile amiezii:

-Să vină peruchierul meu!

-Să vină machiorul meu!

-Să vină tragedianul şi comediograful meu!

…După numai un ceas, peruchierul îl preschimbase, alchimic (printr-o perucă ROŞIE!), pe bătrânul şi obositul împărat – într-un tânăr de cel mult 30 de ani…şi asta, cu concursul Maestrului întru Machiaj: acesta îi alcătuise, lui Gaius Iulius Cezar Divi Filius, o magnifică şi extraterestră MASCĂ ALBĂ CA VARUL, în care ochii extravagant de larg deschişi (…pictaţi cu câte o lacrimă albastră, lungă, de crocodil, la fiecare colţ al privirii lor, inuman amuzate!), ochii greu şi teribil de gros încărcaţi cu “mascara”, desenaţi întru un NEGRU TREMURĂTOR, ŢIPĂTOR ŞI IRONIC, precum şi buzele ROŞII şi largi cât cele ale unui bot de tigru, rânjeau, numai şi numai spre exterior, enigmatic şi atotbatjocoritor…rânjeau acestei lumi, stupide şi teribil, incredibil de naive (pe care Gaius Iulius Cezar Divi Filius o păcălise atroce, vreme de peste 40 de ani de putere absolută!) – dar şi celeilalte lumi, căreia tocmai se pregătea să-i ceară un rol superb şi sublim, pe măsura uriaşelor sale calităţi histrionice…!

Dar nici tragedianul şi comediograful nu stătuseră degeaba…deloc!

…Şi aşa se face că, încă din după-amiaza zilei de 18 August, anul 14 p. Ch., Octavianus (Gaius Iulius Cezar Divi Filius) îşi luă zborul din crisalida sa de om slab, incompetent, dar, în felul său, GENIAL! (…pentru a câta mia oară dovedea acestă capacitate de zbor întru fictiv, în viaţa sa stranie şi ireală?), metamorfozându-se (…în faţa spectatorilor teatrului imens, planetar, al lumii de aici!), din nou şi mereu, ÎNTR-UN ACTOR DESĂVÂRŞIT… – …care, de data asta, glumea şi râdea cu Însăşi Măria Sa Moartea!

A doua zi, 19 August, Genialul Histrion Imperial era perfect blindat, pentru a întâmpina moartea: “Pe patul de moarte, glumea în legătură cu teatrul pe care a trebuit să-l joace, de-a lungul vieţii… – …cerând o oglindă, că să fie pieptănat şi bărbierit, şi şi-a rugat prietenii să-l aplaude pentru a arăta că şi-a interpretat bine rolul. Se lăudă că el a găsit Roma un oraş din cărămidă şi a lăsat-o ca un oraş din marmură”.

Ultimele cuvinte ale acestui Impostor Genial au fost adresate nu senatorilor Romei, nu patricienilor aroganţi şi buhăiţi de plăceri istovitoare…ci sclavilor şi prietenilor săi, interesaţi şi “de casă”, precum şi din familie (…adică, voim a zice: pe câţi nu apucase soţia sa, Livia, să-i căsăpească…[130]):

–ACTA EST FABULA, PLAUDITE! (SPECTACOLUL S-A SFÂRŞIT, APLAUDAŢI!)!!!

…Din ce cauză a murit, de fapt, Gaius Iulius Cezar Divi Filius? Nu e prea ruşinos să mărturisim, pentru că moartea unui Împărat şi aceea a unui Poet sunt, sub masca oricărei aparente penibilităţi – SACRE: a murit din pricina diareii…ca şi, mult mai târziu, cel mai mare poet romantic al necuceriţilor angli: George Gordon Byron (n. 1788, Londra — d. 19 aprilie 1824, Missolonghi, Grecia), în eroicul loc al bătăliei revoluţionare şi de dezrobire naţională a Eladei, numit Missolonghi![131]

***

 

 

FIU DE LIBERT ŞI MARE PREOT AL LINIŞTII ŞI LUMINII

 

…QUINTUS HORATIUS FLACCUS[132]. Contemporan cu Octavianus Augustus – Gaius Iulius Cezar Divi Filius , Genialul Impostor!

Quintus Horatius Flaccus…Un biet fiu de libert[133], prin naştere…libert devenit încasator de impozite! Deci, tatăl dobândeşte (numai el ştie cum!) o “ţâţă de bani”: îşi agoniseşte, astfel, o brumă de avere…cu care îl aduce, pe fiul său, la Roma, dându-l să-nveţe la celebra şcoală retorică a lui Orbilius. Apoi, îl duce la Athena, Sfânta Sfintelor Înţelepciunii Lumii, unde-şi continuă studiile-i, întru Filosofie şi Poezie…

Dar, ca orişice artist antic, ştie să fie şi bun cetăţean, mânuitor neînfricat de arme: după asasinarea lui Caesar, în 44 a. Ch., Horaţiu se alătură trupelor republicane, conduse de conspiratorii (apărători ai ideii de Republică!), Brutus şi Cassius – şi devine tribun militar. După înfrângerea suferită în bătălia de la Philippi (42 a.Ch.), în faţa trupelor lui Marcus Antonius şi Octavianus Augustus (viitorul împărat), Horaţiu se întoarce la Roma, beneficiind de o amnistie generală, instituită de învingători. Averea părintească i-a fost, însă, confiscată! Horaţiu obţine o funcţie de secretar în administraţia statului şi are timp, astfel, să se dedice poeziei….şi să fie remarcat de mai bătrânul (sacru mânuitor de liră!) – Publius Vergilius Maro (pe atunci „Poeta laureatus” al Romei, care îl prezintă nobilului şi influentului încurajator al artelor, Gaius Maecenas).

Se vede treaba că Genialul Impostor Imperial ştia să uite şi să ierte – când voià! (…n-a fost cazul, din păcate, şi pentru fratele nostru, daco-get prin adopţiune, Publius Ovidius Naso, al treilea Duh al Triadei Latine a Dacului Orfeu!…: Vergiliu-Horaţiu-Ovidiu!): Genialul Impostor Imperial i-a lăsat cale liberă lui Maecena, să-l ia sub aripa sa ocrotitoare şi aurită, pe fiul fostului libert…!

În anul 33 a. Ch., Maecena îi dăruieşte lui Quintus Horatius Flaccus, o proprietate (remarcabil de întinsă moşie!), în regiunea munţilor Sabinici, nu departe de Roma. Cununa de lumină inspiratoare a proprietăţii dăruite este muntele SORACTE! Aici, Horatius are liniştea şi tihna (otium), pe care le consacră creaţiei sale literare: “Exegi monumentum aere perenius”…”Voi zidi un monument mai trainic decât bronzul”…”Monument pe care n-or să-l dărâme nici şirul fără număr al anilor, nici goanna necontenită a vremii”!

…Monumentul Poeziei, Monumentul Duhului Re-Echilibrat întru Lumină!

…După moartea lui Vergilius, în anul  19 a. Ch., Horaţius este acela care primeşte distincţia de „Poeta laureatus„, ca demn urmaş orfic al “divinului Vergilius”… În anul 8 a. Ch., Maecena moare şi, în acelaşi an, la 27 Noiembrie, moare şi Horatius, fiind înmormântat pe colina Esquilina.

…O, cât a însemnat, pentru un fiu de libert, înălţimea vulturească a Muntelui Soracte – un soi de Munte Meru, Munte Cosmic, al existenţei sale!

“Priveşte cum se nalţă alb Soracte

De-un gros omăt învăluit; cum codrii

Frânţi se-ndoaie sub povară;

Cum apele de ger încremenesc.

Înfrânge frigul, din belşug în vatră

Zvârlind butuci; din amphora sabină

Cu mână largă-n cupe toarnă

Vin vechi de patru ani, o, Taliarh!

Iar celelalte – zeilor le lasă:

Când potoli-vor vânturile-n luptă

Pe marea aprigă – nici ulmii,

Nici chiparoşii nu s-or mai clăti.

Fereşte-te să-ntrebi ce va fi mâine;

Fiece zi trăieşte – dar al sorţii.

Să nu dispreţuieşti, copile,

Nici desfătările iubirii, nici dansul,

Atât cât cărunţia e departe

De tinereţea ta. Acum să cauţi

A Câmpului lui Marte jocuri

Şi preumblările în largi aree.

Acum să cauţi gingaşele şoapte

La tainice-ntâlniri abia rostite,

Când ceasu-i potrivit, în noapte.

Acum să cauţi râsetul zglobiu

Al fetei tale-ntr-un ungher ascunsă,

Şi smulge-i, ca zălog iubirii voastre,

Brăţara fină sau inelul,

În ciuda dulcei sale-mpotriviri…”

…Aud? Mai puteţi asculta, azi, pe undeva, de la cineva, astfel de dulci, cuminţi şi nevinovate, înţelepte rostiri, despre desfătările reziditoare de Duh?! –  …nu doar ale tinerilor celor zbrehui, isterici şi schizofrenici, ai vremurilor noastre, cele tare decăzute şi jigărite…, dar şi ale celor mai bătrâni şi, deci (s-ar zice!), mai “hârşiţi” cu viaţa, fiinţa şi lumea…?!

Nu. Azi nu mai există plăcere clăditoare de fiinţă şi Duh, ci există, din păcate, doar nebunie a simţurilor, nebunie sinucigaşă, nebunie a destrămării fiinţei şi lumii…

Abia de-mi mai amintesc, eu, bătrânul, din copilăria mea, atât de depărtată, cum şi la clăcile din satele munţilor mei, precum că…parcă se mai păstra, câte ceva esenţial, ceva mirific şi divin, din această atmosferă sacru-echilibrată, din acest “otium” reconfortant, reziditor de fiinţă şi Duh…

…Fie binecuvântat acest Mare Preot al Liniştii şi Luminii Duhului, Poetul Sacru – numit (poate întâmplător, poate nu!) Quintus Horaţius Flaccus! –  …pe care nici măcar popii de azi nu pot a-l combate, pentru că Dumnezeu-Hristos, Dumnezeul Cel Viu şi Adevărat – nu le-ngăduie popilor (…marea lor majoritate – trădători de Hristos şi dezertori de la Sfânta Misiune!) hulirea liniştirii Duhului, căci El, Răstignitul pentru Re-Echilibrarea/Restaurarea “kalokagathyei”[134] şi adept fervent al înţelepciunii trăirist-horaţiene, rosteşte aceste sentinţe de neşters şi de necombătut (dar atât de horaţiene, în Duh!):

“Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?

Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?

Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot?

Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc.

Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.

Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?

Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca?

Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.

Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.

Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei” (Sfânta Evanghelie după Matei, 6/25-34).

… “IAR CELELALTE – ZEILOR LE LASĂ!” (cf. Horaţiu – poemul Lui Taliarh)

***

PRIMA CRIZĂ

Se ştie că genialul scriitor rus, FEODOR MIHAILOVICI DOSTOIEVSKI (1821-1881), a fost unul dintre “marii epileptici” ai istoriei artelor. I-a transmis această cumplită boală şi suferinţă şi ultimului său copil, Alioşa – care a şi murit din pricina acestei înfiorătoare maladii nervoase…

Unii afirmă că lui Dostoievski i-au apărut crizele de epilepsie, după moartea tatălui său (cu rădăcini în zona nobilimii lituaniene, din regiunea Pinsk), medicul Mihail Dostoievski (căzut în patima beţiei, după ce i s-a stins din viaţă soţia).

Alţii afirmă că amarnicele crize de epilepsie i-ar fi apărut scriitorului în perioada de detenţie, în Siberia, din pricina activităţii sale revoluţionare, din Grupul Mihail Petraşevski. Arestarea lui Dostoievski are ca motivaţie faptul că “a citit în faţa mulţimii şi a propagat textul Scrisorii către Gogol, formulate de către Belinski”. Scrisoarea, cu valoare de testament al criticului, este unul din cele mai energice apeluri la abolirea iobăgiei, scrise, vreodată, în limba rusă.  Au fost arestaţi (în urma denunţului turnătorului, agent al poliţiei secrete, P. D. Antonelli), pe 23 Aprilie 1849 (..la 4 dimineaţa…), cca 200 de membri ai Grupului Petraşevski – dintre care “numai douăzeci şi doi vor fi duşi în faţa tribunalului militar, spre judecare. Investigaţiile durează şase luni, timp în care acuzaţii sunt încarceraţi în Fortăreaţa Sfinţii Petru şi Pavel, din Sankt Petersburg, cunoscută şi ca « Bastilia Rusiei »”.

Verdictul este dat pe 16 noiembrie 1849. Din cei douăzeci şi doi de acuzaţi, în afară de unul, toţi vor fi condamnaţi la moarte prin executare. “La 23 decembrie 1849, condamnaţii sunt duşi în Piaţa Semionovski, iar trei dintre ei (Petraşevski, Mombelli şi Grigoriev) sunt legaţi de stâlpi în faţa plutonului. Dostoievski se află chiar în grupul care ar fi urmat să fie executat imediat după cei trei şi asistă la întreg spectacolul”.

F.N. Lvov, un membru al grupului, îşi aminteşte că, în aşteptarea morţii, Dostoievski a rostit « Vom fi cu Hristos » (“Nous serons avec le Christ”), moment în care Nikolai Speşnev  i-a replicat sarcastic: « O mână de praf » (“Un peu de poussière” ). Chiar în ultimul moment, un ordin al ţarului a întrerupt execuţia, iar pedeapsa a fost comutată la muncă silnică în Siberia şi serviciu militar pe viaţă. Grigoriev, unul din cei care fuseseră aşezaţi în faţa plutonului, nu a rezistat presiunii psihologice şi a înnebunit. Dostoievski a ispăşit patru ani de muncă silnică, într-o colonie penitenciară (katorga) din Omsk…

Dar Dostoievski, care a cercetat, cu uluire, în temniţă, sute de psihologii de mujici, oameni simpli şi analfabeţi, dar cu o putere de credinţă uluitoare, înălţătoare… – …nu este înspăimântat şi nici nu are amintiri coşmareşti, despre perioada de detenţie, din Siberia – ci, dimpotrivă, are revelaţii sublime: “Dostoievski îi va declara prietenului său, Vsevold Soloviev: « Siberia şi munca silnică… teroare şi amărăciune, se spune […] Teribilă absurditate! Eu abia acolo am învăţat să trăiesc sănătos şi fericit, abia acolo am reuşit să mă înţeleg… să-l înţeleg pe Hristos… să-l înţeleg şi să-l simt pe omul rus, pe mujicul rus!”.

…Aşa că…trebuie căutate în altă parte cauzele şi rădăcinile adânci ale primelor sale crize de epilepsie…

…Puţini ştiu că, în tinereţe, Dostoievski a fost, pentru scriitorii tineri ai vremii sale, o figură cu totul nesuferită: “Marea lui timiditate, înfumurarea şi sentimentul unei competiţii acerbe cu scriitorii mai tineri îl vor transforma într-un personaj antipatic, în ochii celorlalţi. Aşa cum dezvăluie Avdotia Panaeva – din cauza tinereţii şi a nervozităţii, nu putea să se controleze şi îşi exprima prea deschis vanitatea auctorială şi părerea foarte bună, despre propriul talent scriitoricesc».  Unii literaţi, ca Nekrasov şi Turgheniev, ostilizaţi de comportamentul scriitorului, compun un poem satiric unde Dostoiesvki este numit, ca şi Don Quijote, << Cavalerul tristei figuri >>. Într-o scrisoare din 26 noiembrie 1846, tânărul romancier răbufneşte împotriva membrilor cercului literar, numindu-i pe toţi <<ticăloşi şi invidioşi>>”.

Fiind şi un împătimit (până la demenţă!) jucător de cărţi[135], într-o noapte, în casa lui Nekrasov, lui Dostoievski i s-a întins o cursă, la masa de joc. Toţi tinerii scriitori care-l antipatizau au organizat un mic “complot”, împotriva infatuatului genial…

Într-un moment extrem de încordat al jocului, când Dostoievski era absolut convins că a câştigat partida (avea “full de aşi”[136]!), Nekrasov scoate şi azvârle pe masă…”chinta de culoare”[137]!

În aceeaşi clipă, Dostoievski se prăbuşeşte de pe scaun, în spasmuri cumplite…monstruoase convulsii…spuma care-i curgea din gură îngrozindu-i, de-a dreptul, pe “complotişti”, care au luat-o, care mai de care, la fugă (pe uşi, pe ferestre!) – ferm convinşi că l-au asasinat, involuntar, pe “Don Quijote”-Dostoievski! – …în definitiv, şi ei, “complotiştii”, nefiind, de fapt, decât tot nişte bieţi artişti nevricoşi, aberanţi şi…cam laşi!

***

“BIC”-UL

…În ziua aceea urma să fie prăjit pe scaunul electric             (statul Texas[138], deh!). Era un om în puterea vârstei, de vreo 40-50 de ani…o fi fost el sărac lipit pământului, de abia-şi trăgeau şi târau viaţa, cei doi soţi…dar era, totuşi, bărbat: el, el, Albert Frey, din statul Texas, nu putuse răbda, când îşi aflase soţia, în pat cu cel mai bun amic al lui…de fapt, singurul. Îi ucisese pe amândoi, cu toporul.

…Acum, stătea pe priciul carterei de pe “culoarul morţii” – şi se gândea. La ce? La ce-i spusese gardianul-şef, cu o zi în urmă:

-Mâine-i ultima ta staţie pe planetă! Dacă vrei ceva special…condamnaţii la moarte au dreptul la această favoare…gândeşte-te bine de tot – şi spune-mi, din timp!

Dar ieri nu reuşise să se decidă…

Of, de atâtea lucruri “speciale”…nu, nu speciale, ci chiar teribil de normale! – …ar fi avut nevoie, măcar o dată în viaţa lui…să mănânce bine şi pe săturatelea, măcar o dată în viaţa lui…să bea un whisky-“trăsnet”, parfumat şi zdravăn, ca un curent electric…că tot fusese băgat în şomaj şi iar în şomaj, şi nu băuse decât atunci când îi făceau cinste, întâmplător, foştii tovarăşi de muncă…o poşircă imposibilă…otravă curată…poate o cafea? – că nu băuse niciodată, văzuse doar prin vitrinele restaurantelor, sau la automate, cum beau alţii…dar şi să se îmbrace, o dată pe viaţă, ca lumea, nu tot în aceleaşi zdrenţe împuţite, în fiecare zi…ci cu straie elegante, de domn-păduche…oare…

Deodată, tresări de-o amintire neplăcută, chinuitoare…

În fiecare dimineaţă, pentru că mergea, zilnic, la interviu, doar-doar l-o angaja, iar, cineva, se rădea. Doamne, ce rău e să fii sărac! Aparatul de ras, “Bic”-ul, n-avea bani şi nu-şi permitea să-l schimbe (nici de cumpărat nu-şi cumpăra, ci i-l dădeau tovarăşii de muncă, de pe unde trudea…”aparat de unică folosinţă”…aiurea! – …ce să-l “schimbe”? – …îi dădea altul, după lungă vreme, vreun alt tovarăş, şi asta nu se întâmpla mai degrabă decât o dată la o lună…alteori, chiar o dată la jum’ate de an…dracul ăla de aparat, cu lama de rahat, mai mult îi smulgea perii aspri, de pe obraji, decât să-l bărbierească…mai curând îi jupuia pielea, cu tot cu peri…rană rămânea, pe obraji, în urma “Bic”-ului tocit! Doamne, măcar acum, înaintea morţii, să se radă fără dureri…şi să se prezinte onorabil, în faţa Supremului Judecător Celest!

…Nu se zărea încă de ziuă, dar Albert Frey sări de pe prici, drept la gratii:

-Dom’ şef! Dom’ şef! M-am hotărât!

-Ce ai, măi omule? Ce strigi aşa? Ceilalţi dorm…colegii tăi de coridor… – se apropie, blând-mustrător, gardianul-şef, care, de-o viaţă întreagă, de 51 de ani, încă nu se obişnuise cu barbaria scaunului electric.. – …şi, cu o noapte înainte de orice execuţie, nu putea dormi: medita, cu amărăciune, unde te poate aduce sărăcia…călău-şef…

Albert Frey gâfâia de emoţie:

-Am găsit, dom’ şef!

-Ce-ai găsit? – se nedumeri gardianul-şef.

-Am găsit ce mi-aş dori, înainte să dau colţul…cum îmi ziceaţi ieri!

-Ce, măi băiete? Zi, şi se face… – grăi, cu glas stins, gardianul-şef.

-Un “Bic”, dom’ şef! Un “Bic” nou-nouţ…să nu mă canonesc, măcar în faţa morţii să nu mă strâmb de durere…

Gardianul-şef căscă ochii mari, la aşa ciudată dorinţă, în pragul morţii… dar avu puterea să zică, desluşit:

-Da, măi băiete…un “Bic” nou-nouţ…am înţeles…aşteaptă numai o jumătate de ceas, să se deschidă magazinul din faţa închisorii…

Îl îndrăgise pe condamnatul cel atât de cuminte, inimos şi respectuos…cum o fi ajuns la topor, un om aşezat şi blând ca el? Tot sărăcia?

Probabil că tot ea, într-un fel sau altul…sărăcia are mii de chipuri…

…După nici un ceas, Albert Frey se bărbierea, la oglindă, fredonând o melodie veselă…învăţată pe când fusese şi tăietor de lemne, pe undeva, sus, prin Wisconsin[139]…parcă schia, elegant, cu “Bic”-ul, pe obraji…slaloma cu măiestrie, peste perii aspri şi negri, care se supuneau, precum sclavii, în faţa tăişului nou şi fulgerător…îi aduseseră cel mai performant soi de “Bic”, din prăvălie…Albert Frey era în culmea fericirii!

…Când îl duceau spre camera morţii, gardianul-şef avu un şoc…i se părea lui că dinspre condamnat veneau nişte semnale, dar nu ştia ce anume: ei bine, Albert Frey, amărâtul ucigaş cu toporul, flancat, spre camera morţii, de un întreg alai de gardieni, ciocli şi călăi…fluiera ca o mierlă!

Albert Frey avea obrajii pufoşi, rozalii, ca de bebeluş…raşi proaspăt şi parfumaţi…în sfârşit!

***

…MOARTEA “NEGRILOR”…

…În copilăria mea, cel puţin o dată pe săptămână, aveam parte de un spectacol, pentru mine, plin de un mister adânc…înfiorător…mistuitor…vrăjit de-a binelea!

Intra mama, ca o vijelie, în camera mea (…după ce trecuse, cu acelaşi vifor,  prin camera tatei, mai întâi…):

-Dă jos de pe tine…tot, tot, tot…ca să dăm…

Şi, aici, intervenea o expresie care-mi dădea fiorii misterului, despre care tocmai vă vorbeam:

-…să dăm rufele “la negri”…!!!

Eu mă simţeam curentat…unde-s negrii aceia? – ne bat la uşă, şi mama le dă straiele mele, de pomană, da?…dar, parcă, aş fi vrut să-i văd, şi eu, pe negrişorii aceia…deşi, cum ziceam, mă treceau fiorii-fiorii-fiorii, numai gândindu-mă că vor apărea…”negrii”!

…Junglă…, tobe…, dansuri…, şerpi boa…, pene-n păr…chestii multe…ce ştiţi voi, ăştia, “marii şi tarii”?! – NIMIC NU ŞTIŢI!

…Negrii, însă, nu intrau pe uşă. Mama se ducea, cu rufele mele, în zona din spate a casei noastre, acolo unde erau baia şi camera tatei, şi trântea uşa despărţitoare, strigând la mine:

-Du-te în camera ta, hai, n-ai ce căuta aici! Fugi, acuma, cât te văd!

…Deci, negrii nu vin dinafară…poate că sunt în casă, pitiţi pe undeva…aşa, nişte pitici negrişori, ceva…ori că mama le duce afară negrilor, toate rufele noastre…şi ne cumpără, de la magazin, altele, noi?

…Pentru orice eventualitate (…a prezenţei unor pitici negri, în casa noastră, pe undeva…), de atunci m-am apucat să scotocesc, gospodăreşte, peste tot…de fapt, nu chiar peste tot, pentru că, la noi în casă, mama impusese o grămadă de locuri-tabu: “nu ai voie să umbli în dulapul meu”, “nu ai voie să umbli în lada tatei”, “nu ai voie să umbli în frigider”…şi, în fine: “NU AI VOIE SĂ UMBLI DUPĂ PERDELUŢĂ!”

Ce era, de fapt, cu perdeluţa? Lângă baie, era o nişă, înaltă, mascată de o perdea rozalie…am trecut peste tabu, când părinţii nu erau, niciunul, acasă, şi am dat “perdeluţa” la o parte…: era, acolo, un coş de nuiele, înalt până în tavan…probabil că avea închis, într-însul, vreun duh de ăla, ca al lui Aladin…sau vreun vrăjitor rău… – …nu puteam ajunge la capacul uriaşului coş de nuiele, atât de plin de mistere…aşa că, din partea asta, a “perdeluţei”, m-am cam astâmpărat, pentru că…n-aveam încotro!

…Or fi stând negrii în coş, acolo, însă? Şi tac ei, aşa, şi apoi sar din coş…?! Ia să stau, să văd…

…Am stat eu, am stat, mult şi bine…dar, degeaba! – niciun negru nu sărea din coş…nici măcar un pitic de negru… – …iar când am auzit cheia în uşă, ţuşti! – în cameră…şi studiam, studiam, ho-hoo, ce mai studiam eu, de zor, la Matematică…cu cartea despre aventurile lui Winnetou, sub manualul de Matematică…

…Într-o seară de sâmbătă, când mama nu era acasă, m-am strecurat afară din camera mea, cu gândul să mai pornesc o expediţie, în căutare de…”negri”!

Când colo, ce văd? Tata anulase, şi el, tabu-ul cu “perdeluţa”, şi…în vârful picioarelor (de fapt, al papucilor!) – scotocea, de zor şi fără spor, în coşul cel imens…al misterelor!

Când m-a văzut (stăteam ţeapăn, cu gura căscată, mirat, la culme, de cât curaj avea tata, să încalce, ŞI  EL, tabu-ul “perdeluţei”!), s-a fâstâcit:

-Da…îmi căutam pijamaua…aveam, într-un buzunar, 200 de lei…îi pitisem de maică-ta…mă gândeam să-ţi fac o surpriză, să-ţi cumpăr cartea aia, “Micii sălbatici”…ai zis că nu mai poţi după ea…să ţi-o cumpăr, cu banii…banii de la “FSN”…ştii, aşa se zice…adică, “fără ştirea nevestei”…şi acum căutam…pijamaua…

Eu, tot cu gura căscată, ascultam şi…aşteptam, să aud, în continuare, confesiunea tatei…când colo, aud:

-…o căutam “la negri”… – mi se justifica tata mie, în continuare…

Eu, atunci, mi-am luat inima în dinţi, şi, implorator:

-Tată, te rog ceva, mult de tot te rog…

Tata, blând (…mai ales că-l prinsesem “cu mâţa…după perdeluţă”!), îmi zice, cât mirat, cât întrebător:

-Dddaaa…dacă pot, sigur…spune, ce-ai vrea tu?

Eu îmi iau vânt (fie ce-o fi!):

-Tată, te rog frumos, arată-mi şi mie negrii aceia!

De data asta, o cu totul altă gură rămăsese căscată…a tatei, bineînţeles!

-Ce negri, măi băiete? Ai febră…eşti bolnav…eşti zălud…sau ce-i cu tine?

Eu, tot băţos şi temerar:

-Nu te face matale că nu ştii…negrii aceia, la care duce mama rufele noastre…

Tata a stat o clipă pe gânduri…apoi, a izbucnit într-un râs…de se ţinea cu mâinile de burtă, şi sughiţa de râs…!

Printre sughiţuri, îmi spuse:

-La „negre”, măi prostănacule, nu „la negri”! Adică…hâc-hâc-hâc…: la RUFE NEGRE…hâc-hâc…, la RUFE MURDARE!…hâc…ca maică-ta să le spele, colo, în cada din baie…hâc-hâc-hâc…

…Cine a fost, din ziua aceea, cel mai bosumflat om din lume, pentru că i se furase misterul, cum s-ar zice…”de sub nas”?

Fireşte că eu…şi, toată viaţa, m-am gândit, cu regret, la cât de bine şi de  frumos ne-am fi jucat, eu şi…”negrii”, dacă tata n-ar fi ucis misterul, cu atâta brutalitate…banală!

…Ce bine-i să-i păstrezi, unui copil, un vraf-două (..hai, măcar…”nişte vrăfurele”, acolo…) de mistere! Habar n-aveţi ce viaţă bogată îşi face el, copilul, din două-trei „vrăfurele” de mistere, bine păstrate şi bine ambalate…de el însuşi!

***

„DACĂ DE ASTA VREI, DE ASTA SĂ-ŢI IEI!”

 

…Era, în Măliniul copilăriei mele, un gospodar bătrân, dar peste măsură de iute la treabă (dar şi aprig şi zgârcit, mai cu seamă…): moş Doroftei. Înalt, voinic, roşu la faţă (…dar un roşu care, ciudat: parcă, bătea spre negru…), mereu proaspăt bărbierit…De fapt, nu era el chiar aşa de bătrân (să tot fi avut 55-60 de ani), dar lumea aşa-l socotea, pentru chipul său pururi neguros şi încruntat.

Ehei, cu chibzuinţă, cu strângere de pungă – dar, mai ales, cu zgârcenia lui, devenită, în Mălini, proverbială! – ajunsese moş Doroftei să aibă de toate: şi casă făloasă, şi câmpuri de arat ori cu lucernă şi trifoi, şi hambare, şi grajduri ori staule pline…dar, mai cu seamă, strânsese, într-un şopron larg şi plin, cu tot soiul de unelte, care mai de care mai folositoare, la casa omului şi la muncile câmpului…cele mai noi, ieşite (cum am zice noi azi…), „pe piaţa agricolă”…

La început, cât îşi închipuise şi-şi alcătuise şopronul cel cu uneltele de „ultimul răcnet”, dar şi cu sculele cele mai de folos unei gospodării, veneau la el oameni şi de pe alte sate, din preajmă, să-i ceară câte ceva. Când îi intra cineva pe poartă, moş Doroftei nu răspundea la salutul (respectuos) al omului, pentru că ştia bine că omul cu pricina venise după cerut, iar nu pentru dăruit…

Când omul îl ruga frumos de împrumutare, pentru o zi, cel mult două, a unei sape, coase, şâşcorniţe, ori fie şi a unui ciocan mai mare etc. –  moş Doroftei se ducea, cu paşi mari şi laţi, către şopru, deschidea lacătele (că avea două!), intra, scotocea el ce scotocea printre uneltele bine rânduite (că, altminteri, era tare ordonat şi chibzuit, de felul lui!), ieşea din şopron şi scotea, în lumina sfântului soare, lucrul rugat de vizitator, îl ridica într-o mână şi-ntreba, aspru:

-De asta vrei? – la care vizitatorul, bucuros că i se va împlini, cu atâta uşurinţă (incredibilă!), rugăciunea, spunea, cu multă tragere de inimă:

-Da, moş Doroftei, să trăieşti o mie de ani, întru sănătate, mulţam din inimă…!

Moş Doroftei numai cârnea din nas şi se smârcâia oleacă, deh! – …cât fălos, cât dispreţuitor… –  şi zicea, cu o voce oarecum schimbată, piţigăiată (răsucind în mână unealta, parcă spre a o pune mai mult în evidenţă şi a răni, mai adânc, inima omului cerător şi naiv…):

–Ei, dacă de asta vrei, de asta să-ţi iei! – şi se întorcea, tacticos, înapoi în şopron, punea lucrul la locul lui, cu religiozitate, aproape (cu toate că nimeni nu-l văzuse vreodată, pe la biserică…costau prea mult lumânările…) – apoi, cu aceleaşi mişcări chibzuite şi ritualice, ieşea din şopron şi-l închidea luminii soarelui, iarăşi – cu cele două lacăte mari şi grele, cât păcatele întregii omeniri…

…Azi îi făcu figura asta unuia, mâine altuia…poimâine, mai multora… – …şi moş Doroftei îi descurajă şi scârbi, astfel, rând pe rând, pe toţi cei din sat, ori din vecini, să mai ceară ceva, de la el.

…Într-o bună dimineaţă, îi intră pe poartă un bătrân din Mălini, pe care moş Doroftei îl ştia detul de vag, aşa, din vedere… – …unul, moş Ilioaie. Un om slab, înalt, dar cu umerii gârbovi, lăsaţi mult, ca de mari greutăţi purtate-n viaţa lui, cu un măr al lui Adam proeminent, cu barbă albă până la piept… – …ca un sfânt ros, aici, pe pământ, de toate necazurile şi de toate amărăciunile. Ba ros chiar şi de oftică…tuşea sec, îndelung şi atât de dureros…

Moş Doroftei, care deretica prin ogradă, se şi înţepeni, cocoşeşte, gata fiind să-l batjocorească şi pe bietul moş Ilioaie:

-Ce mai vrei şi tu, măi, milogule? – se îmbăţoşă moş Doroftei, plin de sine, precum cimpoiul de văzduh.

Moş Ilioaie îl privi drept în albuşurile ochilor:

-Aş vrea ceva de la tine…dacă nu ţi-e cu supărare…

Moş Doroftei deja fârnâia pe nas, a izbândă şi îngâmfare:

-Ce vrei, măi? Daltă şi ciocan, pentru coşciug? Dar cuie ai, măi Ilioaie? – cârcâi moş Doroftei, sigur de o nouă izbândă asupra rugătorilor, supărători lui, precum muştele de bălegar.

-Nu, nu asta vreau…făcu, parcă sfios, moş Ilioaie.

-Dar ce vrei, atunci? De ce stinghereşti gospodarii, dis-de-dimineaţă?

-Aş vrea… – se tot codea moş Ilioaie.

-Ce, măi? Zi o dată, ce vrei de la mine? – deveni foc de nerăbdător şi neîngăduitor, moş Doroftei.

-O bucată din sufletul tău, asta vreau, măi Doroftei…asta vreau…da… – îşi vărsă moş Ilioaie, grabnic şi şoptit, taina rugăciunii.

Moş Doroftei, fulgerat de supriză, ca trăsnit pe loc, îşi plecă, încet, bărbia în piept, închizând ochii, de parcă, deja, murise de-a binelea. Tăcu, lungă vreme, fără a avea curaj să ridice bărbia din piept, ori să-l privească pe vizitator. Mort, orb…orb, mort.

…Şi, apoi, după lungă vreme, îşi ridică bărbia….obrajii cei roş-negri-i erau căzuţi, aşa, dintr-odată, parcă…ochii-i erau, acum, deschişi, dar cerniţi…şi oftă lung şi jalnic, rostind vorbele aproape şoptit:

-Vezi, moş Ilioaie, tocmai asta-i durerea mea: suflet nu mai am în piept, de mult…De un’ să-ţi dau bucata ce-o vrei tu? Am fost băiat sărac şi orfan, şi străinii haìni m-au învăţat că numai cu hainìa răzbeşti în lumea asta…iar de altă lume, nu mi-a zis nimeni…Şi, iaca, de răzbit, oi fi răzbit eu, în lumea asta… – …dar m-am uscat de tot, pe dinăuntru, ca un copac bolnav şi scorburos…

Moş Ilioaie oftă şi el…făcu o cruce mare, asupra lui moş Doroftei (care, iar, îşi plecase bărbia în piept…), se întoarse şi ieşi din ogradă, fără să-ntoarcă măcar capul…

…Şi, din acea zi, nu că moş Doroftei se făcu generos nevoie mare… – ….dar, din când în când, mai azvârlea, peste gard, vreo întrebare, despre nevoile vecinilor…şi nu mai zicea, apoi, răutăcios: „-Ei, dacă de asta vrei, de asta să-ţi iei!”…ci chiar mai împrumuta pe câte unul, cu câte ceva.

Şi, minune mare! – nici lumânările de la biserică nu i se mai părură chiar atâta de scumpe…

Mălinenii, oameni cu judecată, îl primiră, pe acest „moş Doroftei”, printre ei, ca pe un nou-născut: simplu, fără nicio mirare – şi cu bucurie.

***

„HANS-MARELE CÂINE”

…Trăia  în Valea Seacă (din Bucovina, fireşte!), după al doilea măcel mondial, pripăşit nu se ştie cum şi de ce, un brutar neamţ, Hans: jigărit, deşirat şi grozav de murdar…un coate-goale, căruia nimeni nu i-a ştiut numele de familie, vreodată…până când şi l-a uitat şi el însuşi!

Neamţul, în mod curios (ţinând seama de murdăria amarnică a straielor sale), avea, totuşi, muşterii sodom, la pâinea lui… – …pufoasă, dulce şi fermecător de rumenă…

Ca să vă daţi seama în ce hal de murdărie era, atâta vă voi spune, că nu-şi schimba cămaşa de pe el decât o dată pe an. De paştele catolic. În rest (…dar fie zi, dar fie noapte, dar fie pe drum, în casă ori la biserică…), ţinea pe el cămaşa aceea, înnegrită de jeg, cu un soi de sfidare.

Când clopotele băteau în dungă, la catolici, de Vinerea Neagră, Hans îşi schimba, dintr-odată, chipul: devenea, parcă, excesiv de serios, cu ochii pe jumătate închişi – ca în transă…Apoi deschidea, cu gesturi domoale, uşa cuptorului de pâine (pururi duduind de focul năprasnic dintr-însul!), tot cu gesturi domoale îşi dezbrăca înnegrita-i cămaşă, o câtărea, o clipă, în mâna dreaptă, ca Dumnezeu – păcatele omului…şi apoi o zvârlea, cu scârbă, ca pe un gunoi nimìcnic, în văpăile cuptorului înroşit…scrum se făcea mult-încercata-i cămaşă! Faţa lui Hans se lumina, deodată, ca Lui Hristos-Dumnezeu, pe Muntele Tabor…intra în casă şi, dintr-o ladă ascunsă sub pat, scotea noua cămaşă, albă ca helgea! – …de-o-mbrăca, grav – ca pentru un nou Timp de Pătimire, în această viaţă păcătoasă…

…Afară de amintirea asta (…a copilului care eram, pe atunci, cu capul vârât printre ostreţele gardului brutarului neamţ, să văd Minunea Schimbării la Faţă a lui Hans!), avea „neamţul cel nebun” (cum îl porecliseră vălesăcenii…) şi o altă ciudăţenie. De fapt, prima ciudăţenie era chiar aceea a vălesăcenilor: din toate satele pe care le-am colindat, cu bunicii mei, numai în Valea Seacă se înstăpânise, de la război încoace, o patimă stranie (văzută pe la ofiţerii, nemţi şi români, cantonaţi prin casele oamenilor din sat, în timpul viscolului nebun al războiului…): patima pariurilor!

Şi care era pariul sătenilor (făcut vara, mai cu seamă!), la crâşma din sat?

Ehei, n-aveţi de unde şti! Vălesăcenii, pe lângă patima pariurilor, mai aveau una: aceea de a afla, pe cine ştie ce coclauri ai lumii, câini! Câini mari, graşi ei, nu-i vorbă! – dar teribil de buni alergători!

„Câini de rasă, nu aşa…” – ziceau, cu mândria ignorantului, vălesăcenii…: câini negri, albi, maro-roşcaţi ori pătaţi, câini cu capete mari şi colţii-năuntrul botului, câini cu capul mic şi colţii pe dinafara botului, pururi rânjitori…

Toţi, de fapt, în cele din urmă, nişte jigodii laşe…

Şi, la crâşmă, vălesăcenii, cu crâşmarul drept martor şi arbitru, făceau pariuri pe…Hans! De ce pe Hans? Pentru că brutarul neamţ se lăuda, în fiecare primăvară, mult după Paştele ortodox, hăt, începând de prin iunie-iulie (…când cămaşa lui re-înnoită, de Paştele catolic, începea, deja, să capete culoarea măslinie, şi duhnea de te trăsnea…), că era mai bun alergător decât orişice câine din sat…câine dintre cei agonisiţi, pe bani mulţi, după căutări complicate (care necesitau dispariţia, din sat, pentru o vreme fără anume hotar…), de către vălesăcenii mai cu stare. Şi se lăuda brutarul cel neamţ, rostind vorbe de ocară, din colţ de gură şi cu atâta dispreţ faţă de cazna căutărilor, mistice, ale vălesăcenilor…încât nu se putea să nu le lase acestora gura apă, după pariurile (…pariuri puse, mereu, pe câinii lor „de mare soi alergător” – şi, fireşte, împotriva lui Hans…).

Crâşmarul se ducea, cu burtanu-i scos înafară, aşa, a „importanţă himalaiană” (doar era organizator de concurs sătesc, arbitru şi „starter al pornirii cursei”…ce naiba!), până în mijlocul uliţei din faţa crâşmei…trăgea o linie, în ţărâna drumeagului (cum am zicem noi azi, „linia de start”!) – şi, la capătul satului, punea doi băieţi de prăvălie şi doi ţărani (străini de Valea Seacă!), dintre cei care se nimeriseră, în duminica respectivă, ca oaspeţi, pe la neamuri…ori, pur şi simplu, veniseră să vândă ceva (şi cum să nu ştie tocmai crâşmarul satului, despre negoţul de sub nasul lui?).

Apoi, apărea Hans („Hans-Câinele”, îl porecleau vălesăcenii, mustăcind… – dar Hans era, mitologic vorbind, de fapt, „HANS-MARELE CÂINE”!), în ţinută de ceremonie: cu această măreaţă „ocazie concurenţială”, „HANS-MARELE CÂINE” venea desculţ! – şi purta pantaloni scurţi…cu ţurloaiele de tot goale şi păroase…pantaloni „bufanţi”, cum se zice că poartă tirolezii şi bavarezii (…de pe-acolo va fi fost şi Hans al nostru…naiba mai ştie!).

Pe „linia de start” se aliniau vreo 10-15  câini straşnici, care numai îşi rânjeau colţii la toţi şi mârâiau atâta de groaznic, de ziceai că, uite, acu-acu, îi vor înghiţi de vii, pe toţi cei de faţă… – …şi, printre mutrele monstruoase ale câinilor, se iţea şi faţa dispreţuitor-zâmbitoare, foarte umană, a lui Hans. Şi ţurloaiele lui goale şi păroase, fireşte! Crâşmarul, ca să dea „pornirea”, lovea-trăsnea, cu un polonic cât toate zilele, în fundul unui cazan uriaş, de făcut magiun!

Ehei, să fi văzut atunci ce zvâcnet al pământului se făcea, ca la cutremur, când porneau „câinoii” ăia şi, cu ei – ogârjitul de Hans! Hans, însă, în acele momente, nu mai era „un amărât şi nebun de neamţ”…ci devenea centrul atenţiei tuturor vălesăcenilor. „HANS-MARELE CÂINE”…Căci, în vârtejul de parf care se stârnea, la start, se vedeau, mai clar decât labele câinilor – ţurloaiele goale ale lui Hans…îi sfârâiau picioarele (desculţe şi teribil de păroase!)  – incredibil de repede-i sfârâiau! – …şi, în două clipe, Hans şi dispărea într-un nor de praf…o trâmbă de pulberi (în care se-amestecau, ca-ntr-o vedenie apocaliptică: monstruoşii câini, cozile lor „bârzoiete” şi multicolore, petele multicolore ale blănilor „câinilor simpli”, „câinilor de serviciu”…”câinii-răcani”… – dar, mai cu seamă, se vedeau: Hans (uriaşul Câine-Om!) şi „ţurloaiele de Hans”…, ţurloaie goale şi păroase, sfârâind precum rachetele…!)… o trâmbă de pulberi, de se-nfăşura, el (Hans-Marele Câine Totemic!) pe sine, până la ceruri, ca o navetă spaţială (aflată în plin avânt ascensional!), ca un SFÂNT…ca un DEMON al Văzduhurilor Spiralate Tornadic, Demiurgic…!

…Dar, nu ştiu cum se făcea, că, invariabil, după mai puţin de-un minut, câinii, toţi, se-ntorceau, mari, monstruoşi şi mofluzi, de la concurs…cu coada-ntre picioare…iar după vreo cinci minute, tot satul era călare pe Hans, la marginea satului, ca să-i întrebe pe „arbitrii” de la „sosire” dacă totul se desfăşurase corect, sau…Hans trişase!

„Nu-nu”, se zicea, de către „arbitri”, „totul fusese curat ca lacrima”!

Păi, cum altfel? „HANS-MARELE CÂINE”…!

-Cum naiba, Doamne mă iartă…? – se întreba, câte unul, mai nestăpânit…şi, după el, şi alţii:

-Chiar aşa! Cum naiba de aleargă răpciugosul ăsta de neamţ, mai tare decât toţi câinii noştri?

-Şi asta, nu o dată, nu de două ori…ci vară de vară, la fel! – se aprindeau ceilalţi, părăsind orişice sfioşenie.

Hans („HANS-MARELE CÂINE”), aşezat pe un bolovan de la marginea drumului, numai se scotocea prin buzunare:

-Hans vrea la el ţigare…nu mai are Hans…

Dar, ori că chiar nu aveau nici ei, ori de ciuda pierderii pariului, niciun vălesăcean nu se nimerea a fi, în ziua aia, fumător şi cu ţigări la el…

…Într-o vară, târziu, plictisit de rânza vânătă pe care o vedea la vălesăceni (….mai să-i lovească damblaua, atât pentru banii pierduţi, cât, mai cu seamă, pentru mândria lor şifonată, în mod regulat…) – Hans, brutarul neamţ, cu cămaşa lui, înnegrită de jeg, se întinse, răstignit, pe iarbă, cu ambele braţe, a somn şi osteneală de căldură, şi le zise celor strânşi, în jurul bolovanului său (…pe care-l lăsase, acum, ceva mai la o parte, în dreapta…) – bolovanul pe care el stătea (de obicei…dar nu acu’!), mândru şi ţapoş, după fiecare victorie, precum Moise Prorocul:

-Io nu ştiu la voi de ce atâta fraier…Ia-ia-ia…la voi tot este tain…tot-tot-tot este mare tain…Eh, Tumnezeu-Got vrut la mine să dezleg tain! Tumnezeu-Got spus la Hans: „Nu spala camaş la tine!”… – şi Hans nu spalat! Care tain? Foi ziceţ la mine „neamţ nepun”! – voi, la mine! – de aia spus, nu de alt tain! Chind se iau chini dupa mini, eu crucesc cu limpa din gur…Şi chini atulmec putori de la camaş al meu, atulmec-atulmec-atulmec…mult atulmec, până se faci reu la ei…şi simţesc, ei la ei, ca se sufoc! Atunci al batrin dintre chini zice la toţi chini, din urmul lui: „Nu mai fugiţ la foi, dupa Hans, Hans hotarit otraviţ la foi, cu mari tuhori otraviţ, mult tuhori de la Hans şi de la camaş lui Hans, oi, ia, ia, ia…!”  Atunci ei, chini, inecaţ de tuhori şi sfatuiţ de batrin chini, las în plata Lui Tumnezeu-Got pe Hans…fug înapoi de Hans…iar eu chiştig de la voi bani şi beutur mult…Asta-i! Înc-un rachiu pun, la Hans! Ia-ia, gut, gut!  Hans merit, el mult tuhori rabd, ca sa chiştigi, de la fraieri ca voi, panii! Ia, ia, ia…gut ortin facut in lume Tumnezeu-Got: unii, fraieri, pierte tot…alţi, teştepţ, cum Hans, chiştigi mult…

Vălesăcenii se făcură că n-au priceput stâlcita (în grai, dar nu şi-n rost!) parabolă a lui Hans…dar, din acea vară, nu se mai ţinură de pariuri…şi nici în zilele noastre n-am auzit să se fi apucat, iarăşi…

…Gut…ia, ia, gut-gut-gut…zer gut: i-a lecuit Hans-brutarul, „Hans-Câinele”, cum i se zicea atunci, sau: „HANS-MARELE CÂINE” (…cum i s-a zis abia mai târziu…), neamţul cel „pe dos”, pentru totdeauna i-a lecuit (pe ei şi pe fiii lor), de pariuri, de fleacuri, de pierdere de vreme şi cheltuieli prosteşti!

***

LONGEVIVII…

…Lumea asta…

C-o fi, c-o păţi, că nu există oameni longevivi decât prin Caucaz, Himalaia şi mai ştie naiba pe unde…

Ei, copilăria mea stă martoră că oamenii vechi de pe la noi, din munţi şi din preajma munţilor (tot din faimoasa Vale Seacă bucovineană!) erau teribil de longevivi!

Am să aduc, drept argumente, doar două cazuri, pe care le cunosc personal: moş Samuilă şi moş Danăilă.

Moş Samuilă era fiul lui moş Dănăilă…primul având 101 ani, iar tatăl său, moş Dănăilă, 120 de ani. Pe acte!

…Moş Samuilă, după ce i-a murit nevasta (avea el, pe-atunci, vreo 80 de ani…) s-a cam apucat, zdravăn şi serios, de treabă, cu băutura…În fiece după-amiază, era primul muşteriu al crâşmarului Iţic…

Pe seară, târziu, când să mă culc, auzeam mare zarvă pe uliţă. O-ntrebam pe mama:

-Ce-i, mamă? Cine se ceartă? De ce se ceartă? – iar mama, mustăcind, îmi zicea:

-Iar l-a luat la goană moş Dănăilă pe fi-su, pe moş Samuilă, c-a venit, acasă, în sfânta casă! – aghezmuit!

Eram eu mic, dar pricepeam, de-acuma, ce-nsemnează „aghezmuit”, în limbajul vălesăcanilor…Şi săream, iute, la fereastră!

Pe uliţă alerga de-i sfârâiau picioarele  cu ciobote – moş Samuilă (de frică, îi sărise beţia din cap….!). La vreo zece secunde în urmă, cu pieptul înainte şi cu picioarele goale, alerga (da, alerga!) moş Dănăilă, c-un retevei „ţapăn” în mână…Dunăre de mânios, ca un taur aţâţat!

…N-am să uit niciodată picioarele lui moş Dănăilă, cu tălpi negre, bolovănoase, crăpate la călcâie…cu unghiile vinete-vinete. Striga, cât îl ţineau bojocii, după secătura-i de fecioraş beţiv:

-Javră nenorocită! Jigodie împuţită! Iar mi-ai spurcat casa, cu rachiu otrăvit, de la Iţic!

Şi moş Samuilă nici nu se mai vedea, din goana-i îngrozită: dacă-l ajungea „locomotiva” de ta-su (moş Dănăilă, la 120 de ani, alerga, ca toţi dracii – fără să gâfâie!), praf îl făcea, cu reteveiul ăla… – pentru că ceea ce luase pe coajă moş Samuilă, când intrase în casă, doar blândă mângâiere se putea numi…

Nu prea-l mai ajungea, de obicei… – …că, doară, „frica păzeşte bostănăria”!  În noaptea aceea, ca şi-n nenumărate alte nopţi, moş Samuilă dormea prin zăvoi, cu vulpile din bunget şi cu iepuroii din tufişuri…

…Mai târziu, când moş Samuilă murise (da, fiul înaintea tatălui…), moş Dănăilă stătea, seară de seară, pe prispa casei lui (bine şi gospodăreşte întreţinută!) – dar nu-l plângea pe fi-su mort, ci bocea „în general”, întâi ca un murmur, apoi, ca un torent…de se-ncreţea pielea pe oamenii vălesăceni, care-l ascultau, ca într-o grea vrajă…

Şi eu mă uitam, mereu, ca hipnotizat, la picioarele lui moş Dănăilă, acele picioare cu tălpi negre, bolovănoase, crăpate la călcâie…cu unghiile vinete-vinete…

…Câte unul, se oprea în faţa prispei lui moş Dănăilă, şi-l întreba, cu sfioşenie, aproape în şoaptă:

-De ce plângi, moş Dănăilă?…

Moş Dănăilă, care avea, acuma, vreo sută şi treizeci de ani, tăcea din bocit, câteva clipe…apoi, relua bocetu-i, cu voce încă şi mai înaltă şi pătrunzătoare, şi desăvârşit de clar:

-Oi, oi, oi…toată lumea are mamă, numai eu n-am mamăăăă…oi, oi, oi…Doamne, de ce mă mai laşi pe pământul ăsta păcătos?…oi, oi, oi…

Aparent, moş Dănăilă îşi deplângea condiţia lui, de „orfan” la mai bine de 130 de ani…Ceea ce, zic unii – „dacă nu era de-a dreptul caraghios, era, totuşi, grozav de penibil, avertizând asupra unei senilităţi absolut normale, la acea vârstă incredibil de înaintată”…

…Se vede treaba, însă, că, în viaţa oricărui om, cât de bătrân ar ajunge el, mama e cea mai dragă şi de neuitat fiinţă…dar eu am băgat de seamă, de la o vreme, că moş Dănăilă, de fapt, bocindu-şi starea sa de „orfan” unic, îl plângea, de fapt, pe om, în genere…pe orişicare om din lumea asta, care din mamă se născuse, şi în mama-pământ se întorcea…îl plângea, sub masca bocetului „senil”, şi pe Samuilă-fi-su, prin mamă, ne plângea şi pe noi, vălesăcenii, prin mamele noastre, suferitoare şi care, din păcate, ne lăsaseră gena morţii blestemate şi a suferinţei, de neîndurat, a vieţii ăsteia, parşive şi atâta de curvită…

Moş Dănăilă plângea, astfel, în felul lui, întreaga istorie a căderii omului, prin mama-Eva, strămoaşa tuturor preachinuitelor şi răstignitelor mame…dar şi minunată amintire, pururi prezentă! – de slăvită şi sfântă viaţă…etern curgătoare prin fiinţarea lumii!

***

„TRIUMFUL RACULUI”…

…Pe strada Ilie Moscovici, din Gura Humorului, domnul Ion Larionescu (un bărbat cultivat, de vreo 40 de ani – …cândva, înalt şi mândru, ca un brad falnic!) – era bolnav de „rac”. Şi începuse să-i scadă, ciudat de repede, fălnicia…

Pe strada Ilie Moscovici nu se mai pomenise, niciodată, ca vreo fiinţă să fie bolnavă de „rac”. De gâlci, da, de pojar, cum să nu…de plămâni, de inimă, de ficat…dar de „rac”? Niciodată!

Hai, deci, la …„panaramă”!

…Din grădina bunicilor mei, suindu-mă pe gard şi, apoi, aburcându-mă, temerar, într-unul dintre nucii, care-şi aplecau coroanele grele, de un verde otrăvit, de un verde adânc, tenebros, masiv şi ucigaş, în grădina vecinului Ion Larionescu… – vedeam cum Ion Larionescu era vizitat ca o „altă aia”, ca un exponat de muzeu sau ca un animal australian! – nu doar de rude, nu… : veneau oameni de pe nouă sate să vadă „minunea”, „unicatul”…să-l vadă, adică, pe domnul Ion Larionescu, „cel unic” – unicul bolnav de „rac”, de pe strada Ilie Moscovici, unicul şi din oraşul Gura Humorului…şi împrejurimi!

Nu mai putea răsufla, bietul om, de atâta sodom de omenire „vizitatoare”, care dădea năvală ca la foc…de atâta aglomeraţie absurdă, profund maladivă…Rudele nu-l apărau deloc şi în niciun fel, pe semenul lor şi „consângeanul” lor, domnul Ion Larionescu!

…Când, o dată, ca să se ferească de îmbulzeala, ca la circ, ca la bâlci, a ferocilor oameni „CURIOŞI” (…de fapt, cu instinctele de fiare sângeroase, cu nimic alterate, de istorie!), domnul Ion Larionescu se apropie de gardul din fund al grădinii sale (care se învecina cu grădina bunicilor mei), mă zări, printre crăcile stufoase ale nucului (…dreptu-i că nici nu mă feream de domnul Larionescu, ci, parcă, aş fi vrut să aflu chiar de la el motivul forfotei ăsteia, fără nicio noimă evidentă…). Stătu locului, cu mâinile în buzunar – nu spunea nimc, numai îşi proptise bărbia în piept, mâhnit. Era slab, slab ca o umbră…era negru la chip, negru ca pământul…şi atât de trist, cu ochii stinşi, în găvanele sinistru, îmbeznat adâncate, de pe-acum! Apoi, după vreo zece minute:

-Şi tu, copile? Şi tu mă priveşti ca pe-un monstru de la mascaradă?

Şi iarăşi, lent, îşi înclină…îşi plecă, adânc, bărbia spre piept…

-Eu, domnule…nu…

-Măi copile, oamenii ăştia fără minte şi fără suflet, fără o fărâmă de bun-simţ şi incredibil de cruzi, se înghesuie să vadă un mort, ca pe nu ştiu ce fiară rară… – îşi ridică domnul Larionescu bărbia, şi aproape că-şi şoptea sieşi vorbele…

-Veţi muri, domnule? – întrebai eu, sfios.

-Da, am cancer…deştepţii ăştia-ai pământului – …care mă potopesc, la mine-n casă, şi mă sufocă (…ei spun că vin să se minuneze de mine şi că-s al naibii de curioşi şi de mândri, că, şi pe uliţa lor, este, în sfârşit, unul bonav de „rac”, unul care zace de „rac”!) – …da-da, ei îi zic „rac”…şi doar ştiu că „datul înapoi” este, de obicei, semnul predării sau al dezertării…ori eu nici nu ştiu, prea bine, ce-i cu mine…şi mă sting pe picioare! Peste doar câteva săptămâni, tare puţine…îmi vor bate cuiele la sicriu…Spune tu, copile, că eşti suflet curat: câtă cruzime, câtă prostie îţi trebuie, ca să vii să te bucuri de agonia unui om ?! (…eu nu prea ştiam, pe-atunci, ce înseamă „agonie”,dar îmi era grozav de ruşine să-l întrerup, cu o întrebare neroadă…). De parcă moartea n-ar fi a tuturor…deopotrivă!

-Eu, v-am spus, domnule…eu nu…

-Ştiu, tu eşti un biet copilandru, ai auzit zarvă şi te-ai urcat în pom, să vezi ce-i…Dar ei?

-Poate nici ei, domnule…

Pentru prima oară, amuzat, domnul Ion Larionescu zâmbi către mine:

-Da, piciule, cred că ai dreptate: nu contează câţi ani ai pe buletin, când e să n-ai minte decât…cât unul ca tine! Măcar tu ai scuza…”tinereţii”! Da, copile: prostia n-are vârstă!

…După două săptămâni, îl îngropau pe domnul Ion Larionescu. Dar, copil-copil, eu n-am putut uita ultimele lui vorbe, nici până azi, la bătrâneţe: „PROSTIA N-ARE VÂRSTĂ!”…

…Câte suferinţe nu mi-a adus acest adevăr, în viaţa mea, cea mult prea lungă…!

***

NERECUNOSCĂTORUL BORGES

 

JORGE LUIS BORGES[140] (1899 – 1986), de fapt Jorge Francisco Isidoro Luis Borges Acevedo – stătea, cu bărbia ascunsă în palme şi cu coatele pe genunchi, în pragul casei lui, atât de scunde şi sărace, de pe Hacienda[141] del Mar (…hacienda aparţinând unui amic de-al său, din copilărie…fost marinar, deci un foarte bun cunoscător al valurilor, de orice fel!).

Cu ochii lui orbi, deci sacri, larg deschişi, Borges privea, imens-vizionar, spre infinitul oceanic al pampas-ului[142]…

…Deodată, auzi o voce, chiar lângă el (fără să-l fi simţit apropiindu-se, pe posesorul vocii! – anulând, astfel, mitul compensaţiei simţurilor celor cinci, de-s lipsă – cu cel de-al şaselea… –  …la Marii Orbi!)  – …o voce demnă, ba chiar trufaşă, iar nu tânguitoare, în niciun caz cerşetoare:

-Dă-mi anii tăi, te rog, şi-ţi voi da Fericirea, cea de toţi visată, de nimeni închipuită…nici măcar de Dumnezu atinsă!

Trecând peste blasfemie, Borges răspunse, după un răstimp de visare senină:

-…Dacă tu mă rogi, înseamnă că ţi-s ţie mai de trebuinţă anii mei, decât mie…căci eu n-am rugat, niciodată, pe nimeni! – …decât, în taină (până şi faţă de mine!), pe Dumnezeul meu…şi niciodată pentru ani, ci pentru trebuinţe mult mai mari, precum un blid de mâncare, când mi-era foame…precum un ulcior cu apă rece, când mi-era sete…precum sănătate, când zăceam, ruşinos, pe hacienda prietenului meu, oprindu-l pe acesta de la alte treburi, mult mai urgente, precum naşterea unui viţel…pentru ca să mă lecuiască pe mine, cel atât de bătrân şi atât de cumplit de ostenit! Dacă toţi visează Fericirea, şi nimeni nu şi-o închipuie, înseamnă că eu sunt, demult, supusul ei, al Fericirii…căci eu pot să-mi închipui numai lucruri imense în Frumuseţe…care Frumuseţe, cum ştii, este singura rădăcină a Fericirii…dar dacă această Fericire nu este atinsă de Dumnezeu, atunci, eu mă lepăd de ea, de Fericire, ca de tine, Satano!

…Urmă o pauză încordată, în dialogul dintre Borges şi Voce. În sfârşit, Vocea îi zise, cu jumătate de gură:

-Da, ai dreptate. M-ai prins…Atunci, dă-mi, te rog, anii tăi, fără nicio răsplată, fără niciun preţ…!

Borges se gândi mult…poate zile, poate luni, poate chiar alţi mulţi ani…în sfârşit, zise, ca răspuns:

-Satano, poţi să-mi iei anii, dar nu pe toţi deodată, ci unul câte unul…ca pe banii număraţi negustorului, pe tejghea, de un cumpărător scrupulos…

Deci, auzind numai tăcerea, Borges „a lăsat să cadă, unul câte unul, anii săi, în palma concavă a Satanei. Au căzut ca-n adâncul mării, fără zgomot”. Asta este chiar mărturia lui Borges[143].

Şi s-a făcut amurg în lume, şi Borges şi Vocea tot mai numărau la ani…

…Deodată, se auzi un bubuit înspăimântător, apoi un vâjâit ascuţit… – …şi un obiect căzu pe nisip, cu bufnet înăbuşit.

-Ce s-a întâmplat? – întrebă, neliniştit, Borges.

Întâi se auziră gemete, abia reţinute să nu devină urlete…şi Vocea îi răspunse, amarnic de răguşit:

-A căzut un trăsnet…şi mi-a tăiat mâna dreaptă, în care ţi-ai scurs tu anii…Acum, mâna mea Dreaptă, cea seacă (…da, m-am trădat, din neatenţie, eu pe mine însumi, Cel de-a Pururea Stâng şi, deci, Stângaci!) – este colo, în nisip…şi-am redevenit ceea ce, de fapt, eram, de la-nceput… – …adică, încă din prima zi a Facerii, când am născut şi smuls Lumina, din bezne, pentru El…

Şi Borges se auzi, din nou, strigat, dar, de data asta, Vocea Satanei era îmbibată, până la saturaţie, de mânie…Vocea nu mai cerea, ci acuza:

-Borges, nerecunoscătorule!

Borges îşi ridică palmele şi ochii orbi, de măreţ vizionar (acum, chiar iluminat de Revelaţia Ultimă!) spre cer, cu faţa crispată de o durere adâncă, scormonitoare, până la măruntaie, până la cele din urmă umile nisipuri ale sufletului… – …suflet nestatornicit vreodată, ci doar, totdeauna, învolburat:

-De ce, Doamne, sunt atât de nebun…încât am crezut, o clipă, că pot dărui măcar ceva, din ce-i al Tău? Da, înţeleg: am primit pedeapsa nemuririi, mă supun celei mai înfiorătoare pedepse din univers…deci, nu-mi permit să mă revolt, jignit, nici pentru că, aparent, m-ai nedreptăţit, Satano: da, tu ai dreptate (…în logica ta piezişă!): abia acum recunosc, tot ceea ce este de recunoscut! Abia de-acum încolo, nu voi mai putea fi ceea ce tu mi-ai zis că sunt, înainte de a-mi da eu însumi seama că, întru Adevăr, sunt…: nerecunoscătorul Lui, prin tine!

***

„MARELE ŞARPE”

MICHELANGELO BUONARROTI[144] îşi privea munca – Facerea Lumii, de pe tavanul Capelei Sixtine.

Îşi şterse nasul cu mâneca (…îl cam prinsese răceala, lucrând, acolo sus, la Pantocrator… – …şi, în general, numai în umezeala, teribil de nesănătoasă, a frescelor…) – şi-şi dădu seama că nu e-n regulă ceva, din mulţimea aceea incredibilă, din vălmăşagul acela vijelios, năucitor, de nuduri şi chipuri şi…

Mă rog, Adam era Adam…un proaspăt făcut-plămădit…deci, şi organul său genital era cam…”sărăcuţ”: aşa se şi cuvenea, unuia care, încă, nu ştie ce-i cu el şi ce vrea…la fel şi la sfinţii ăia, care vor mai fi fiind ei… – …dar Domnul Dumnezeul nostru, Atoatefăcătorul? Cum, tot aşa de „sărăcuţ”…?! Nu se poate!

-Doar El le-a făcut pe toate, i-a făcut pe toţi… – mormăi, singuratic, maestrul… – …n-am dreptul să-l jignesc, tocmai pe El, cu un sfârc nenorocit, acolo…, de parcă Adam şi cu el ar fi fraţi, cumnaţi…nişte ciurucuri abia plămădite…amândoi! Nu, între cel plămădit şi plămăditorul lui şi a toate alelalte, trebuie să fie o diferenţă…o diferenţă, aşa, cum se zice, „ca de la cer la pământ”…ia s-o dreg eu treaba asta, chiar acum, din mers…

Şi se apucă Michelangelo de refăcut partea de jos a pântecelui Atoatefăcătorului, ca să iasă mai…mai aşa…mai viguros…mai…

-Ce viguros? Vigurosul viguroşilor! –  se întărâtă, el pe sine, Michelangelo…şi nasul lui zdrobit, de sculptor aţos şi hărţăgos, fornăi bătăios!

…Aşa că a tot prelungit (…el, maestrul Buonarroti, genialul Michelangelo!) organul genital al Atoatefăcătorului-Atotplămăditorului, până a ajuns ca „maneta divină” să ajungă de dimensiunile unui ŞARPE „BOA CONSTRICTOR”…şi-n lungiş, şi-n curmeziş! (…de-a trebuit, după aia, la rugămintea, cu glas sfârşit, a papei Sixtus – …care venise să facă „recepţia” picturii Facerii… şi leşinase, bietul papă, „faţă către faţă” cu… „Marele Şarpe”!- …rugămintea, abia şoptită, a papei Sixtus, zic, a fost să picteze un cearşaf enorm, pe deasupra…”oiştei” divine, din cale-afară de mult alungito-prelungite!)

…În definitiv, legenda biblică despre Şarpele-Satana probabil că şi-a aflat, astfel, o filosofie aparte, la care nu gândise meşterul Michelangelo: adică, Dumnezeu TREBUIE  să-l conţină (…pe undeva, fie şi între picioare…nu contează unde, numai să-l conţină!) şi pe Arhanghelul Lucifer-Satana, MARELE ŞARPE!

…Ceea ce demonstrează (…dacă ne mai amintim şi de felul diavolesc, în care râdea Leonardo da Vinci, când auzea numele Lui…şi ca el, destui, în vremea aceea de destrăbălări şi perversiuni inimaginabile, în care un Girolamo Savonarola este ars pe rug, dimpreună cu locotenenţii săi,  TOCMAI pentru că s-ar fi vrut a fi ultimul paznic al moralei divine… – …mai prost e că nici până azi n-a fost reabilitat Savonarola, de către Înaltul Scaun…şi de-acum încolo, slabă nădăjduire!) – …ceea ce demonstrează, spuneam, că Renaşterea n-a însemnat, neapărat,  prea multă deşteptăciune…şi nici o artă cine ştie ce moralizatoare…

Fireşte, noi suntem adepţii…”artei pentru artă”…şi (cum altfel?!) ai lui „political correctness”!

***

GRASUL MOARE DE RÂS

-Ha-ha-ha-ha! – se zguduia de râs grăsunul cel destul de tânăr, din patul răscolit (….tânăr, dar cu cearcăne enorme, vinete spre negru, în jurul ochilor!) – …grasul livid-cadaveric, gălbejit la faţă, care-i dicta, de zor, dactilografei – şi râdea (îngrozitor ce mai râdea!) de ceea ce-i dicta…

-Scrie aşa: „Ofiţerii se uitau la el cu priviri speriate, în timp ce Švejk povestea fără să scape cel mai mic amănunt, fără să uite să amintească chiar şi faptul că, pe malul iazului, unde i se întâmplase nenorocirea, creşteau flori de <<nu-mă-uita>>”…Ha-ha-ha-haaa… – răcnea de râs grăsunul… – …răsturnat pe spate, în pat, de atâta râs…

Dactilografa îl privea cu îngrijorare:

-Sunteţi atât de bolnav…atât de bolnav…nu mai râdeţi în halul ăsta…o să faceţi un stop cardiac…

Grăsunul se potoli, cât de cât… – …şi zise, apoi, printre lacrimile de râs:

-Fătucă, eu ca eu, dar ce-o să râdă lumea, după ce mă duc eu…

Şi iar:

-Ha-ha-haaa…scrie, scrie repede: „Apoi, când începu să enumere toate numele tătăreşti pe care le cunoscuse în prizonieratul lui, ca Hallimulabalibei şi altele, la care mai adăugă o serie de nume născocite de el, ca: Valivolavolivei, Malimulamalimei, locotenentul-major Lukaš nu se mai putu stăpâni şi-i strigă:

-Te strivesc în picioare, dobitocule, dacă nu vorbeşti scurt şi cuprinzător”…ha-ha-ha-ha-ha…auzi, „scurt şi cuprinzător”, când Švejk-ul meu zice de „Malimulamalimei”…ha-ha-ha-haaa…scrie, scrie repede, dar repede-repede! – …aşa, aşa: „Dar Švejk continua să povestească cu aceeaşi conştiinciozitate; când ajunse la curtea marţială-fulger, nu uită să amintească de faptul că generalul era şpanchi de ochiul stâng şi că maiorul ochi albaştri avea.

-Şi tot spre mine el privea, mai adăugă apoi  Švejk ca să-i iasă rima”…ha-ha-ha-ha…auzi tu? – „ca să-i iasă rima”! – …ha-ha-ha-ha-haaa…

Dactilografa scria, tremurând de frică…deşi îşi dădea seama, şi ea, că ar fi trebuit să râdă, la fel ca „patronul” ei cel gras…dar ţinea mult la boemul ăsta umflat şi teribil de puhav…

Ajunseră la:

-„Cu acest prilej, cadetul Biegler constată că în cunoştinţelesale exista o mare lacună. Nimeni nu le vorbise la şcoala de cadeţi despre atitudinea pe care trebuie s-o aibă gradele ofiţereşti mai mici, faţă de cele superioare, în asemenea situaţii; nu li se spusese dacă trebuie sau nu să se uşureze până la capăt, sau dacă trebuie cumva să ţâşnească afară pe uşa closetului şi, ţinându-şi cu o mână pantalonii, cu cealaltă să dea onorul”…

Aici, fără să vrea, până şi dactilografa izbucni într-un râs exploziv şi nestăpânit…şi, în camera îngheţată de frigul lui ianuarie, se produse un concert de râs homeric:

-Ha-ha-ha-ha…haaa…ah…ah…ah…

-Ha-ha-ha-ha-ha…ai-ai-ai…ha-ha-ha-ha…aaah!

…Totul merse cam la fel, până la fraza:

-„Prefectul nostru şi cu mine – se adresă locotenentul Dub căpitanului Sagner – am spus, întotdeauna: <<Patriotismul, împlinirea datoriei şi uitarea de sine sunt adevăratele arme de război>>. Nu fără motiv îmi amintesc de asta tocmai acum,  când oştile noastre urmează, foarte curând, să treacă frontiera…”

Se auzi, întâi, firescul, până atunci:

-Ha-ha-haaa… – apoi, râsul nestăpânit se crispă într-un ultim „aaahhh…aaa”…şi grasul se prăbuşi, definitiv, cu sângele năboindu-i, pe nas, pe urechi, pe ochi…şi eternul boem JAROSLAV HAŠEK[145] (1883-1923) se stinse, astfel, râzând…îşi întrerupsese râsul lui, cel în cascade stenice… –  …pentru totdeauna…

…Omul-Hašek a murit…dar Švejk-ul său i-a supravieţuit şi-i va supravieţui, fără încetare sau odihnă! – pentru că societăţile umane, tot mai degenerate, până la grotescul coşmaresc, vor supravieţui, şi ele…lungă vreme…mult prea lungă vreme…până la sfârşitul lumii! – …şi noi, noi toţi, ca să supravieţuim absurdului… – absurdul agresiv, criminal şi grotesc! – …va trebui să împrumutăm, mereu, sau tot mai des,  armura de „popa-prostu’” genial, a lui Švejk…sau a lui Hašek…?! Totuna!

***

VIZITATORUL DE NOAPTE

…Meşterul François, gârbov şi cu părul alb, la numai 32 de ani, se întorcea, în acea noapte, acasă. Deschise, cu cheia, uşa de la intrare, intră în odaia sărăcăcioasă, încuie înapoi uşa (semn că nu voia să fie deranjat…) – şi se târî, şchipătând, până la masă. Aprinse o lumânare, pe care o înfipse, cu mânie nerăbdătoare, în sfeşnic…bâjbâi după sticla cu rachiu…o află, mormăi ceva, nu mai puţin întunecat..şi uită de sticlă şi de rachiu… – cu totul uită…

…În sfârşit, atât de zbuciumatul FRANÇOIS VILLON se aşeză la masă. Nu mai rezistă: capul îi căzu pe braţele (strânse şi abandonate, într-un colac strâns… –  …una de alta încleştate, crispat, pe masă…una pe alta ţinându-se, să cuprindă, exasperat, să nu destrame, într-o clipă, ca pe-un fum, făptura maestrului François …) – …şi izbucni într-un plâns cu lacrimi amare… Dădea drumul unui plâns, pe care-l zăgăzuise, cu înverşunare sălbatică, în timpul tortùrilor, un plâns pe care-l zăgăzuise, cu înverşunare sălbatică, atunci când fusese graţiat sub ştreang… –  …un plâns pe care-l zăgăzuise, cu ultimele-i puteri, atunci când văzuse, întins în pat, trupul celui care fusese binefăcătorul său de-o viaţă, „unchiul” Guillomme de Villon, profesor de Drept la Sorbona şi cel care-l scosese din atâtea şi atâtea belele şi aprige primejdii…Dar acum nu mai putea zăgăzui, acum, nimic…mai ales că se ştia de tot singur…

…Pentru că regele îi ţinea parte Poetului, iar norodul, oamenii simpli, îl iubeau şi-i învăţau pe de rost, stihurile – toţi nobilii cei înfumuraţi…toţi, toţi…şi înalţii prelaţi ai Bisericii Romano-Catolice, toţi, toţi, mai ales ei (…şi nu prea aveau mare şi îndreptăţită pricină, pentru că François era un bun catolic, un bun (şi cu iubire şi frică de Dumnezeu!) creştin…numai că…”nici el nu-i prea iubea pre ei!”) – …îl invidiau şi-l urau de moarte…Însuşi ducele d’ Orleans era supărat cumplit (răzbunător!) pe el, pentru că-i părăsise castelul, fără să-i ceară lui învoire…

Din păcate, duşmanii săi de moarte aflaseră „cozi de topor”, mult prea destule, o, mult prea destule… – …printre tovarăşii săi, printre  „amicii” săi de altădată (…câţi mai rămăseseră trăitori, pe faţa pământului…şi, încă, nespânzuraţi… – …„cinci-şase-n şbilţ snopiţi”!), şi ei, bolnavi de aceleaşi boli, precum cei bogaţi şi puternici…Dacă învăţăceii (curaţi încă!), ucenicii lui de la Sorbona  – îşi manifestau simpatia faţă de maestrul François, erau luaţi de rău şi persecutaţi, „la sânge”, de către slugile celor bogaţi şi puternici!

…Îl părăsiseră, toţi îl părăsiseră, cât de frica puternicilor nobili, pe care-i „arsese” cu stihul său, Villon, cât din invidie, din trădare a prieteniei  şi, mai cu seamă, din pricina uşuraticei  nerecunoştinţe…de care el, stihuitorul Franţei, maestrul Villon, nu se făcuse vinovat niciodată…măcar de asta – ERA SIGUR!

…Deodată, în liniştea nocturnă a singuraticei case – o mână i se aşeză, cu aparentă blândeţe, pe umeri. Maestrul tresări în sus, răsărindu-şi capul din fortăreaţa braţelor, şi-l recunoscu, la lumina feştilei, pe „vizitator”: era Barbaroux, un pripăşit, tăcut şi ciudat, hoţ de profesie, dar şi „mare meşter al umbrei”, ştiind să se facă nevăzut (inexplicabil de abil…), de câte ori săvârşea o ticăloşie (…şi nu-şi săvârşea, deloc rar, nelegiuirile-i plătite!), atât din faţa trupelor poliţiei, cât şi a meşterului Jehan Riou (blănar şi căpitan al arcaşilor oraşului Paris), ba chiar şi a seneşalului în persoană…

Barbă neagră, rotunjită, ochi gălbui şi asimetrici, care nu priveau drept niciodată. Sutană slinoasă de călugăr…şi mâini care pururi fojgăiau, pe sub sutană. Da, ăsta era Barbaroux. Din când în când, trupul i se contorsiona sub straie, i se zvârcolea îngrozitor, de parcă un imens şarpe, captiv sub sutana călugărească, îşi încolăcea şi-şi descolăcea solzii…

-Ce cauţi aici, la mine, Barbaroux? Nici măcar n-ai ce fura, de aici, nefericitule… nici măcar „Pârţul de drac”, amice…– ricană, cu ochii încă-n lacrimi, maestrul Villon.

-N-am venit la tine să te fur…ştiam că-ţi va veni greu, când te vei întoarce, singur şi părăsit de toţi, de sub ştreang…Am venit să stau lângă singurul om din lume, care mai avea nevoie de mine cu adevărat…

François îşi umflă bucile obrajilor şi scoase un pârţâit sarcastic, apoi:

-Nu, Barbaroux, nu aveam nevoie decât de singurătate, să-mi fac bilanţul vieţii…un bilanţ teribil de prost, unde scrie „deficit”, pretutindenea…

-Plânsul tău arată că aveai nevoie de un mângâietor…sau de-o mângâietoare…

-Plânsul meu nu arată altceva decât că trebuia să plâng…şi, un bărbat, care, totuşi, e pus pe plâns, nu vrea să-l vadă nimeni…de ce ai venit, Barbaroux? – începu să se enerveze maestrul François.

-În primul rând, când te urmăream, de departe – am văzut că nu ai, lângă tine, o mângâietoare, ceva, oricare ar fi fost ea…dintr-acelea care nu-ţi lipseau, deloc, altădată… – …şi mâinile lui Barbaroux fojgăiau mai abitir decât oricând, pe sub sutana-i slinoasă… – …şi şarpele captiv sub sutană i se zvârcolea monstruos, suferea cumplit…zgâlţâind, clătinând amarnic temeliile fiinţei lui, alcătuite din vorbe pidosnice şi viclene…

-…”Unde sunt zăpezile de mai an?” – recită, batjocoritor, François cel atât de ucigător ostenit. Simplu: nu mai am intrare nicăieri…Louison m-a părăsit…nu mi-a mai rămas decât… „amicul meu de vecie”, Perrenet le Marchant, „Copilul de la Barre”, bastardul diavolului… însă cu el n-am ce face…! Dar, Barbaroux, totuşi, răspunde-mi: de ce-ai venit la mine?

Barbaroux trecu peste întrebare, de parcă n-ar fi auzit-o, şi zise, jignitor de compătimitor…ochii cei galbeni aproape că-i lăcrămau a crocodil…şi, din nou, şarpele de sub sutană prinse a se nelinişti, apocaliptic…:

-Eşti terminat, eşti bătrân, eşti sărac lipit pământului…îţi vor supravieţui, poate, stihurile, dar tu nu-ţi vei supravieţui durerii tale fără leac…

François, bănuitor, îl întrebă a treia oară, exasperat:

–Pentru ce ai venit, Barbaroux? Vreau să fiu singur! Du-te şi lasă-mă!

-…Şi eşti teribil de singur…de aceea am venit…Louison…e firesc să te părăsească…tu nu-ţi dai seama, dar nu mai eşti nici în putere…ţi-au smuls puterea atât chefurile fără de număr, precum şi tortùrile… ţi-au supt şi mâncat toată vlaga… – …cât despre bani, ce să mai zic? – …are ea, Louison, slavă dracului, pe cine jumuli…nu se mai încurcă ea cu tine, un nimeni, o umbră bântuind fără rost, pe faţa pământului…

-Şi ai venit anume să-mi zici asta, Barbaroux? Acum, în noaptea asta? – îşi lăsă capul, François, murmurând (…cu o cumplită oboseală, în tot corpul, în toate mădularele…)  – …înapoi, pe colacul odihnitor al braţelor, sprijinite de masa murdară.

…Şi se auzi, de acolo, din adâncul fântânii braţelor (care-i mascau scârba făr’ de capăt…), cum maestrul  François  Villon începu să-şi recite, singur,  din Diata cea Mare (…căci începuse să priceapă bine, de ce anume venise, cu adevărat, şi chiar în acea noapte, Barbaroux…şi cine-l trimisese, din vreme…), ca o prohodire (grotescă şi naiv-înduioşătoare…) de sine:

-„La treizeci de ani, înainte

A tot amarul ce băui,

Nici prea nebun, nici prea cuminte,

Cu toată scârba ce avui,

Pe care o şi petrecui

Supus de Thibault d ‘Aussigny…

De-o fi episcop la ai lui,

Că e al meu, nu voi a şti…”

…Când cuţitul lui Barbaroux se înfipse între omoplaţii maestrului François, s-a înfipt, parcă, în carnea vie şi arzătoare, ca o făclie, a Franţei întregi, carne vie şi incendiată de atâtea suferinţe, a stihurilor unui neam întreg…un neam  ce-a  ştiut a-şi burduşi cum se cuvine, pantagruelic adică, şi pântecele…, dându-i dreptul…! –  …dar, apoi, după ghiftuiala cea de toate zilele (luată ca un soi de somnifer al simţurilor scrijelite,-n Diate viilon-eşti, de spinii întregii sale istorii cumplite!) – …o Franţă care s-a ridicat, mereu, totdeauna, din adâncul hoitului său, şi a urcat, treaptă cu treaptă, ca pe un eşafod îngeresc, până la Maica Atotiertătoare, până la Fiul ei Luminat, care a lăcrimat, atât de ades, ascultând, acolo SUS, stihurile lui Villon… – …adică, a lăcrimat de stihurile unei dureri ascunse, cu atâta sfâşietoare discreţie şi sfioşenie rănită, sub aparenţa exceselor pantagruelice…

…Când ucigaşul tocmit de episcop, Barbaroux, a târât, prin bezne, trupul lui François, spre un morman de gunoi (unde l-a şi îngropat…), el nu ştia că ceea ce târăşte el, cu atâta trudă, este doar un hoit anonim…că, de fapt, ADEVĂRATUL maestru François era, de mult, de foarte multă vreme pământească, în cerurile luminate veşnic, în faţa Judecătorului Celui Singur Drept, care-şi pusese o palmă, ca sprijin, bărbiei Lui sfinte… – …şi-l asculta, pe cel aşternut, supus duios, la picioarele sale, c-un zâmbet ironic şi înceţoşat, un zâmbet de neşters nici măcar în Împărăţia Cerurilor…

Îl asculta pe Villon-Imponderabilul, pe Villon-cel-făurit-din-stihuri… – …îl asculta Hristos-Judecătorul, dus pe gânduri şi lăcrimând, mereu, cu ochii brodaţi de lacrimile tuturor durerilor lumii, ascunse în stihurile lui Villon-cel-făurit-din-stihuri…

…Villon… –  …cel care a ştiut, ca nimeni altul, să îndure şi să râdă, fără a uita să scrie, totdeauna, letopiseţul durerii Franţei întregi… În mod tainic a scris-o…, numai pentru ochii, şi sufletul, şi înţelegerea… – …şi, mai cu seamă, spre veşnica amintire a Răstignitului…

***

 

SĂ NE FERIM DE SCRIITORI!

Într-o zi, Dumnezeu îşi făcea, ca de obicei, siesta, plimbându-se între Porţile Raiului şi Empireu… – …şi retur!

Când ajunse, la Porţile Raiului, în dreptul Sfântului Petru, tresări, amintindu-şi la ce meditase, toată noaptea (…vorbă să fie, că-n rai e zi veşnică, de te apucă şi stenahoria!):

-Petre…ăăă..hm! – şi Dumnezeu şovăi, oarecum.

-Da, Doamne! – răspunse Sfântul Petre, milităreşte, chemării divine.

-Păi…ăăă…cum să-ţi zic eu ţie, ca să mă pricepi…e o treabă…aşa…ăăă…mai gingaşă…hm…

-Spune, Doamne, cum crezi Tu şi cum Ţi-e mai la-ndemână…că tot oi pricepe eu ceva…ori, de n-oi pricepe, mi-i mai explica Prealuminăţia Ta… – şovăi Sfântul Petre, la rândul lui… – …cam mirat de sfioşenia subită a Domnului.

-Dar să rămână între noi, auzi, Petre?

-Între noi, Doamne! Păi, cui să-i zic, cu cine să vorbesc, că, pe-aici, pe la noi, e o forfotă, ia aşa, toată ziua, trenchea-flenchea, toţi cu trebi…şi încă ce importante trebi!

-Auzi, Petre…ăăă…

-Ascult, Doamne!

-Ştii…când o să vină, pe-ai, pe la noi, vreun suflet de scriitor, ceva…să bagi de seamă…

-Adică? La ce să bag de seamă, Prealuminate? – se nedumeri Sfântul.

-Ştii…ăştia-s învăţaţi să tragă ba cu ochiul, ba cu urechea, pe la toate cele ale noastre, cereşti şi răieşti…şi…

-Şi ce să-i fac, Preaslăvite, de-l văd venind? – se nedumeri, tot mai îngrijat şi mai fâstâcit, Sfântul Petre.

-Ştii tu…să-i zici…adică…

-Spune, Doamne, nu Te sfii… – îl îndemnă, el însuşi sfiincios, Sfântul Chelar al Raiului.

-Păi, uite…să-l primeşti, aici, înlăuntru, la căldură, că, deh…sfânt eşti…şi trebuie să fii bun şi îngăduitor cu cei lipsiţi…dar…

-Ascult, Doamne… – …tot mai dezorientat era Sfântul…

-Deh…să nu-i laşi impresia că-l laşi pentru vecie, ci…mai aşa…ca-ntr-o vacanţă răiască…să nu cumva să şi-o ia în cap scriitoraşul, şi să se simtă prea sigur pe el…

-Aha, înţeleg… – făcu Petre. Adică, să se îngrijească de starea lui nesigură, nu…

-Nu de noi şi de-ale noastre, cu trasul cu ochiul şi cu…

-…urechea. Am înţeles, Doamne! Uite, tocmai vine unul…

-Păi, mă bucur că înţeleseşi…eu mă duc, să nu mă vadă, încă, să-şi facă cine ştie ce gânduri de stabilitate, deh…tu vezi ce faci şi ce zici…că nu-ş’ cum fac ăştia, dar s-aude, cam tot ce facem noi, aici –  acolo, jos, pe pământ, de unde vin ei…şi ne mai ies cine ştie ce vorbe…deh…

-Am înţeles, Doamne – făcu Sfântul Petru, luminat cu desăvârşire de cum vine cazul…N-avem nevoie de codoşi, pe aici…

-Ei, vezi că eşti băiat deştept? – se bucură şi Dumnezeu. Ştiam eu pe cine pun aici, la Poarta Raiului…nu vreun papleacă, cevaşilea…

-Nuuu, Doamne…se poate? Eu sunt vigilent, nu aşaaa…! – se umflă oleacă în pene Sfântul Chelar al Porţilor Raiului. Numai pe aleselea, Doamne…adică, numai de-ai noştri şi-ntre noi…da-da…am înţeles eu, cum nu? Precum pe pământ, aşa şi-n cer…cum de nu…e-he…! Păi ce cred ei, c-aşa le merge ? Aici e rai, nuuu…ce cred dumnealor c-ar fi, ha! – icni, scurt şi autoritar, Sfântul Chelar.

***

UNUL, HORTOPAN…

 

…M-am întâlnit, într-o vară (sunt atâţia ani de-atunci, că mi-i şi greaţă să-i număr!), la mine, în munţii Bucovinei, cu un văcar…nu cu multă carte (abia adunase vreo 7 clase…), dar cât de bogat şi înţelept la voroavă: „moş Ion Naharneac” (sau, cum zice el: „Ion al lui Naharneac”…), văcar-şef peste câteva vite rămase, din Voroneţ…

-…Că pe alelalte, ca să nu-mi mai plătească mie bruma ce mi-o plăteau, pentru că le păşteam în vârful munţilor, criminalii mei de consăteni le-au dus la abator, la Suceavă…Şi-au vândut munţii, pe nimică, păgânilor…n-au ţinut cont că-s munţi sfinţi, dăruiţi lor de Marele şi Sfântul Ştefan…aşa că, la vara viitoare, când îi mai vini pe-aici, n-ai să ai unde-ţi pune c…

…Aşa a fost, cum a prezis moş Ion al lui Naharneac…dar să-l ascultăm cum povesteşte el de limpede, despre „cel de-al patrulea mag”:

-…Se zice că n-au fost numai trei magi, „trei crai de la Răsărit”…cum zic colindele noastre…

-Dar câţi, moş Naharneac? – mă crucii eu, de mirare, ca să-l stârnesc la vorbă.

-Apoi, se zice că au fost patru…

-Patru?! Care era…

-Al patrulea s-a fost numit Hortopan…

-Dar de ce Hortopan? – îl zgândării eu, cu gând să-l încurc…

El, însă, era sigur pe ştiinţa lui:

-Pentru că avea o slujbă ciudată, faţă de ăilalţi trei: el, Hortopan ăsta (…care era, să ştii asta, măi băiete,  dac de-al nostru, nuuuu…mai ştiu eu ce liftă şi boanghină, adusă de vânturi rele!), trebuia să fie, înainte de toate, „om drept” („ORTOMAN”!)  – şi, deci, el trebuia să umple, cu lumină vie, urmele celorlalţi…urmele întunecate ale celorlalţi trei crai, trei magi de la Răsărit…”hârtoapele”, gropile opintitoare ale vieţilor lor, gropi făcute de mersul lor împiedicat şi încetinit, făcut călare şi şovăit, printre dune şi mii de miraje…, pe cămilele deşertului…

-De ce să le umple „hârtoapele”…? – mă găsii eu deştept „nevoie mare” şi tare dezgheţat la întrebat.

-Pentru ca să nu-i mai lege nimic, nici măcar urmele lor, de umbrele lor, de pe acest pământ ticălos şi înnegrit de păcate…şi, atunci când Mântuitorul, născut în ieslea Bethlehemului, se va face mare, şi se va înălţa la ceruri, să poată să-i ia cu El, în zbor, ca pe îngeri vestitori, în lumina Lui, de pe lumea cealaltă…

-Adică, vrei să zici, moş Naharneac, că magilor le-a pregătit suişul…zborul spre Rai, tocmai cel de-al patrulea, dacul…de-i zici dumneata…Hortopan?

-Cam aşa, fătul meu…cam aşa…

-Şi unde-i acum, Hortopan ăsta? Ce s-a întâmplat cu el? – îl întrebai eu, cam zăpăcit de veatea cea nouă.

-Deh…nu ştiu ce lucrează el, anume, în clipa asta…dar se zice să s-ar fi dus Hortopan ăsta la Mântuitorul, cu o alifie albă, să-i vindece rănile, din palme, din tălpi şi de sub coastă…dar Hristos i-a zis că nu-i sunt de trebuinţă niciun fel de alifii, când El tocmai prin sângele rănilor Lui, mântuie omenirea…Acesta, grăia Mântuitorul, acest sânge al Lui, al rănilor făcute Lui de evrei şi de romani, trebuie să fie ultimul sânge vărsat de  Cain, îngăduit aici, pe Pământ…Dar vezi şi tu cât l-au ascultat oamenii ăştia blestemaţi…de parcă n-ar fi fost hotărâre şi poruncă de la Dumnezeu, ci o ţâpişcă de la Sfatul Popular…Şi..

-Şi…? – mă încordai eu, curios de-a binelea, acum.

-Şi Hortopan-Craiul şi Magul Dac nu s-a lăsat, şi s-a dus la Maica Domnului, care era cu mâinile şi cu pieptul însângerate, de  aşchiile cele multe, ce-i răniseră şi palme, şi sân…când a îmbrăţişat Crucea Sfântă şi picioarele Fiului ei şi-al Lui Dumnezeu Cel Nearătat! Şi Maica Domnului, în durerea ei, nici n-a băgat de seamă, când Hortopan ăsta, crai şi el, i-a uns şi tămăduit rănile, cu răzătură de Corn de Inorog…

-Răzătură de Corn de Inorog? – mă nedumerii eu.

-Da, măi băiete, că se zice despre Cornul de Inorog că, dacă-l răzuieşti oleacă, şi dai pe răni, ori bei răzătura aceea cu apă ne-ncepută, devii fără de moarte…

-Şi ce-a mai făcut Hortopan ăsta, Magul nostru Dac, moş Naharneac? – am fost eu, în sfârşit, deplin cucerit de curiozitatea cea vie.

-Se zice, se zice…da, se zice că pe toţi oamenii de pe pământ i-a blestemat ca, de vor scoate cuţit ori armă, în zilele Naşterii Mântuitorului (cum ne sfătuiesc, parşiv, popii noştri cei păgâni şi nesătui în veci, zicând că astea ar fi „tradiţii valahe”…când ele-s, de fapt şi de drept, esesuri ale romanilor, care jertfeau Întunecatului Saturn…vezi că ştiu, măi băiete, ceea ce tu nici nu mai înveţi la şcoală, azi?)… de vor scoate cuţit ori armă, în zilele Naşterii Mântuitorului, apoi să se-nfigă ei, sălbaticii, în acele cuţite şi arme! Şi să moară, ca nişte turbaţi şi nefolositori decât demonului cel mare…

Mă mirai eu de cele grăite de moş Naharnbeac…, dar mai mult cu nasul, decât cu mintea…îmi cârnii nasul, întrebător, către bunul povestaş.

-Da, măi băiete, apoi spune tu, care nu eşti băiat tocmai prost (…ce onoare-mi fu această vorbă…), şi zici că ai şi ceva şcoală…ce legătură poate avea Naşterea Mântuitorului Lumii, Iisus Hristos, şi cu omorâtul (nemilos şi sălbatic!) al porcilor…hai? Că popii ăştia ai noştri nu mai pot de lăcomia pântecelui…care-i scurmă mai ceva decât o turmă de şobolani…şi de asta, din lăcomie lor oarbă şi prostitoare, am ajuns noi să ne pierdem şi sufletele, şi munţii noştri sfinţi!

…Azi, când au trecut şi ani, au trecut şi gânduri peste mine, îi dau perfectă dreptate înţeleptului şi blândului moş Naharneac…dar tare înverşunat împotriva falselor tradiţii şi împotriva pierderii adevăratelor obiceiuri învietoare de Duh…

Şi fiţi absolut siguri că se va împlini, cât de curând, şi blestemul Magului, fără împlinirea căruia nu se va putea mântui nimeni, căci dacă nu este ARMONIE, ca la  Ieslea Bethlehemului, între stânci, ierburi, dobitoace, oameni şi Scările de Îngeri, apoi tot aici, între bezne şi crime, vom hălădui şi ne vom stinge, pentru vecie, ieşind afară, cu totul, din Înalt Planul Lui de Mântuire, întru Lumina Cea Neamurgită…!

***

FERICIŢII

…Am întâlnit, într-unul dintre spitalele pe care bolile mele (cu care Bunul Dumnezeu m-a binecuvântat) au ţinut, în unanimitate, să-l „viziteze” – într-un salon de la capătul Holului Durerii – am întâlnit, ca prin minune, un om. Era colegul meu de salon, vecinul meu de pat şi fratele meu întru suferinţă. Prea multe nu se ştiau, în salon, despre el – iar el era tăcut…din când în când, îşi împreuna, pe pătura soioasă de spital, palmele de ceară…şi plângea luminos, plângea cu mare, cu absurdă bucurie…Ştiam, astfel, că începeau să-l taie şi canonească durerile infernale…

Fusese, vreo zece ani, slujitor la Sfântul Munte Athos (cred că preot-călugăr): era galben şi tras la faţă, cu o barbă neagră până la piept – dar ochii-i scânteiau, blând şi senin, în găvanele ochilor. Mulţumea Lui Hristos, pentru fiecare criză  de rinichi (avea cancer…), mulţumea pentru orice nedreptate făcută de vreo asistentă ori infirmieră, neglijentă sau numai proastă…era un fericit, singurul fericit, pe care l-am întâlnit, în viaţa mea cea prea mult prelungită…!

…L-am auzit, într-o după-amiază, şoptindu-i unuia dintre colegii de salon, care venise la patul lui, după binecuvântare şi sfat:

-…Îi auzi, pe toţi, zicând despre „locul” lor în viaţă şi despre „calea” lor în viaţă, de parcă „locul” şi „calea” ar fi două lucruri diferite… Nu: dacă ţi-ai recunoscut locul pe care ţi l-a dat Dumnezeu, pe acest pământ, n-ai făcut altceva decât să-ţi recunoşti Misiunea dată de El…iar „a porni pe calea vieţii” nu înseamnă a-ţi părăsi, cumva, „locul”, ci, dimpotrivă, „calea” adevereşte „locul”…şi adevereşte, deci, totdeodată, că ţi-ai recunoscut Misiunea Locului tău (…stabil, neclintit! – prin revelaţia ta, despre sinele tău!), întru făptuirea ei, adevărată şi vrednică de luat în seama şi, deci, bună, folositoare – întru adeverirea „locului”…

…L-am crezut, atunci, adept al lui Zenon…

…Altădată, altuia, îi spuse, tot culcat în pat, doborât de dureri…cu o discreţie care nici măcar şoaptă nu mai era…aşa, ca un murmur…:

-…Mă întrebi cum va fi Sfâşitul Lumii? E drept că vremea lui o ştie numai Cel de Sus, dar felul lui ar trebui să-l intuim singuri! N-auzi, pe câte unul, cerându-i, ca nebunul altui nebun, la colţ de stradă, străin către străin: „Ai foc? Dă-mi un foc!”… Şi celălalt îi dă, deocamdată, „foc” doar pentru ţigară…dar va veni vremea Focului Celui Mare, cu Judecătorul-Hristos în mijlocul a ceea ce noi şi numai noi am cerut şi am vrut…Cred că ţi-ai dat seama: Dumnezeu-Hristos nu-i un măcelar sau călău, să pedepsească pe cineva: El e bun, nesfârşit de bun…numai noi ne pedepsim pe noi înşine, prin orbirea vorbelor noastre şi a faptelor, celor răsărite şi-nflorite otrăvit, din vorbele noastre, strâmbe şi nechibzuite…

Atunci, am zis că aduce, cumva, a buddhist…

…N-a vorbit cu mine o vreme lungă, ascultând, însă, ce vorbeam eu, cu alţi colegi de salon, „pijamalişti” jalnici, cu ştampila statului pe spate, pe piept, pe umeri… – …apoi, după ce s-a lămurit că eram profesor altora, mi-a adresat, cu o voce slabă, dar uimitor de adâncă şi pătrunzătoare – o întrebare:

-Ai citit mult, domnule profesor?

-Da…aşa zic eu, cel puţin…nu ştiu… – mă bâlbâii eu, la aşa întrebare, pusă după un atât de lung sezon de tăcere şi atât de frontal.

-Să ştii că puteai să nu citeşti nimic, până azi – dar dacă azi ai fi citit numai Sfintele Evenghelii, ai fi citit, de fapt, mai mult decât tot ce s-a scris, în toată istoria existenţei omului pe Pământ…

Mă pregăteam (foarte confuz…) să mă amuz, ca de fiecare dată când întâlnesc bigoţi. Nu fanatici, doar bigoţi…pentru că, fără fanatism, care are într-însul ceva teribil de vizionar, nu s-ar fi clădit, nu s-ar fi înălţat spre ceruri, nimic de pe pământ… Dar el a continuat:

-…şi puteai să fii cel mai mare şi îndârjit, în uri disperate, dintre criminalii lumii…citind, smerit şi cu luare-aminte, Sfintele Evanghelii, sufletul tău s-ar fi luminat, şi ai fi redevenit un om întreg, cât şi un sfânt pe pământ, cât şi un mucenic întru Hristos…un om „mai înalt cu un cap, decât oricare alt om din mulţime”…ai fi devenit frate cu Dumnezeu-Hristos…deci, şi tu, Dumnezeu!

…N-am mai râs. Dar, fie vorba între noi, nici n-am ascultat, deplin, în viaţa mea, sugestia preotului-călugăr athonit…cel puţin, jumătate din îndemnul ei (…aceea cu… „smerit”…) l-am făcut uitat…Şi iată-mă, acum, „la finalul piesei”, o jumătate de om…dacă şi atât! Altminteri…mda…„trăim în cea mai bună dintre lumi”…

…Mai târziu, peste o zi-două, tot în acel salon al durerii, preotul-călugăr mi-a zis, aparte, într-o şoaptă murmurată (stătea pe-o rână, pe crucea durerilor lui…):

-Parcă te-am auzit spunând că ai avea mare plăcere să te duci, în pelerinaj, la Sfântul Munte…?

-Da, aşa am zis… – şi-l privii, scrutător, drept în ochi. Ştiam acum că, orişice va zice, nu va fi fără miez.

-Acum mulţi ani, când nu slujeam la Sfântul Munte, m-am dus, cum ziceai tu, cu uşurătate… – …acolo, într-un fel de plimbare. Îl vizitam pe fratele meu mai mare. El, deja, era vrednic rugător, acolo…Şi am început să urcăm muntele…eu vedeam câte o mânăstire, şi-o lăudam, dar fratele meu tăcea, nu-mi răspundea, nu comenta nimic…nici o silabă, măcar, nu-mi adresa…

-Nu avea încredere în gustul estetic al sfinţiei voastre, sau ce? – mă băgai eu, ca musca-n lapte, întrerupând, prosteşte, povestirea.

-Stai puţin de ascultă. Nu râde de ce nu ştii…iartă-mă, te rog umil, că îndrăznesc să corectez un profesor al celorlaţi, dar, cine ştie, poate că vor folosi acei „alţii”, dacă eu te corectez, acum şi aici, pe tine – cu umilinţă, dar şi cu hotărâre…! Şi, cum îţi ziceam, căzusem la gânduri, văzând că propriul meu frate nu vorbea cu mine, într-un loc atât de încărcat de sfinţenie. Deodată, l-am văzut cum îngenunchează, într-un loc pustiu, plin numai de jnepeni, de spini şi mărăcini…şi-i erau ochii şiroitori de lacrimi de lumină. Şi murmura: „Îţi mulţumesc, Hristoase, Dumnezeul meu! Îţi mulţumesc!” O dată aşa, de zece ori aşa…am îndrăznit să-l trag de rantie şi să-l întreb, cu ochii în ochii lui luminoşi: „De ce îngenunchezi în pustie? Şi de ce plângi atât de luminat?” El s-a întors către mine, m-a privit înrourat de fericire nespusă, şi-a rostit aşa: „Celor care au credinţă, măcar cât bobul de muştar, Hristos le arată mânăstirile clădite de El, pe credinţa lor…Aici sunt mânăstiri <<văzute>> – …şi acestea sunt mânăstirile clădite de mână de om…şi mănăstirile cele <<nevăzute>>…şi acestea, abia, sunt mânăstirile ‘nălţate de mânurile lui preasfinte…şi-n faţa lor, îngenunchează, de eşti om întreg, şi plânge-ţi bucuria…!” Apoi, fratele meu întru sânge şi Duh a tăcut iar, şi iar a îngenucheat şi a plâns raze de lumină, mai scumpe Lui, decât orişice mărgăritare…

A tăcut o vreme şi athonitul meu, ca de nişte amintiri frumoase, indicibile, pe care numai sufletul le mestecă şi le frământă, mereu, în acest veac de aici, întru hrana cerurilor…Apoi, reluă, de unde părea că sfârşise:

-…Deşi, pe atunci, nu vedeam decât ce-mi povestea el, fratele meu – am îngenunchiat şi eu, şi cu multă umilinţă şi bucurie am plâns. Zăream…între-vedeam, deja, „mânăstirile cele nevăzute”… Şi iată cum, dintr-un orb nenorocit şi împuţit, am început să zăresc, curat şi de nimic spurcat, acum şi aici, tocmai înainte de a pleca la El… câte ceva…nu în oglindă, ci aievea…

…Strângând între degete pătura (slinoasă şi ştampilată…) a spitalului, de crunta durere care-l scurma, de multe ori pe zi, vecinul meu de pat a început să zâmbească senin…parcă, deja, vedea Porţile Raiului… şi plângea încet şi cu multă lumină…atâta de multă lumină, că putea îneca în raze şi, apoi, lua cu el – o lume întreagă…

…Am tăcut, de atunci, până azi. Şi azi v-am mărturisit. Azi şi aici, v-am mărturisit de nemărturisitul…

*

…Într-o primăvară, în Postul Paştelui, ducând în spinare drum lung, de munte, toată ziua  – un părinte duhovnic (…se întorcea de la grijirea sufletelor unor ţărani, bătrâni şi bolnavi, dintr-un cătun, de pe vârful munţilor…), văzând că se pogoară amurgul şi îl prinde şi foamea, cu mare tăiş de nevoie, în slabul lui pântece…aflând, printre brazii codrului, o sihăstrie, într-o peşteră din Munţii Apuseni, se opri acolo, la gura peşterii, şi strigă:

-Sara bună! E cineva pe-aici?

Din întunericul şi pâclele peşterii, se iscă (dar cu-ncetul, ca un abur alb!), nesfârşit de înalt, un chip ascetic de femeie, de adevărată schivnică a Tebaidei Valahe. Sau urmaşă a Magilor Kogaionului. Pletele surìi erau acoperite de un fel de basma albă, legată la spate. Îmbrăcată în strai lung şi zdrenţăros, dar orbitor de alb şi curat, precum Cămaşa Lui Hristos – cu ochii neînchipuit de luminoşi (luminaţi de văpaia Vetrei Celei Veşnice, a Duhului dinlăuntru…), dar pe jumătate ascunşi sub pleoapele roşii-vinete, de veşnic nesomn  – şi mijiţi, acum, din pricina luminii de afară (…se vedea clar că glasul oaspetelui îi întrerupsese rugăciunea cea din veci pentru vecie…) – pustnica (fără vârstă: puteai să-i dai 80 de ani, cum puteai să-i preţuieşti anii şi mai jos de jumătate…vreo 30-40…numai că pielea obrajilor îi era uşor vălurită şi-ncreţită, precum un pergament vechi şi de mare preţ…) îl privi, cu adâncă ascuţime, pe părintele duhovnic (…şi el, sărmanul, cu trupul mai mult unghiular…slab şi numai Duh arzând Viu, sub pielea întinsă pe oase…) – şi grăi cu blândeţe…dar parcă vocea ei venea de pretutindeni…din cer şi din pământ, din munte, din brazi, din soarele care asfinţea…:

-Ce năcaz te-o aflat în drumu-ţi, părinte? – îl întrebă pustnica, parcă ştiind, de mult, şi calea părintelui, şi răspunsul lui.

Făcând metanie îndelung adâncită şi sărutând mâna dreaptă a schivnicei fără de vârstă:

-Apăi, sfântă măicuţă, m-o cam picnit osteneala şi foamea…

Schivnicei nu i se mişcă niciun muşchi pe faţa-i pergamentoasă – şi grăi, scurt:

-Osteneala ţi-o poţi ostoi orişicând…numai aşează-te ici, pe iarba cea primăvăratică, a Lui Hristos…ici, în gura peşterii…iară foamea…cum ţi-i voia – pot a te omeni cu două feluri de bucate, la sloboda-ţi alegere: ori borş de urzici, ori tocană de urzici…

Părintelui, tare înfometat, de o zi întreagă de umblet pe jos, tot vale-deal, şi iar deal-vale…parcă îi sună mai plin şi mai cu saţ…”tocana de urzici”:

-D-apoi, cu voia şi milostivirea sfinţiei voastre, tocană de urzici aş pofti…că-s lihnit…sfântă măicuţă…

Schivnica se afundă în peşteră, câteva clipite, ca să aducă un blid de lut – şi numai se aplecă, în iarbă, de smulse câteva urzici…şi, cu un cuţitaş de plivit, ivit de la brâu, tocă iute-iute (de nu-i vedeai mânurile!), urzicile-n blid, pe care-l aşeză jos, tot între razele verzi ale ierbii, numai sprijinit de-un mic bolovan…să nu se răstoarne… – …apoi:

-Gata-i tocana, părinte…hai de mănâncă! Dumnezeu să binecuvânteze hrana pentru trupu-ţi!

Părintele, rămas cam cu gura căscată (…căci se aşteptase, mă rog, la urzici cu olecuţă de ulei, cu cartofi printre ele, ori cu oleacă de orez amestecate…) – …de foame, murmură, în cele din urmă, cam cu jumătate de gură:

-Sfinţia voastră…mi-a greşit gura, cum o face ea de prea multe ori…am vrut a zice „borş de urzici”…(…parcă şi vedea părintele cum albesc firele de orez, printre rămuricile de ştevie…cu oleacă de borş-borş…).

-Voia ta, părinte…numai îngăduie să mă duc până dincolo de pâlcul de brazi, la izvoraş… – sclipi vorbă pustnica cea cu mişcări fulgerătoare.

Şi schivnica, parcă plutind peste mica pajişte de lângă gura peşterii, se duse şi se întoarse (cât ţi-ai sclipi ochii o singură dată!), de la „izvoraşul” dintre brazi, cu un ulcior plin. Şi, întorcându-se la faţa părintelui, care înconjura, cu un deget, conturul micului bolovan (…în lipsă de altă treabă mai de soi, dar şi zgârmat, adânc, de pătimirea foamei!) – …fâşşş-gâl-gâl-gâl…pustnica zvârli în blid, peste cele două-trei urzici tocate, o jumătate din apa ce clipocea, în ulciorul cel plin cu apa Lui Dumnezeu:

-Pofteşte, părinte, la borş de urzici…După ce vei isprăvi şi îţi vei îndestula împovărătorul tău trup, hoit trecător, nu uita să îngenunchezi, noaptea întreagă, la rugăciune, sub stelele Lui Dumnezeu, sub Focul Privirii Sale, Atoatevăzătoare!

…Iată cum a ajunat, întru fierbinte rugăciune aprinsă sub stele, părintele duhovnic, în acea zi (…dar nici peste noapte n-a dăruit, mai mult, cărnii…), aşa cum se cuvine: hrană Duhului, şi numai amăgire de hrană hoitului-amăgire şi trecere, iute ca fulgerul,  printre florile lumii…

…Această povestioară, teribil de adevărată, este ca pildă pentru unii dintre preoţii cei „de mir”, cu diavolul lăcomiei oploşit în pântecele lor, şi care habar nu au ce înseamnă „a posti”, cu adevărat…a te ruga întru Lumina Sfântă…cu adevărat: gând, trup, suflet şi Duh, împreunate şi luminate, deopotrivă, întru neîntreruptă convorbire cerească!

Şi care „preoţi de mir” îi dispreţuiesc, suveran, pe „calicii, zoioşii şi nebunii ceia de pustnici”…care, de fapt, sunt singurii FERICIŢI ai acestui Pământ – şi singurii pentru care se întredeschid „Porţile Raiului”!

***

-„UNDEVA, CÂNDVA”…O BANALĂ DISCUŢIE

…- Ai auzit, vreodată, cumva, de CHRISTIAN ROSENKREUTZ? – l-a întrebat, într-o dimineaţă, Maestrul, pe ucenic.

-Mda…vag, foarte vag…v-am auzit, mai ales, pe domnia voastră rostindu-i numele…Ce-i cu el?

Maestrul mustăci, misterios (aşa făcea el, de fiecare dată când se pregătea să-i dezvăluie ucenicului ceva esenţial…):

-Eh, dacă zici că eşti creştin, şi nu ştii despre Christian Rosenkreuz…

-Dar ce legătură poate avea Hristos, cu un…oarecare om, Christian Rosenkreuz? – se cam zburli ucenicul, atins în platoşă, exact acolo unde nu se aştepta.

-Da, da, „un oarecare om”…frumos! – se amuză copios Maestrul.

Dar ce-a fost altceva? Pentru că bănuiesc că „a fost cândva”, nu mai este, nu?

-Cine ştie, măi băiete?  Cine să ştie? – făcu, cât misterios, cât, aparent, neputincios, Maestrul.

–Dumneavoastră să ştiţi, că-mi sunteţi Maestru, nu? – se sumuţă ucenicul.

-Nu orişice Maestru le ştie pe toate… – o făcu pe modestul, tot mustăcind, Maestrul.

-Dar domnia voastră ştiţi…ştiu că ştiţi…nu-i aşa, Maestre?

-Eh, cel mult intuiesc, sau, în cel mai bun caz, am viziuni… – se umili, de data asta, cu adevărat, Maestrul.

-Şi ce viziuni aveţi? Spuneţi-mi, vă rog frumos, nu mă mai fierbeţi…m-aţi făcut extrem de curios! – se nelinişti ucenicul, temându-se să nu fi fost decât o provocare glumeaţă, maliţioasă chiar, din partea Maestrului.

-Să-ţi zic…Uşor de cerut, tare greu de făcut…

-Dar măcar încercaţi, dragă Maestre… – îl linguşi, din disperarea hămesitului de cunoaştere, ucenicul.

-Uite, pentru tine, am să-ncerc să-mi reactualizez viziunile…

-Mulţumesc mult, din inimă îţi mulţumesc, dragă Maestre! – răsuflă uşurat ucenicul. Ştia că va începe o dezvăluire fascinantă.

Maestrul se adânci, câteva clipe, în gânduri, strângându-şi puterile, în fereastra vorbelor. Apoi:

-Pe la 1200, când omenirea se blocase, ajunsă într-un grav impas al cunoaşterii, într-o casă din Germania s-au strâns 12 înţelepţi…Zi şi noapte, vegheau în jurul patului unui…unei…Nu ştiu cum să-ţi zic: aparent, era un trup, vag, de copil…dar, de fapt, era o entitate transparentă, translucidă, precum meduzele sacre…foarte aproximativ antropomorfă…tot aşa cum a fost şi Dumnezeu-Hristos, la întrupare…Adu-ţi aminte rugăciune către Fecioara Cosmică Eternă: „carele pre Dumnezeu Cuvântul l-ai născut…”. E greu de găsit o imagine mai semnificativă, decât cea din rugăciunea Cuvine-se cu-adevărat! Da, şi Hristos a fost, în definitiv, o întrupare eterică…foarte aproximativ materializată…care a adunat, în jurul său, la Bethlehem şi, apoi, la Ierusalim, centrul răului şi orbirii din lume… – …Hristos, ca şi întrupatul Christian Rosenkreuz (prima sa întrupare a fost concomitentă cu Misteriul Golgotei!), a adunat, cum îţi ziceam, în jurul său, numai Maeştrii Înţelepciunii Esoterice: „Magii” (PATRU!) antropomorfi, „Păstorii” (conducătorii neamurilor mistice ale Terrei…), tot antropomorfi…dar şi entităţi spirituale non-antropomorfe, numite, de evanghelişti, „Boul” (de fapt, Zeul-Taur, al Apelor Terrei!), „Asinul” (de fapt, entitatea duală ormuzdian-ahrimanică…numită, de persani, în necunoştinţă de cauză, sau pentru simplificare metafizică – Zoroastru-Zarathustra!)…”Turmele”…de fapt, înţelepţii şi vizionarii lumii…Ei, şi cei 12 înţelepţi, strânşi în acea casă din Germania, în veacul al XIII-lea, au fost aleşi în mod profund vizionar. Se zice, de către rozicrucieni, că: „În acea epocă, se ajunsese la nivelul cel mai de jos al vieţii spirituale. Accesul spre lumile spirituale era atunci închis chiar şi pentru cei mai evoluaţi. În acel moment, s-a reunit acest colegiu de înaltă spiritualitate într-un anumit loc din Europa, s-au reunit acei doisprezece bărbaţi care reprezentau chintesenţa întregii ştiinţe spirituale a timpului lor, precum şi cele douăsprezece direcţii de spiritualitate.

 În cadrul acestui colegiu de doisprezece, nu exista decât un fel de clarvedere bazată pe amintiri şi o înțelepciune intelectuală. Cei şapte urmaşi ai celor şapte Rishi îşi reaminteau vechea lor înțelepciune, ceilalţi cinci reprezentau înțelepciunea acumulată în cele cinci epoci de cultură postatlanteene. În felul acesta, cei doisprezece reprezentau întreaga înţelepciune atlanteană şi postatlanteană. Al doisprezecelea era o persoană care avea, în cea mai mare măsură, o înţelepciune intelectuală proprie timpului său. El deţinea, în mod raţional întreaga înţelepciune a timpului său, pe când ceilalţi, care nu aveau nici ei o viziune directă în spiritual, îşi primeau ştiinţa cufundându-se în amintirea încarnărilor lor anterioare…

…Însă punctul de plecare al unei culturi noi s-a putut contura numai după ce un al treisprezecelea a pătruns în mijlocul celor doisprezece. Acest al treisprezecelea nu era nicidecum un savant în sensul acceptat la acea vreme. Era o individualitate care fusese încarnată pe vremea Misteriului de pe Golgota.

În încarnările ulterioare, el s-a pregătit pentru misiunea sa prin smerenie şi printr-o viaţă de ferventă închinare lui Dumnezeu. Era un suflet mare, un om profund mistic, care se născuse cu aceste calități, nu le dobândise în acea vreme” .

După ce i-a transformat, al 13-lea, pe cei 12 „Apostoli”, în acumulatoarele unei recapitulări a cunoştinţelor spirituale, ale întregii umanităţi, până în veacul de blocaj, secolul al XIII-lea – Christian Rosenkreuz s-a transformat, pe el însuşi, într-o entitate spirituală cu totul nouă şi…să-i zicem aşa…”sintetic-recapitulativă”…dar şi în izvorul unui proiect de deblocare spirituală a lumii, până în viitorul ei, relativ îndepărtat…spre tot mai celeste viziuni şi cunoaşteri ale Duhului Umano-Divin! Rozicrucienii compară această metanoia a entităţii translucide, în spirit nou şi dinamic-spiritual, cu…”Drumul Damascului”, cu Revelaţia Metanoică Paulină… Ceea ce el le revela, în felul acesta –  cei doisprezece “ingerau”, cu o conştiinciozitate exemplară, la nivelul corpului lor eteric…căci considerau că aceste revelaţii exprimă adevăratul creştinism, sinteza şi culmea absolută a tuturor religiilor post-atlanteene…Dar  ei înşişi au putut vedea-“vizionariza”  deosebirea între adevăratul creştinism, cel esoteric, şi creştinismul care se practica, în vremurile acelea, care nu se deosebesc de cele în care trăim…decât, cel mai probabil, printr-o decădere spiritual sporită…

-Şi vom tot cădea spiritual? Până când? Până la acel “Sfârşit al Lumii”!?

-Nu, nu: “acel”! Sfârşitul ACESTEI lumi este absolut logic şi de dorit! În ce priveşte ne-oprirea progresivităţii regresiei moral-spirituale – se pare că nu este nici imminent, nici ireversibil. După ce entitatea, numită “Christian Rosenkreuz” şi bănuită a fi o întrupare paralelă a Dumnezeului-Hristos, a dispărut în zona etericului, umanităţii i-a rămas să intuiască şi “vizionarizeze” (prin misticii ei!), ceva numit, îndeobşte, în mod greşit şi esoteric: “rest al corpului eteric rosenkreuz-ian”…De fapt, este manifestarea entităţii eterice “Christian Rosenkreuz”, cu valenţe incredibil şi inimaginabil de expresive, pentru zona noastră, cea grosolan material…

-Şi, după ce a murit, s-a mai reîncarnat, acest Christian Rosenkreuz? – întrebă, perplex, dar, oarecum, şi neîncrezător, ucenicul.

-Sigur că da! S-a reîncarnat din veac în veac, acest ritm de reîncarnare (ca şi denumirea lui, de Christian Rosenkreuz, de altfel!), a început din veacul al XIV-lea! Se zice că şi contele de Saint Germain este o reîncarnare a lui Christian Rosenkreuz. Mă rog. Eu am îndoielile mele! Pretenţii de soiul ăsta ar fi avut, se pare, şi  contele de Cagliostro, pe numele-i adevărat: Joseph Balsamo…despre ăsta din urmă, cel puţin, azi, se ştie cu precizie, că era un escroc patentat şi autentic! Dar, în ultima vreme, se zice că, din pricină că vede cum proiectările sale, în eteric, sunt amânate, de zona tot mai non-fluidă, tot mai cleios-mlăştinoasă, a materialităţii, Christian Rosenkreuz se întrupează din ce în ce mai des…

-Şi e bine că se „demonetizează”, astfel, fiinţa lui – pentru „vulgul-plebe”?

-Să ştii, tinere (dacă n-ai putut înţelege până acum, din atâtea alte discuţii ale noastre…), că Dumnezeu nu se „demonetizează”, în veci! Dacă tu nu te plictiseşti văzând frumuseţile natural-ireale, ale lumii noastre, „reale” – înmulţeşte constatările entuziasmului tău mistic, cu, să zicem, un miliard…şi te vei convinge, singur (foarte aproximativ, fireşte, şi strict după model umano-terestru decadent!), că te situezi, încă, în „turma ignoranţilor”! Mai ai mu-u-ult, tare mult de învăţat…şi constat că nu ţi s-au dezvolat, deloc, facultăţile VIZIONARE, fără de care nu-l vei putea percepe, clar şi revelatoriu, pe Dumnezeu-Hristos, reîncarnat eteric, atunci când (şi vremea asta este incredibil de aproape!) se va pogorî, din nou, pe Pământ…

Ucenicul lăsă nasul în pământ…iar Maestrul izbucni într-un hohot de râs…demiurgic!

-În viaţa ta să nu uiţi, amice – îl apostrofă Maestrul pe ucenic – că primul semn al reîncarnării, sub formă eterică, a lui Hristos-Dumnezeu, în acest veac, va fi transformarea celui rău, în prost…

FII BUN!

FII FRUMOS ŞI SENIN LA SUFLET! – …restul depinde mai puţin de tine…

***

 

FLORI ŞI SPINI

…Într-o dimineaţă, lui Visarion i-a crescut, din coşul pieptului, o mlădiţă…aşa, ca o mână stranie, dar fascinantă, îndreptată, parcă, acuzator, spre lume…

În următoarele ceasuri, mlădiţa a înflorit: pe-o parte, se deschideau, pe ea, luminoase flori de măr, pe cealaltă, flori plutitoare, evanescente de prun…

Visarion, pentru a asigura buna respiraţie a florilor care-i creşteau din piept, stătea, zi şi noapte, numai pe prispa casei lui. Nu mai îndrăznea să mai intre în beznele casei lui. Stătea acolo, pe prispă, şi tăcea…

Toţi poeţii profesionişti, din oraşele apropiate, din metropole, ba chiar din anumite zone ale lumii – veneau, aproape că năvăleau, acum, la casa lui Visarion, ca să alcătuiască delicate haiku-uri. Unii chiar reuşeau, câte ceva…

Dar, după vreo lună, în locul florilor, care se scuturaseră, toate… – …din mlădiţa crescută în pieptul lui  Visarion, au răsărit ghemotoace sălbatice, barbare, de spini…spini, şi ei, cu flori mirifice, parcă astrale – dar…”ne-poetice”.

Atunci, cu regret, poeţii au început să plece, unul câte unul, întorcându-se la casele şi la treburile lor suave…

Numai unul a rămas, şi a scris Epopeea Spinului…un fel de Nouă Evanghelie florală, despre Calvar, despre frumuseţea mistică a martirajului…

Visarion, după ce tăcuse atâta vreme, acum deschise gura şi zise:

-Numai tu eşti Poetul, pentru că numai tu ai înţeles esenţa lumii, esenţa vieţii şi Măreţia De Vis, ascunsă şi luminată mistic, în umbra Spinului…! Numai tu ai înţeles Sacralitatea Duală a Trandafirului Cosmic!

Poetul, cel rămas singur, la casa lui Visarion – a zâmbit, vag…dar nu şi-a întrerupt lucrul la Epopeea sa.

Visarion a îngenuncheat pe prispă: a recunoscut, în făptura celui ce scria Epopeea Spinului – pe Singurul Poet Autentic al Universului: pe Răstignitul de sub Cupola Regală A Roşului Trandafir – HRISTOS IISUS!

***

 

„P.L.C.”

 

…Telefonul fixo-mobil (…era un mic dispozitiv, conectat la telefonul fix, dar cu care puteai vorbi, până la limita de 200 de metri depărtare de telefonul fix…) a râgâit o dată…şi toate cele trei linii de pe ecranul lui (care semnalau faptul că-i încărcat…), au dispărut. Se decărcase – subit, total, definitiv.

Nu mai eram legat, prin nimic, de lumea asta. Stăteam în mijlocul garsonierei, cu o mână pe masă…şi, deodată, pe tăblia goală a mesei a apărut un spiriduş, cu părul roşu ca focul…mi-a dat cu tifla, zeflemitor (adică: „Da, vezi, prostănacule, şi totuşi noi existăm…!”) – apoi, s-a topit în văzduh…

Am auzit, din pat, nişte gemete voluptuoase…Când am privit spre pat, ca spre o insulă depărtată, din Pacific, acolo se zvârcolea o femeie goală, cu sâni albi precum razele lunii…am privit mai atent: avea coadă de peşte…despicată vajnic…şi solzi pe rădăcina cozii…şi când am dat să mă apropii, s-a topit, şi ea, ondina ori sirena (voluptuoasă şi seducătoare!), în văzduhul care, parcă, dintr-odată, se înnoptase…în plină zi! Sau în ape, nevăzute de ochi omenesc…naiba mai ştie…

Zâne, zmei, balauri, căpcăuni, vrăjitoare…toate cele (…visate…ori minţite, de năucii cu capul în nori…) mi s-au arătat pe rând, ca la o prezentare de modă… – şi, tot aşa, spontan şi intempestiv, au dispărut, s-au retras în aerul sau în eterul lor, cel ocrotitor de magìi şi revelaţii străvechi…

…De după şifonier ieşi, apoi, un vrăjitor, un mag, ceva…teribil sfrijit şi cu barba albă, înalt şi înfăşurat într-o mantie presărată cu stele…M-a privit mustrător, molfăind din buzele-i de cămilă, care flotau şi fluturau, grotesc, deasupra unei adevărate mări moarte: un vid desăvârşit de dinţi, în gura lui (…asta am constatat-o, mai bine, când a început să vorbeasco-clefăiască…):

-Vezi? Toate e  la locul lor…

-Toate sunt la… – automat, ca profesor de Română, eram pus pe corectat vorbirea…

-Nu! Aşa se vorbeşte în lumea noastră! – bubui sfrijitul mag.

-Rău… – murmurai eu.

-Rău, bine – asta e! Te înveţi, de-acuma, cu noi! Nu mai ai unde coti, cum ocoli…nu mai merge cu eschivările!

-Tovarăşe mag, eşti, cumva, membru de partid? Că tare bine-l mai imiţi, în exprimare, pe secretarul nostru de partid…

-Gura, secătură! Şarpe veninos…chiaburule! – tună, din nou magul cel înstelat, către mine. Te conformezi hotărârilor Congresului al XXX-lea al P.L.C., şi scapi…altfel, o mie de ani vei zace în beznă şi lanţuri…de-ţi va place şi ţie…

-…Zăcea…plăcea… – murmurai, iarăşi, involuntar.

-Tembelule! Ţine-ţi fleanca! Te prefac într-un bolovan, dacă mai comentezi! La noi numai asculţi şi îndeplineşti sarcinile! Aici noi stabilim limba, nu voi, această pătură otrăvită şi periculoasă, de contrarevoluţioari, de şerpi otrăviţi, criminali anti-„P.L.C.”! – se oţărî, la mine, sfrijitul bărbos şi stelos.

-Păi…

-Nici un păi!

-Dar, măcar, explică-mi ce-i aia „P.L.C.”… – aproape mă rugai, smerit de tot.

-„P.L.C.”? Nici măcar atât nu ştii?! – se îngrozi magul, de ignoranţa mea uluitoare, incredibilă.

-Nu… – mă umilii de ignoranţa mea crasă…grasă…

Solemn, „stelosul” îmi zise, completându-mi cunoştinţele mele firave şi găunoase, precum şvaiţerul:

– Lasă că-ţi facem noi, aici, re-educare politică! – de n-o să fii bucuros…şi-ai să pricepi!

-Mersi… – îngânai eu, nefericit, pierdut…

Magul „stelos” nu ţinu cont de mulţumirile mele, şi continuă, rituos:

-…„P.L.C.” înseamnă „Partidul Lumii Celeilalte”, sabotorule!

-Aoleu! – mă apucai eu de cap şi-mi acoperii ochii, a deznădejde ultimă. Doamne! Ce-mi făcuşi? Nici aici n-am scăpat? Şi pe lumea ailaltă, tot aşa…? Partide, congrese, hotărâri…sarcini…de nouă luni jumate…cincinale în patru ani şi…

-Da! În sfârşit, ai înţeles! Lasă, că te dai tu pe brazdă, neamule! – exultă (făcându-mi chiar cu ochiul, complice şi bădărăneşte…) magul „steloso-bărbos” şi înfricoşător de sfrijit. Altfel…puşcăria iadului te mănâncă…ai să vezi! – triumfă, la modul final, vizitatorul meu inopinat.

…Chiar în acel moment sună cineva la uşa mea…

Scăpasem de dracul de „P.L.C.”.. – …şi mă întorceam, şoldiş, deprimat… – …să dau faţă, iarăşi, cu …tată-su!

***

PLANETA IDIOŢILOR

…”Trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, fiecare în parte, la timpul respectiv” – zicea GOTTFRIED LEIBNIZ[146] (n. 1 iulie 1646, Leipzig, d. 14 noiembrie 1716, Hanovra).

Parol, neamţule? Mare idiot vei mai fi fost! Poate chiar, “la timpul respectiv” – vei fi fost Starostele Idioţilor acestei planete!

Adică, al Egoiştilor Meschini, Orgolioşi, Laşi, Cruzi, Trădători, Aroganţi şi…peste orişice măsură de…PROŞTI!

Căci, ştiut este, prostul e şi rău! Asta, în mod automat, de la un moment dat…!

…Oamenii (specia dominantă pe Planeta Idioţilor!), chinuie şi schilodesc şi ucid toate fiinţele non-umane, absolut nevinovate; e drept că imbecilii de oameni se ucid şi se schilodesc şi se jefuiesc şi între ei… – …deşi au aflat că-i pândesc, din umbră, alte specii, ne-idioate şi mult mai vechi şi inteligente, să le “sufle” supremaţia intelectuală şi autoritară, pe această planetă stranie şi nesfârşit de jalnică.

Măcar de şi-ar mânca (…după ce l-ar ucide!) adversarul…pe care, de cele mai multe ori, îl ucid “în orb”, pentru că nu-l ştiu şi nici măcar nu-l văd…de când s-au inventat puşca, pistolul, bombele, avioanele, rachetele, sateliţii…

…Dar triburile de canibali (“necivilizaţii”…statorniciţi într-o epocă edenic-paradisiacă, aceea a pietrei neşlefuite…”neoliticul”…) s-au împuţinat…îngrijorător!

Da, “necivilizaţii” – pentru că, din acest punct de vedere gastronomic, ei se impart (cu de la sine putere!), în: “civilizaţi” (ăia mai absurzi şi mai periculoso-parşivo-ucigaşi!) şi…”necivilizaţi” (ăia mai logici şi mai practici, caracterizaţi printr-un minim bun-simţ!).

Evident, dreptul la clasificări, legi etc. îl au numai…”civilizaţii/supercivilizaţii” – adică, cei cu pornirile cele mai pregnante, de criminali senini, de rechini imbecili…încă de la Imperiul Antic Roman  încoace (Imperiul Antic Roman – Culmea Crimei Antice, pe Planeta Idioţilor…!) – pentru că azi, acest Imperiu Antic al Jafului şi Crimei este întrecut, astronomic, de alte…”culmi”… – …”culmi” cu nume deosebit de solemne, trimiţând, prin sonoritate şi semantic, la adevărate “Colegii ale Crimei”, “Confrerii ale Jafului la Drumul Mare”: Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii, Tratatul Nord-Atlantic… -…Uniunea Mondială a Feministelor…Multi(Supra-) naţionalele Catastrofei Terestre…

…Când e vorba de fraţii lor, “civilizaţii” din alte specii, aplică, totuşi, asasinatul urmat de îngurgitare…având drept consecinţă, prin exces,  regurgitarea…

…Cum am nimerit eu, pe această Planetă a Idioţilor Violenţi? Habar n-am. Din întâmplare, precum “Micul Prinţ”…probabil.

De cum am aterizat, forţat, aici, cu “aerospaţiala” mea atemporală, am căscat ochii de uimire, cât pe ce să-mi sară din orbite… – …uimire dusă până la perplexitate!

Dacă pe celelalte planete, vizitate de mine (vara şi planeta!), locuitorii n-au nevoie de conducerea nimănui, ci au demnitatea de a-şi face, fiecare, treaba şi datoria – aici, pe nefericita asta de palmă de pământ, locuitorii îi mint, îi jupoaie, îi măcelăresc, pe cei slabi (animale sau oameni)… – …şi se roagă, în genunchi şi cu mare bucurie, aproape extatică, să fie conduşi, minţiţi, jupuiţi, măcelăriţi etc., de alţii…de cei mai mari şi mai înverşunaţi prădători “semeni”, dintre aceşti “alţii”…”nobili prădători”, care nu-s cu nimic mai breji ori distinşi decât ei, cei “de jos” (…”JOS”, pentru că acolo preferă să stea, prosternaţi prosteşte!)…cel mult, mai şmecheri şi mai oribili “distinşi”, dintre asasinii Planetei Idioţilor!

Că le zice (de fapt, le zic, instalaţii cei “de jos”!): regi, preşedinţi, împăraţi…multinaţionale…scopul lor este, mereu, acelaşi, ca şi condiţia şi statutul: statutul/condiţia e/sunt de impostori (obraznici şi tiranici!), iar scopul este asasinatul în masă, pentru a grămădi, în poala lor, obiectele celor asasinaţi, ori doar jefuiţi (şi ceva mai târziu, abia – şi asasinaţi..!) de ei…

Se zice că rasa albă a locuitorilor Planetei Idioţilor este superioară celorlalte, prin setea şi neliniştea permanentă, “de cunoaştere”: da, s-au mişcat mai mult, pe planetă, dar nu ca să cunoască (întru propăşirea spiritului…) – ci ca să merite şi să pretindă titlul de “campioni ai jafului şi ai crimei”…stingând seminţii mult mai vrednice, decât seminţia lor, a celor din “rasa albă”…

A şti să vorbeşti, pe alte planete, este o mândrie şi o demnitate regală şi dumnezeiască… – …pe Planeta Idioţilor, însă, ESTE O RUŞINE CUVÂNTUL: “nu să vorbeşti, ci să ciordeşti”…pe muţeşte, dacă te pricepi…dacă nu, te hăpăie altul…asta-i Legea…ca la RECHINII CEI VECHI…”misticii”, dimpreună cu CREVEŢII, CRABII, “FURNICA DE PE MARTE”… etc…şi nu cea din urmă “mistică”…”cea mai “mistică”: “Coana” CARACATIŢĂ[147]!

E drept, pe Planeta Idioţilor s-a încins, de mult, o “horă a morţii”, prin încercarea de eliminare, totală şi definitivă, a…adversarului întru vechime şi autoritate “nobiliar-prădătoare”!

Mândria, Demnitatea şi Eroismul constau, pe Planeta Idioţilor, în cât mai multe scalpuri, atârnate la brâu…în cât mai multe capete, înfipte în parii de pus oalele la uscat…

…Pe alte planete, nimeni nu-i nebun (sau tâmpit…la alegere!) să-şi ia în seamă şi să facă rost de mai mult decât are el nevoie (fiziologică, de Duh etc.), pentru acel moment…

Aici, pe pârlita asta de planetă dementă, cea mai mare mândrie este să te împăunezi cu cât mai multe obiecte, jefuite (în mod samavolnic şi neruşinat) de la cei mai harnici, ori mai vrednici decât tine… – …obiecte  absolut inutile şi inutilizabile, într-o viaţă normal de om…

Locuitorii altor planete, vizitate de mine[148], au grijă să-i înveţe, de mici, pe urmaşii lor, să muncească, în mod demn…

Până şi pe Planeta Idioţilor, speciile celelalte decât omul au grijă să-i înveţe şi ajute pe urmaşii lor să înveţe a trăi din strădania lor…păsările îşi învaţă puii să zboare, îi învaţă să afle seminţe bune de mâncat etc…la fel moluştele, urşii, euglenele…nu, însă, şi microorganismele, rude cu oamenii, ca funcţie şi concepţie despre viaţă: microbii, viruşii…păduchii (ăştia-s ceva mai mari şi mai evidenţi, dar nu-s chiar elefanţi…iar  năravul parazitismului îl au din născare…).

Aici, pe Planeta Idioţilor, părinţii din specia umană sunt mândri, nevoie mare, tocmai când au posibilitatea de a-i creşte pe urmaşii lor, ca persoane care să nu ştie să facă NIMIC (decât, eventual, să-i păcălească pe fraţii lor, să ciordească de la fraţii lor…iar fraţii lor umani au, şi ei, grija reciprocităţii respectării ticăloşiei) – deci, îi nasc pentru a deveni păduchi,  paraziţi înverşunaţi, absolut inutili…apăraţi de ceea ce părinţii lor au avut neruşinarea să confecţioneze, împotriva naturii: “privilegii”…privilegiile de a nu face nimic, privilegiile de a ucide fără teamă, privilegiile de a jefui nestingheriţi…

Pentru a întări aceste “privilegii”, pentru “puii” lor umani, părinţii inventează “alegerea divină”!

Adică, frate dragă, Dumnezeu n-ar avea altceva de făcut, decât să legalizeze furtul şi omorul, sprijinind anumite familii…ale lui David, Solomon, Napoleonilor, Ludovicilor…Carolilor…ale lui Shang, Han, Liao Bang…

Şi asta, în condiţiile în care dumnezeul lor cel adevărat, Hristos Iisus, s-a ostenit până jos, la idioţi, să le arate, ca la chiori, ca la circulaţie: “aşa da, aşa nu”…

Degeaba!

Ba, chiar l-au omorât, în chinuri groaznice, l-au răstignit, pe acest zeu, atât de înţelept şi, mai ales, atât de generos: prostul nu-l suportă viu pe cel mai deştept şi mai bun decât el…mai ales, lângă el… – LEGE!!!

…Dom’le, să-ţi vină Duhul Cosmic, să stea, infinit răbdător, lângă duhoarea ta de om mincinos, ucigaş, hoţ, ticălos, pentru a da (sau, cum se zice: “a re-da”!) speciei umane starea de divinitate…iar specia umană să-L hulească, să-L răstignească, să-L asasineze cu ură, pe Duhul Cosmic, generos cum nimeni altul… – …oare cât de imbecilă poate fi o specie, dacă răspunde cu crimă – ÎNCERCĂRII DE ÎNDUMNEZEIRE?

Uite-atâta, cât de imbecilă a reuşit să fie, până acum (cel puţin…) specia umano-terestră!

…Idioţii sunt sortiţi să moară idioţi: PROSTIA n-are leac (aici, ca pretutindeni…dar dacă, pe alte planete, Prostia este o excepţie ruşinoasă, pe Planeta Idioţilor, Prostia este LEGEA SUPREMEI MÂNDRII!) – …decât, poate, în “CERURI”…adică, într-o viitoare stare, pe o viitoare treaptă existenţială…

*

…Şi toţi, fără nicio excepţie, vreţi Raiul Luminii Veşnice! Vă-nghesuiţi, agresivi, cu cuţitele-ntre dinţi, urlând să vi se dea “raiul”, că numai voi şi numai voi şi numai…îl meritaţi!

Nu, imbecililor! Fiţi orice: câini, cămile, licheni, gândaci, cremene ori huilă, peşti, copaci, cărăbuşi…fiţi caracatiţe chiar…şi veţi avea destul de mari şanse să populaţi Raiul – Lumina Înţelegerii Dumnezeieşti! Dar nu aşa şi nu acum: înafară de Sfântul Francisc de Assisi, cel hulit şi umilit (de către gloata maimuţelor humanoide!), dar şi cel EROIC ÎNTRU ÎNŢELEGERE ŞI BUNĂTATE… – …singurul dintre oameni, care nu semăna DELOC cu imbecilii-oameni, şi nici nu puţea a ticăloşie, ipocrizie, laşitate, crimă umană…cel care vorbea cu animalele, respectuos şi prietenos, lecuindu-le şi compătimindu-le! – …niciun humanoid n-are dreptul să-şi aducă duhoarea, nici măcar la milioane de ani-întuneric depărtare de Starea Spirituală de Rai!

…Hristos s-a cam lămurit cu voi, imbecili criminal-umani: numai atunci când, în Sfânta Lumină, vor fi venit, spre slavă, toate animalele şi plantele instinctului şi ale nevinovăţiei…cât şi ultimul Bolovan-Cristal-de-Nevinovăţie! – …numai atunci El, Hristosul Cel Păţit (din partea voastră…) va începe, probabil, să se gândească: “Ce naiba să fac Eu cu liota asta urlătoare, de idioţi incorigibili?!”

***

CORCIRE HIBERNALĂ

…Un tânăr îi istorisea prietenului său unul dintre visele sale de noapte, cele mai recente:

-…Se făcea că, pe întinsul câmpiei acoperite de zăpadă, naviga o corabie cu pânze…n-avea niciun matelot pe punte…, în schimb, avea altceva, mult mai preţios: o frumuseţe…stranie…fascinantă…unică!

-Ia te uită! – simulă amicul său o mirare, care lipsea, de fapt, cu desăvârşire (…de când îi povestea, oare, prietenul său de plictiseală, vise… – …tot unul şi unul, care de care mai bălţat?!). Şi tu ce-ai făcut?

-M-am îndrăgostit de corabia aceea, care tăia nămeţii, cu atâta eleganţă, de lebădă…

-Hm…şi? Cum s-a terminat visul?

-M-am căsătorit cu corabia-lebădă şi, apoi…am făcut copii.

-Cu cine ai făcut copii?! – i se păru amicului a nu fi auzit bine.

-Cu corabia-lebădă! – …cum: „cu cine”?!

-Ce vorbeşti? Păi, cum aşa? Ce fel de copìi ai putut face tu, om, cu o…corabie?

-Am putut, şi încă cum…şi în ce ritm debordant şi cantitate: mii de… bărcuţe!

…Replica amicului?

Fireşte că n-a mai existat.

***

CRIMA COSMICĂ

…Un pod peste o apă bâhloasă, undeva, în Norvegia. Soarele a ucis pe cineva, din nou, din nou, din nou…: sângele crimei astrale se revarsă peste întreaga lume în lanţuri – lanţurile făurite de ea însăşi: lanţurile urii, lanţurile singurătăţii, lanţurile instinctelor barbare, nedresate şi, în fiece clipă, gata să devină complice ale Asasinului Soare.

În acest amurg înspăimântător, omul se simte o entiate strivită de batjocura zeilor sarcastici, sălbatici…Cerul (…care se retrage din toate, se furişează, culpabil şi complice Soarelui Asasin, din faţa privirilor deznădăjduite ale omului…) este ca un fel de „fumoar al crimei”!

…Omul din mijlocul podului se ţine cu mâinile de cap…este pregătit (…sau aşa-i place să creadă…), în orice clipă, pentru gestul final şi fatal: fascinant, este atras de sclipirile tulburi ale apei, care curgea încet, pe sub pod, de parcă ar aştepta saltul în neant al omului copleşit. Omul din mijlocul podului simte, pe clipă ce trece, că, din carnea şi sângele său, năvălesc, îngrozite de ce văd „înăuntru” (cumplit abator de speranţe!) – …umbre, umbre…milioane de umbre…care, apoi, se apucă să urle, parcă din temeliile lumii, din pricina a ceea ce descoperă a fi acel, cu adevărat, atât de râvnit „înafară”!

El însuşi este redus la o umbră roşie, pe fond roşu…

Nicăieri nu-i lume! – peste tot, ABATOR!

…Nimic nu i-a ieşit, în toată viaţa lui zbuciumată, de pictor „independent” (…ca şi alţi demenţi geniali ai bazarului oribil, ca sfârşit de lume…bazarul veacului XIX: Vincent Van Gogh, Paul Gauguin, Toulouse-Lautrec, Paul Cezanne…), bântuit de experimente coloristice şi formale absurde, sinucigaşe…a ratat iubirea, IUBIREA („…la-nceput, mai înainte de toţi zeii, a fost Eros-Iubirea”…[149])! – de câte ori s-ar fi putut ea împlini, a ratat-o!

…Fecioara Divină îi apare omului celui din mijlocul podului ca fiind un revers evanghelic: Prostituata Divină…datoriile la moşia sa din Ekely cresc…ipotecile pe moşie i se dublează…triplează…şi el, pictorul de geniu,  este cu totul neputincios, în faţa năvalei Lupilor Negri! …Mai mult şi mai torturant: la capătul din zare al imensului pod, peste Styxul norvegian, doi tineri filisteni se plimbă, cu gesturi mecanice, repetate, ţăcănit, la infinit…Un bărbat în negru şi o fată în negru, tăcuţi şi solemni, îi dau, parcă, prin înseşi mişcările lor mecanice, echidistante, ale mădularelor, lecţia tiranică a unui echilibru artificial, de care n-a fost niciodată în stare…bielă-manivelă sau maşinărie de ceas asasinat, cu dalta şi ciocanul…un-doi, un-doi…un-doi…un-doi…înnebunitor ritmul acesta de strigoi, de vampiri, de zombies…: un-doi, un-doi, un-doi…aşa păşesc, ca la paradă (…omul din mijlocul podului nu suferise, niciodată, armata şi absurdul mecanicii ei criminale…îl îngrozea, incredibil, coşmaresc, agonia marşurilor, a mişcărilor comandate, TOATE, dinafară!), pe podul morţii şi groazei, cele două păpuşi umane…funebrele două păpuşi umane…tinere şi matusalemice, în acelaşi timp…ba nu, mecanismele n-au vârstă, n-au ani, n-au viaţă…viaţa…unde e viaţa?…unde e Dumnezeul Vieţii? – …”Nicăieri! – în triluri exasperante şi batjocoritoare, îi răspunde cerul-contrabandist de moarte…”Nicăieri!” – în triluri batjocoritoare, îi mugeşte, în urechi, apa tulbure, cu reflexe de mlaştină infernală…”Nicăieri!” – îi scoate ochii, cu degetele lui îngheţate, amurgul vântos…şiroaie de sânge i se scurg pe obraji omului singur…a orbit, a orbit, a orbit de atâta tăcere a mecanismelor lumii care nu mai există…asasinatul lumii a avut loc cu mii şi milioane de ani în urmă, şi nimeni n-a băgat de seamă, el, omul din mijlocul podului, este primul blestemat să-şi dea seama de acest oribil, cosmic asasinat…tac-tac-tac…tac-tac-tac…bat, neîndurătoare, pe pod, tocurile celor doi tineri ciocli…un bărbat cioclu şi o femeie-cioclu…!

…Se aude, atunci, în univers, UN URLET CUMPLIT, ISTERIC ŞI RUPT COMPLET DE RĂDĂCINILE NĂDEJDII… – …un urlet care zguduie firmamentul şi scutură stelele, le scutură de tot…de zguri ori de polen…un urlet care nu aparţine omului din mijlocul podului, ci este urletul de groază al tuturor fiinţelor, create de un demon bătrân şi pervers…create fără de voia lor, şi, apoi, semănate, şi împrăştiate, şi depărtate, din ce în ce mai mult, până la distanţe astronomice, una de alta, pentru ca Adevărul Crimei să rămână, veşnic, neîmpărtăşit, în univers…Adevărul Crimei să rămână monopolul zeilor-năluci, al zeilor însângeraţi la gură (…în şuvoaie mereu îngroşate, le curg bale negre, ca păcura, pe la colţurile gurilor lor cavernoase…) – …însângeraţi de sângele înnegrit al acestor creaturi…create şi, pe rând, asasinate şi îngurgitate, apoi – …una câte una, una câte una, una câte una… – de către cavernele gurilor regale, zeieşti…imperial-cosmice…un urlet inuman, un urlet perfect uman…dar un urlet proferat de toate câte sunt gonite din om, ceas de ceas, clipă de clipă…!

…După două ceasuri de febră a groazei, epuizat de groază, EDVARD MUNCH[150] se duce acasă, vindecat, temporar (…adică, pentru câteva ceasuri…) de frigurile singurătăţii, să-şi picteze, direct pe pânză, horele nălucilor demente, paralizante, ameninţătoare… – …cumplit premonitorii…

***

EXPERIENŢA

…O viaţă întreagă de boli cumplite, de suferinţe şi chinuri neînchipuite, de catastrofe morale şi fizice…

„Dacă aşa ceva se poate numi viaţă…” – vor zice toţi, fără discriminare, de rasă, sex şi intelect.

Ajuns (singur, de toţi părăsit…), pe patul de moarte (…de unii – compătimit, la modul pur declamativ! –  …dar, de cei mai mulţi – cu infinită aroganţă şi suficienţă imbecilă – dispreţuit…) – „ghinionistul sorţii” murmură, cu faţa-n sus, pe mindirul de paie – cu ochii larg deschişi, întrevăzând cerul, prin tavanul crăpat, al colibei sărace, care-i cunoscuse toate zvârcolirile vieţii:

-Cel puţin, am trăit. Am trăit şi lumea asta. Cu intensitate maximă am trăit-o – sorbind trezitoarea, înviorătoarea cupă cu amărăciune, până la fund: fără nicio limită, fără nicio restricţie, fără nicio omisiune…Onest, deschis…n-am mimat, n-am trişat pe nimeni şi nimic. În felul acesta, am fost în stare, prin simplă deducţie, să-mi dau seama şi de existenţa părţii celeilalte – cea senină şi luminoasă…

Se opri o clipă, sufocat agonic…apoi, sfârşi, în şoaptă, cu seninătatea-i ultimă şi, paradoxal, extrem de vie, ca o ultimă răbufnire vizibilă, de pălălaie a Focului Sacru – explozivă, atotacaparatoare, precum o sinteză atotvizionară, atotiluminatoare – supremă:

-…O experienţă, la urma urmei, interesantă şi palpitantă, nu? Poate, doar, puţin prea lungă…

***

„PRINŢUL PARADOXURILOR”

…Sir OSCAR WILDE[151] (numele întreg: Oscar Fingal O’Flaherty Wills Wilde (n. 16 Octombrie 1854, Dublin – d. 30 Noiembrie 1900, Paris), irlandez prin născare, englez prin decizie artistică – este unul dintre cei mai sclipitor de inteligenţi scriitori, din istoria lumii. Aristocrat şi Poet, nefiind mediocru, precum mai toţi membrii societăţii victoriene – ci „excelentissim”, prin inteligenţă şi har („Prinţul paradoxurilor!), i-a supărat straşnic, pe contemporanii săi…

Un om care depăşeşte mediocritatea nu va avea, niciodată, „prieteni” adevăraţi, ci, cel mult, „cunoştinţe” (de cele mai multe ori, teribil de dezagreabile, dacă nu chiar greţoase!).

Sir Oscar Wilde a fost condamnat la temniţă grea, pentru „ultraj grav, adus bunelor moravurişi tulburarea liniştii publice”. Ultima parte a condamnării o ispăşeşte în închisoarea din Reading.

…Să ne imaginăm un dialog, între celebrul autor al “Baladei temniţei din Reading”, Oscar Wilde – şi o…”cunoştinţă”, dintre cele care ţi se bagă în casă şi în suflet, precum ploşniţele în lână:

-Cum, tu nu regreţi, tu, un aristocrat… – dă să-şi înceapă discursul moralizator – “cunoştinţa”.

-Înainte de a fi aristocrat, eu mă consider Poet! – replică, flegmatic, Oscar Wilde.

-Tu faci parte din lumea noastră…

-Iată un lucru pe care-l regret, cu adevărat…

-Cum adică, nu ţi-e ruşine să…

-Ba, chiar mi-e teribil de ruşine, că fac parte dintr-o societate care conţine tenii, ca tine…

-Chiar nu-ţi pasă ce zice lumea despre tine…că eşti un fost ocnaş?

-Nu contează ce crede şi zice lumea despre Poet, ci important este doar ce crede şi zice Poetul, despre lume…În ce priveşte expresia “un fost ocnaş”: eu mă simt cu mult mai …“ocnaş”, printre făţărniciile şi snobismele voastre asasine, decât m-am simţit la Reading, unde un bărbat a fost asasinat (voi, ipocriţii, ziceţi, bineînţeles: “executat de braţul drept al legii”!), pentru că şi-a ucis iubita trădătoare…E bine să reţii, pentru clipele dinainte de momentul când vei muri (dea Domnul să se-ntâmple asta cât mai degrabă!) stihurile mele, epitaful meu, pentru acest bărbat normal al lumii:

 

“Căci toţi ucidem ce ni-i drag
Şi-ntindem morţii prada,
Unii ucid cu desmierdări,
Mulţi cu priviri de-otravă,
Cei laşi ucid cu sărutări
Iar cei viteji cu spade”…

…Şi, acum – îi spuse Oscar Wilde “muştii de bălegar” aristocratic, care-i zumzăia, enervant, în urechi şi prin casă… – …adio şi n-am cuvinte!…pentru unul ca tine…

***

“GESSLER” ŞI VIAŢA

 

…Tot Sir OSCAR WILDE, se zice că i-a replicat unui diplomat, care s-a lipit de Poet, precum …“căcatul de cămaşă” (vorba nemuritorului Švejk!), spre a-şi exprima admiraţia, pentru “geniala neutralitate a Elveţiei”:

-Elveţia e neutră? – ricană Wilde. Nu, Elveţia e o curvă. În lumea asta, trebuie să-ţi asumi adversari, dacă vrei să exişti. Să-ţi asumi controverse, dacă vrei să te afirmi ca fiind o persoană vie spiritual. Singurul “cetăţean”, cu adevărat neutru, este cel mort.

-Cum aşa? – se scandaliză diplomatul de carton.

-Foarte simplu. Elveţia nu a existat decât în secolul al XIII-lea, prin Wilhelm Tell[152], care şi-a asumat, în întregime, disputa cu Gessler, în numele cantoanelor elveţiene, dornice de libertate. De atunci şi până azi, Elveţia este într-o agonie prelungită, pentru că refuză să-şi creeze şi asume un nou Gessler…

…Trebuie să recunoaştem că Oscar Wilde, cam toată viaţa lui, şi-a creat şi asumat, chiar fără măsură…numai ”Gessler”-i…!

***

 

CONGRESE…

Pe lumea asta există tot felul de congrese anuale: Congresul Anual al Medicilor, Congresul Anual al Generalilor (…care neagă şi anulează tot ce s-a discutat în Congresul Medicilor…), Congresul Anual al Bucătarilor, Congresul Anual al Chimiştilor (…care distrug orişice „gusturi”, din precedentul congres, cel al bucătarilor…) etc….

Există, însă, pe Planeta Terra, şi un soi de congres al unor domni cu totul speciali… – ..care domni, însă, se caracterizează printr-o suavă eroare de pronunţie – şi anume, omisiunea vocalei tenebroase – „u”… – atunci când ei rosteau aşa: „Congresul Anal…al Homosexualilor”…

-Anual, bă, nu Anal! – le strigau oamenii străzii.

-Nu, nu… – murmurau ei, extrem de decişi, dar, încă, prudenţi.

Şi, oricât se dădeau de ceasul morţii „oamenii de bine” ai planetei (…există, din nefericire, şi astfel de creaturi…), ca şi, fireşte, lingviştii planetei (socotiţi, de toată lumea de azi, „plăgile Terrei”!), aceşti domni cu…”faţa la spate” se încăpăţânează (…cu energii care ar putea servi cauze mai bune…spre exemplu, cauza – …tot mai minimalizată şi chiar omisă… –  …a rămânerii în viaţă, în „concursul pentru existenţă, supravieţuire şi supremaţie autoritarist-terestră”, a speciei umane şi blocarea accesului caracatiţelor,  în bătălia pentru „primul loc al evoluţiei terestre”…pentru că, încă, n-am auzit… – …eu, cel puţin… – …de „CARACATIŢE GAY”…!) în eroarea lor de orientare…„prununţiativă”!

…De fapt, fiind cefalopode (…adică, au capul în picior! – …ce mai, adevărată „revoluţie orientativă”!), caracatiţele au, se pare (în planul revoluţionării orientării şi funcţionării segmentelor/componentelor fiinţei terestre!), ceva în comun cu domnii cei…”speciali” : aceştia din urmă au reuşit să reorienteze , şi ei, ceva:  locul gestaţiei şi-al naşterii: din pântece (…care se situează nu departe de inimă…) – în rect…

Deci, după ce specia umană va dispărea, prin atât de entuziasta şi energica activitate a „domnilor cu pricina”… – „domnii cu pricina” vor da mâna (sau tentaculul…după caz…), în semn de recunoaştere a similitudinii existenţialo-funcţionale -cu caracatiţele!

Sublimă alianţă ofensivă anti-umană!

Ura!

…De cât mai multe, ori …„URA”…pentru „Noua Ordine Mondială” („Novus Ordo Seclorum”…) – ca şi pentru ingenioşii, inimoşii (…cum s-ar zice, pentru cardiacii…maniacii!) ei promotori!

***

 

 

MÂNIE ŞI MÂNDRIE

 

…OSCAR WILDE bombănea, obosit moral şi scârbit…plimbându-se prin casa-i golită de „amici şi cunoştinţe”…Era, oarecum, ofensat de laşitatea cu care-l părăsiseră, toţi, după „internarea” sa, în temniţa de drept comun, din Reading:

–Mânie…mândrie… – ambele pot avea o rădăcină motivaţională comună. E doar o chestiune de mai mult sau mai puţin timp, precum şi o chestiune de personalitate, pentru ca una să se transforme în alta…

…Chiar dacă timp nu prea mai avea, personalitatea lui Wilde era intactă, ba chiar mai „zădărâtă”, după întemniţarea sa abuzivă. Mândria lui ofensată născuse, mereu, mânie…şi nu după „mult timp”, ci…fulgerător!

***

„DAR” ŞI „HAR”

…AUGUST STRINDBERG[153] (n. 22 ianuarie 1849 – d. 14 mai 1912), genialul romancier (născut într-o familie în care tatăl avea „sânge albastru”!), dramaturg şi alchimist suedez, cu înfăţişarea sa de muschetar, veşnic nemulţumit şi pus pe harţă – dar cu un suflet care semăna, mai curând, cu acela al donquijotescului (şi sarcasticului…) său personaj romanesc, Arvid Falk[154] – nu a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură. În detrimentul său, a fost nominalizată şi l-a şi primit, în 1909, prozatoarea suedeză, care a scris, cu precădere, literatură pentru copii – Selma Lagerlöf[155].

Un cunoscut, ca să-l zădărască, i-a spus, într-o zi, genialului creator suedez:

-Cum oare, tu, un geniu, un aristocrat, şi prin sânge, şi prin spirit – n-ai primit Premiul Nobel pentru Literatură, iar o femeie în mintea copiilor, l-a primit?

-Dragul meu, i-a replicat Strindberg, nu ştiu de ce te miri. Oameni ca mine primesc premii numai de la Dumnezeu! Cum să mă cobor eu, până la o atât de meschină cabală umană, numită…„Premiul Nobel”? Copiilor să li se dăruiască prăjiturele şi jucării, din partea celor asemenea lor! – …pe când aureolele sfinţilor sunt, strict, monopolul transcendenţei!

-Dar… – a vrut să continue cu infiltrarea otrăvii, acel „amic”…

-Niciun dar! Eu nu sunt spiritul care să accepte „daruri” – doar…”haruri”! Rămâne curat în spirit doar cel care se ţine departe de laudele şi „premiile” gloatei celei făţarnice şi greţos de prăfoase, jegoase şi cu pecetea ignarului… – …se ţine departe de cabalele otrăvite…care, adu-ţi aminte, l-au asasinat până şi pe fratele meu mai mare, întru Duh – MOLIÈRE[156]…

„Amicul” a trebuit să se lase păgubaş…pentru că, în definitiv, lumea ştia că şi el făcuse parte din acea „cabală a bigoţilor” iudeo-masonici, care voise a-l umili pe Geniul Suediei…fără a-i putea atinge, însă, nici măcar o pană, din vastele-i aripi vultureşti!

***

OM DE TREABĂ

…Fusese, cândva, o grădină ca toate grădinile, cu pomi cald-umbroşi, cu straturi de trandafiri, de salamandre, de ondine, de verze…

Acum, totul căzuse în paragină, totul cădea (…precum stelele date afară din constelaţii, pe uşa din dos…), înspre putrefacţie – totul se vestejea, penibil, dramatic şi jalnic…

În mijlocul grădinii stătea un rege. Un rege ca toţi regii – cu coroană pe cap, cu sceptru şi mantie roşie…dar un rege singur-cuc.

Nimeni nu-l vizita, pe nimeni nu chema, nimănui nu poruncea…Nu făcea nimic (era rege!) – stătea…

…A trecut vreme, peste grădină şi rege…multă, multă vreme…Când, într-o zi, după-amiază, printre tufanii de măceş, se ivi un coif, urmat de o mantie însângerată…apoi, de un cavaler cu straiele zdrenţuite de războaie şi harţe.

Cavalerul, cu chip mândru, privea grădina. Într-un târziu, adresându-se regelui:

-Ce-ai făcut din grădina asta, în care mă jucam eu, când eram copil…mă jucam cu fructele rumenite, căzute din pomi, drept în poala mea…mă jucam cu straturile de salamandre şi de ondine…înălţam verzele, cele gras-graţioase, strălucind de viaţă… – spre soare! Acum, totul e căzut, totul e veşted…Ce-ai făcut cu grădina copilăriei mele? De ce n-ai îngrijit-o? Ce tot mesteci, acolo, din fălci, aiurea? – se enervă cavalerul.

Regele îl privi mirat la culme…şi, în cele din urmă, grăi, cu greutate găsindu-şi cuvintele, pentru a nu răni orgoliul unui cavaler…totuşi:

-Păi…eu sunt rege!

Cavalerul se înfurie de-a binelea…aproape că făcea spume la gură:

-Ce vorbeşti? Tu eşti rege, hai? Nu contează ce eşti, contează ce faci! Ai trăit atâta mare de timp…şi degeaba, n-ai învăţat nimic!

Regele se ruşină…cum regi nu prea fac, de altfel….şi întrebă, aproape sfios:

-Şi ce să fac, acum? Ce mai pot salva…din tot ce n-am încercat a face…ori, poate, n-am isprăvit…?

Cavalerul îl măsură de jos în sus, cu milă, dar şi cu un dispreţ reţinut…apoi, scoase, dintre faldurile mantiei sale zdrenţuite, o săpăligă:

-Uite, ia asta, până una-alta, pliveşte buruienile…să nu-mi zici că tu eşti rege şi nu ştii: nimeni nu s-a născut învăţat…aşa că, trudind, vei reuşi să fii…cuiva, măcar ţie…de folos…Şi, în zilele ce vor veni, eu am să-ţi aduc şi alte unelte de grădinărit…şi seminţe, vii şi viu colorate…vei vedea!

…Aşa se şi întâmplă. Regele aproape că uită că-i rege, iar cavalerul îl ajuta să uite…dându-i multe de făcut, pentru biata grădină…şi ajutându-l, din toate puterile sale (…căci se înzdrăvenea şi cavalerul, cel ieşit din harţele lumii…şi uita de bătălii şi războaie, trudind, de cum răsărea soarele, peste roua florilor, până când luna-şi clipocea oceanul de lină lumină, blândă şi atotînţelegătoare, peste grădină…).

Şi, în sfârşit, după câteva luni de muncă „pe spetite”, dar cu râvnă şi dragoste făcută…pomii erau, iarăşi, îndoiţi de şale, sub povara roadelor…trandafirii, roşii ca sângele, dădeau semnul învierii…salamandrele se îmbăiau, iarăşi, în propriul foc, pe straturile de lumină…ondinele se scăldau în fântâna rourei florilor…

…Gnomii din adâncul gliei, cei care strând munţi de aur, acolo jos, în beznă, tânjeau, acum, să scape de aurul lor…şi se înghesuiau, mai că se suiau unul peste altul, la suprafaţa pământului…care mai de care, să se tocmească, şi ei, grădinari…măcar cu ziua…măcar cu ceasul…!

-…Dar… – şopti regele, care, transpirat de trudă, îşi pitise coroana şi sceptrul pe undeva, prin vreun tufiş, de nu le mai găsea, acum, sub incredibila abundenţă de petale şi roade ale pământului şi ale magiei straşnic-fulgerătoare a vieţii… – dar eu, acuma, ce mai sunt? Că rege…nu mai am cum fi…

Cavalerul, căruia sudoarea trudei îi alcătuise, pe frunte, o aureolă..sau, cine ştie, o coroană (…în niciun caz, nu cea rătăcită de ex-rege, prin tufani!)…îşi ridică chipul de peste truda mâinilor sale, îl privi pe fostul rege drept în albul ochilor…şi zise aşa:

-Tu, acuma, eşti mult mai mult decât un rege…şi chiar mai mult decât orişice împărat: eşti un OM DE TREABĂ…!

-Ce-i asta? – întrebă fostul rege şi actualul ignorant-„om-de-treabă”.

Cavalerul, cu lumina sudorii şiroind, se gândi o clipă, apoi îl lămuri pe conlocutorul lui:

-Asta…asta este ceva între a fi martir şi a fi sfânt…dar mult mai de folos şi mai eroic!

-Şi…nu mi-am pierdut, oare, autoritatea de rege? – şovăi, încă subtil-orgolios, ex-regele.

-Dar peste cine domneai şi porunceai, aici, în grădina cea părăginită…până a nu veni eu, să te trezesc şi să te mustru? – îl luă la rost, cu blândeţe şi înţelegere, cavalerul.

-Păi…peste nimeni…peste nimeni…da… – şopti, ruşinat, acum, ex-regele.

-Ei, dacă nu domneai şi nu stăpâneai şi nu porunceai, aici, înainte de a fi „om de treabă”… – …uite, acuma, porunceşti (binecuvântându-le şi binecuvântându-i, totodată!): pomilor, pe care i-ai încărcat, din nou, de povara dulce a roadelor lor…porunceşti şi eşti iubit de toate straturilor de aprinşi trandafiri, de toate văpăile straturilor de salamandre…de toată graţia fluidă a ondinelor…şi slavă blajină (…şi gras-elegantă, suavă în lumină!) îţi dau şi umflatele de har – sferele verzelor stelare…Iar, pe de altă parte, ţi-ai câştigat, în mine, un frate, care te admiră şi te iubeşte…după ce, la început, te dispreţuia şi-i erai străin…Oare nu ţi-e de-ajuns, nu-i destul, pentru tine, o, rege peste toate cele vii…  – …şi, datorită ţie, iarăşi ivite şi crescute-n lumină…omule de treabă?

Fostul Rege şi Actualul Călăuz al Vieţii Grădinii îşi limpezi chipul cu un zâmbet larg, parcă explodând, din interior, de mulţumirea împlinirii revelate…pentru prima dată, după miile şi miile de ani, de singurătate deşertică, sterilă!

…Cavalerul îşi întoarse ochii către ceruri. Mulţumea, arzător, astfel, Celui Care-l trimisese să-I restaureze Grădina…şi Omul!

***

 

RAZA DE LA MORGĂ

…Îl înţepau cu mii de ace, îl perfuzau, ziua şi noaptea, îl torturau, în fel şi chip…bolnavul de boala „rarissimă” (…aşa-i spusese medicul, după câteva sute de analize şi experimente golgotice…aşa le spusese medicul savant şi asistentelor de sector…şi rezidentelor!) – …cel bolnav de boala „rarissimă” şi halucinogenă, rezista, martiric, cu un zâmbet extatic pe buze, tuturor durerilor, tuturor chinurilor, tuturor călăilor…

…Era o rezervă de spital, de la etajul I. Rece şi de un alb îmbeznat. Tavanul era înalt şi înfipt în umbre groase, precum bolta unei catedrale romano-catolice. Lângă peretele dinspre uşă, în stânga – un suport de perfuzii, vopsit în alb crud, şi o măsuţă albă de fier. Lângă fereastră, paralel cu peretele despărţitor, dintre camerele-saloane, sau rezerve – tot pe stânga, un pat gol, tot de fier, zugrăvit în alb funerar.

În mijlocul camerei, era capătul unui al doilea pat, aşezat perpendicular pe peretele din dreapta şi cu căpătâiul rezemat de peretele despărţitor, din dreapta (…pentru că pe acest perete, sus, aproape de tavan, exact în dreptul patului acestuia, era instalat rezervorul de oxigen, cu tuburile aferente, plus instalaţii monstruoase, tentaculare, de reanimare şi de respiraţie mecanică, artificială…).

Dar patul acesta, deşi perpendicular faţă de perete, părea învârtit şi rotit heliotropic, contorsionat, într-un mod cam straniu: cu o faţă laterală, privind luminos, aproape extatic, spre fereastră (…pe care fereastră se vedea o bucată îmensă de cer, când senin, când învolburat… – …precum şi mare parte din clădirile situate în preajma pavilionului…în primul rând, clădirea morgii, fireşte, pentru că era cea dintâi, cea mai apropiată şi cea mai intens frecventată: de brancardieri, de medici şi asistente, de mulţimea rudelor îndoliate, care mai că se păruiau, cu cadrele medicale, pentru infama birocraţie a zecilor de acte, necesare pentru Eliberarea Cadavrului…spre lăcaşul de veci!) – iar cu cealaltă, neliniştită şi cam grăbită, zgâindu-se spre uşă… Lângă patul acesta, înspre fereastră, un dulap alb-fumuriu, cu o vitrină imensă, ca un ecran pentru proiecţii cinematografice (…dulap lipit de căpătâiul patului – cu vitrina-i reflectând, fidel, clădirile şi vânzoleala din curtea spitalului!) – iar pe latura dinspre uşă, o noptieră de un alb sever. Lângă noptieră, un cuier şi un alt „pom”, simetric faţa de cel din stânga (…aşa i se zicea, în jargonul spitalicesc: „pom”, adică un suport, pentru atârnarea, ca-n Bradul Cosmic al Magilor, a „darurilor”-pungilor cu perfuzii…).

Pe acest al doilea pat de fier zăcea, pe-o parte (…cu faţa spre partea dinspre fereastră…), bolnavul unic al rezervei…bolnavul cu boala-i „rarissimă”. Patul era pus,  cu latura dinspre fereastră (cum am precizat mai sus), lângă dulapul alb-fumuriu, cu vitrină şi-ncuiat… – …dulapul era-n paralel cu peretele alb…Dulap cu vitrină enormă, sadic-scânteietoare (…dar şi intens-„reproductivă” a dinamismului spitalicesc dintr-un colţ,  important şi viu, al ogrăzii „bolniţei”!), din care asistentele scoteau, zi şi noapte, medicamentele „rarissimului” (…pe boala „rarissimă” a căruia medicii experimentau, în fel şi chip…zi după zi…) – ca şi instrumentele de tortùră medicală…

Unicul bolnav al rezervei avea ore de febră cumplită…ore complet aleatorii, de febră delirantă…dar, mai cu seamă, noaptea…

…De ce răbda atâtea, şi nu-şi punea capăt vieţii, bolnavul cel „rarissim”? Avea suficiente modalităţi s-o facă: să se spânzure de zăbrelele patului, să spargă vitrina dulapului şi să ia o supradoză de analgezice, ori de somnifere (…sau, cu o bucată din sticla geamului spart al vitrinei, să-şi taie venele de la mâini…)…să-şi oprească, singur, prin voinţă, respiraţia…zeci, sute… – …da,  sute de metode de a pleca, discret şi etern zâmbitor, din camera de tortùră… – …sute de metode funeste, care de care mai ademenitoare…

De ce, pentru ce, pentru cine mai trăia „rarissimul”…sărmanul martir al experimentelor medicale din acel spital…?

Nimeni, dintre cei care-l toturau, nu ştia, nu ghicea…ziua îl compătimeau, vag, pentru toate tortùrile pe care, tot ei, i le „executau”…dar, când îl vedeau zâmbind extatic, ca un dus de pe lume, renunţau (…sau uitau, pur şi simplu!) să-l şi compătimească. De fapt, el era dezgustat de orice compătimire… – …el urà, se revolta, mut, în faţa oricărei compătimiri…şi continua să zâmbească extatic…!

Căci nimeni nu ştia că, odată cu potolirea zarvei dramatice a mesei de seară, a termometrului de seară, a luării tensiunii, seara…a tratamentelor de seară…el avea întâlniri arzătoare, cu iubita sa…”doctoriţă”…aşa, da-da, aşa i se părea lui că i se recomandase…de unde venea, de la ce sector al spitalului, nu ştia…nici nu-l preocupa, în mod serios…nu-i ştia decât numele…dar, în febra iubirii, i-l uitase şi pe acesta! – …nu mai contau decât sărutările reci şi îmbrăţişările, încinse şi nocturne, ale „doctoriţei”…

…Deîndată ce se aprindeau, în clinică, luminile cele galben-leşinate, ea, „doctoriţa”, venea, parcă plutind în voaluri de raze, la patul lui, cel de vis-à-vis de vitrină…şi îl săruta, cu un surâs îngheţat întru o patimă de nestins…îşi dădea jos halatul alb, stetoscopul şi-l agăţa în cuier…rămânea goală, precum o statuie antică, din marmură de Paros…şi îl ţinea în braţe, fără păs ori răgaz, până la tortùrile de la miezul nopţii. În timpul tortùrilor, tot cu el în braţe şedea, tot goală precum o marmură de Paros era…fără să se sinchisească, măcar, de asistente, de rezidente, ori de medicii de gardă…îl săruta pe buze, cu gheaţa-ncinsă a patimii ei stranii, mereu… – …şi-i zicea, într-o şoaptă arzătoare şi alinătoare, în acelaşi timp:

-Sunt aici, cu tine…mă simţi?

-Da… – murmura el, în extaz, strângând, spasmodic, mâinile ei reci. Da, te simt…o, cât de bine e…cât bine-mi aduce dragostea ta sublimă, incredibila ta dragoaste sublimă…

-Să ştii, cât te ţin eu în braţe, nimic rău nu ţi se poate întâmpla… – …îşi continua ea şoapta…şi el orbea de razele-i iubirii mistice…

-Da…ştiu asta…simt asta…iubirea mea…iubirea mea…

…Un cutremur de fier se auzea, atunci…un cumplit zgomot, în liniştea nopţii – reverberat infinit…

-Dragonul Nopţii nu ne poate face nimic – îl liniştea, tot şoptit,  iubirea lui marmoreană… – …doar se cutremură de mânie stearpă, el, Dragonul Nopţii…precum vulcanii în erupţie se cutremură…Dragonul Nopţii poate să fărâme tot pământul, toţi aştrii… – …şoptea ea, febril şi neobosit… – …nouă tot ne rămâne un loc de refugiu: ne rămâne, iubitul meu, continentul secret al iubirii noastre arzătoare…continent care n-are nevoie să se sprijine de vreun pământ, nici de vreo stea, măcar…acest continent secret se sprijină pe sine însuşi…crede, iubitule, crede în iubirea mea, cea eternă…în iubirea noastră secretă…stai liniştit…stai liniştit, nu te mai frământa, nu te mai zbate…sărută-mă iarăşi…aşa, îmbrăţişează-mă…mai strâns…mai strâns… – îi murmura ea, fără contenire, până dimineaţa…

Şi „rarissimul” zâmbea extatic, auzind aceste murmure divine…o săruta, pe buzele-i reci de patima extremă, o îmbrăţişa…îi îmbrăţişa, cu exasperare, trupu-i din marmură de Paros…precum matelotul naufragiat în larg, când strânge frântura de catarg în braţe, spre a supravieţui, măcar încă vreo câteva ceasuri…aşa, spasmodic şi înflăcărat, îi îmbrăţişa „rarissimul” trupu-i de marmură rece…trupul rece şi alb…strălucitor de alb, în noapte şi-n beznele morţii…trupul de marmură al unicei sale iubite…trupu-i încins-încins, tot de patima-i extremă…fireşte…fireşte…

…Când „rarissimul” a murit, într-o noapte, cu mult înainte de dimineaţă, cu acelaşi zâmbet mistic, extatic, pe buze… –…da-da, ea, mistica-i iubită, goală şi albă, precum o statuie antică, din marmură de Paros, îl chemase pe continentul cel suspendat şi secret, de dincolo de toate stelele… – …una dintre asistentele de salon, scoţând, pentru analize acribioase, aşternutul, ciudat de curat, de pe patul „rarissimului” – a întrebat-o, aşa, într-o doară, pe asistenta-şefă – …însă cu gândul nu atât la copiii ei de-acasă, nu la „ex–rarissim”, cât, mai cu seamă, cu gândul la amantul care-o aştepta, deja, de-o oră, la hotel…cu icrele negre pe masa festivă (era ziua ei…şi-i vestise amantului, cu vorbe revărsate torenţial, în celular, motivul întârzierii ei…):

-De ce dragă, zâmbea tâmpitul ăsta, într-una, ca dilìul? Era nebun, da? Eu ştiam că nu e nebun, ci are nu ştiu ce pe la ganglioni…şi o febră misterioasă…

-Ei, şi tu, Anişoaro… – o mustră asistenta-şefă, care-şi scria, la măsuţa de fier, raportul de noapte, pentru întocmirea actelor de deces. Eu l-am studiat cazul ăsta ciudat, de mult, şi nu neapărat medical, ci, oarecum, psihologic, dacă un individ în agonie se mai poate zice că are „psihic”…Eu zic că-i destul de interesant cazul, d-aia m-a şi preocupat. Şi uite ce concluzii am tras.

Asistenta-şefă era cam grasă, cu gâtul scurt şi gros şi cu respiraţia întretăiat-şuierătoare, în mod periculos, la orişice efort fizic mai mare, ori la orice sentiment ceva mai intens, decât placiditatea perfectă (…avea o formă avansată de astm cardiac…) … – …aşa că avu nevoie de o „pauză de suflu”, care-i era necesară şi pentru oxigenarea plămânilor secătuiţi de prima parte a discursului ei, cât şi pentru viitoarea pulmonară oxigenare necesară, spre a-şi desăvârşi, printr-un „secondo tempo”, discursul…Aşa că, după vreo jum’ate de minut de gâfâieşli straşnice şi „palpitaţii la inimă” (…cel puţin, aşa declară ea, frust, mai târziu, în faţa comisiei medicale…care încerca să priceapă cauzele răposării extaticului „ex–rarissim”!), zise (cam şuierat, ce-i drept…):

-…Tu nu vezi că intră, pe fereastra camerei ăsteia, seara, când se aprind luminile în spital, o rază de lumină, de la becul, care nu-i stins toată noaptea, la morgă? Raza asta de la morgă se reflectă în sticla vitrinei dulapului cu medicamente…şi, probabil, de-aceea-şi lipea, nenorocitul, buzele, de fierul rece al dulapului…de parcă îl săruta, de zor… ba, ajungea  cu buzele chiar şi pe sticla vitrinei…vitrină în care cine ştie ce i se părea că vede şi se oglindeşte…nu raza morgii…şi îndată, de cum zărea reflexia razei de la becul morgii, se şi potolea, nu mai gemea oribil, ci închidea frumuşel ochii, şi numai îşi frământa, îşi contorsiona trupul, groaznic…ştiu eu ce vedenii va fi având, nefericitul, de la raza asta? Raza asta, tocmai de la morgă…hmmm…

-Dar când noi trânteam uşa de fier a dulapului cu medicamente şi instrumentar, de ce nu se trezea din delir, ci-şi strângea, şi mai strâns, perna, în braţele lui de schelet…? …ptiu! – …nu se dumirea deloc asistenta cea cu gândul la camera caldă, de hotel…şi la dragostea, cupidă[157] şi festivă, care va urma…

-Cine ştie, dragă, ce vedeau ochii lui? Febra, la ora aceea, îi creştea, până aproape să spargă termometrul…că se făcea de miezul nopţii, nu?! …Hai, Anişoară dragă, zău aşa, fă bine şi ajută-mă la raportul ăsta, că mor de somn…

-Mori, mori…da’ tu ce-ai căutat pe-aici, în noaptea asta, că doar eşti şefă, nu? – se miră, cam bădărăneşte, asistenta Anişoara.

-Ha! Păi tocmai asta-i: don’ doctor m-a pedepsit, pentru cei patru morţi de salon, care, cică, „au dat colţul” din pricina neglijenţei asistentelor din schimbul de noapte (…nu ştiu ce medicamente date aiurea şi o sondă introdusă mult alături de vezica urinară…hemoragie abdominală şi intestinală, nu glumă, nu un epistaxis[158] oarecare…şi…tot tacâmul, mă rog!) – …ştii tu…accidentele de ieri-seară… –  …şi m-a pus, şi pe mine, ca pe orice pifancă de rând, de gardă, astă-noapte…ha! Să le-nvăţ pe moacele astea de asistente, ce se face, ca să nu se mai întâmple ce s-a-ntâmplat…

-Da’ ce, fă, eu sunt „moacă” şi „pifancă” …că nu-s şefă? – se şifonă teribil, dar cam…cacofonico-agramat, Anişoara.

-Ei, Doamne, că doar nu ziceam de tine…ziceam de proastele astea…Hai, te rog mult, Anişoaro dragă…ajută-mă, că nu mai dovedesc…eşti cea mai bună, tu…eu am zis-o totdeauna, tuturor…şi lu’ don’ doctor…pardon, lu’ don’ profesor… – se linguşi asistenta-şefă, greţos şi vulgar, pe lângă subordonata ei.

-Uite, vin acum…lasă…stai aşa…îl facem amândouă, că se apropie ora raportului de gardă… – răspunse, rămasă tot cam bosumflată, asistenta ce urma să fie sărbătorită de amantul ei, printre cearşafurile murdare şi umede, precum broaştele râioase…deh, aşternut de hotel! – …uite că nebunul care-a murit, „ex–rarissimul”, avea cearşafuri curate…hmmm…ce absurditate…ce ironie a sorţii…

…Da, nebunul îndrăgostit de-o rază de bec funebru, de la morgă, MURISE CURAT…

…Curioasă era, însă, o expresie, aparent banală şi stingheră, dintr-o frază, care apărea în raportul alcătuit, de comun acord şi în grabă, de cele două cadre medicale semianalfabete, aflate de serviciu (asistenta Anişoara şi asistenta-şefă, cea deosebit de rafinat-intuitivă…): „Decesul obiectului experimentului medical (…şi urmau, aici, numărul experimentului, precum şi datele despre începutul şi finalitatea experimentului medical, la care fusesese supus „ex–rarissimul”…pe când era doar…”rarissim”!) s-a produs, între orele patru şi cinci dimineaţa ante meridiane, DIN PRICINĂ CĂ BECUL DE LA MORGĂ S-A ARS, INTEMPESTIV…”

***

 

„ROMEO ŞI JULIETA” – VARIANTA AUTENTICĂ

-Sunt aici, iubita mea…sunt lângă tine… – bâigui, emoţionat, iubitul…care nu-şi mai văzuse iubita, aşa, cu capul ascuns între palme…

Iubita îşi scoase capul dintre palme (…făcuse, până atunci, doar un gest teatral, atât de banal, la femei…):

-Şi dacă eşti aici, ce? – făcu ea, sarcastic şi caustic.

-Păi, sunt lângă tine… – se zăpăci junele, de tot.

-Şi ce dacă eşti lângă mine?

-Cum…

-Cu ce mă poţi ajuta, idiotule? – nu-şi micşoră causticitatea, iubita-i.

-Cum cu ce? Cu ce-mi vei cere…cu orice! – se avântă, entuziast şi imbecil, iubitul…ca toţi îndrăgostiţii: „pălit cu leuca-n cap”.

-Da? Păi…eu sunt gravidă…ai să naşti tu copilul, cumva? – muşcă, teribil de aplicat, iubita.

-Hăăăă….

-Ei, vezi? Să fac chiuretaj..n-am bani…tu eşti sărac…babacu-tău, Montague, nu-ţi dă un creiţar…că te-ai îndrăgostit, ca fraierul fraierilor, de o…”Capuletă”!

-Dar…

-Niciun „dar”! N-am nevoie de darurile tale, nătărău patentat! Nici hainele de pe tine nu-s ale tale!

-Hăăă… – încercă, în zadar, să-şi dezvolte discursul, idiotul iubit.

-Eu iubesc pe altcineva, care nu mă iubeşte…tu cu ce poţi să mă ajuţi, în chestiunea asta, peste măsură de delicată şi teribil de importantă, acum, pentru mine, hai?

-Iubeşti pe altul…am auzit bine? – căscă ochii şi gura, simultan, ca un peşte exotic, iubitul cel subit detronat…

-Da. Deci: poţi rezolva să fiu iubită de cel pe care-l iubesc?

-Hăăă…păi cum, adică…altul decât mine…ha?! – paralel cu neputinţa dezvoltării discursului, se insinua o turbare taurină, în imbecilul, fost iubit…

-Ei, vezi? Atâta ştiţi voi, bărbaţii – să fiţi tauri, întărâtaţi de roşu…cât despre ajutor, canci…

–CANCI???!!! – repetă, uluit, siderat, ex-iubitul… – …care nu-şi mai auzise iubita, aşa, vreodată…grăind în argou…!

-Da, canci! Făt-Frumos e..frumos…iar tu eşti o borâtură amărâtă! Deci, valea din faţa mea…lasă-mă cu necazurile mele…şi caută-ţi-le pe-ale tale…dar vezi, să fie cele adevărate, nu cele visate…”poetice”…ptiu!

…Astfel s-a încheiat adevăratul, AUTENTICUL ultim dialog, dintre Romeo şi Julieta!

…Ce zice Shakespeare…aaa, asta e treaba lui: apă de…”plouă”!

De aceea, nu-i mai ascultaţi, ca pe nişte oracole sacre, pe escrocii ăştia de scriitori…mai ales când sunt şi plagiatori notorii…pupăncurişti regali…şi saltimbanci de doi lei grămada[159]!

***

„APĂ CHIOARĂ”

-Lichefiaţi mai degrabă aurul, să pot să-mi fac baia zilnică! – porunci MIDAS-CEL-CU-URECHI-DE-MĂGAR[160], cu glas stins de slăbiciune, sclavilor săi (…Midas era tras la faţă şi gălbejit, de foame şi de sete, dar ochii, încă, îi scânteiau a lăcomie…mai curând, acum, din inerţie, decât dintr-o trăire adevărată…!).

Sclavii se buluciră, speriaţi (…ştiau, toţi, pe pielea lor, cumplitele mânii ale urechiatului rege…acum de tot prăpădit!) – şi aurul fu topit şi vărsat în uriaşul bazin.

Midas, tremurând de slăbiciune şi de febră, îşi întinse piciorul spre suprafaţa lucie şi strălucie, a lacului de aur…şi, dintr-odată, când piciorul său atinse suprafaţa de aur – aurul se transformă în…apă chioară!

Midas scoase un strigăt…nimeni nu ştie procentajul de dezamăgire şi pe cel de fericire descătuşată, după atâta amar de vreme a foamei şi setei, din acel strigăt dintâi al lui Midas…dar înclinăm a zice că bucuria, aproape delirantă, predomina, acum, cu asupra de măsură! Mai ales, poate, pentru că, pipăindu-şi, instinctiv, urechile, nu se mai scârbea şi îngrozea de lungimea lor ruşinoasă…erau, chiar, nişte urechi frumoase şi mici, ca nişte scoici cuminţi…:

-În sfârşit, APĂ CHIOARĂ! APĂ CHIOARĂ…APĂ CHIARĂ…chiar APĂ! LIMPEDE APĂ! O, zei, o, măreţule şi generosule Dionysos, o, măreţule şi luminosule Apollon…în sfârşit, m-aţi iertat! Nu ştiu de ce m-aţi iertat, dar m-aţi iertat…

Midas plângea…plângea în hohote: nu-şi plângea normalitatea recăpătată, naturaleţea recăpătată… – …nu-nu, ci plângea de o imensă fericire: tocmai pentru că-şi pierduse anormalităţile, îşi pierduse (în sfârşit!) toate cele contra legilor naturii divine…”dobândiri” monstruoase, pricinuite de orgoliul şi de lăcomia sa…şi de snobismul său fără minte!

…Din clipa aceea, nu mai porunci nimic, nimănui: după ce bău şi mâncă, pe săturatelea, de prin cămări şi pivniţe… – …singur, cu mâna lui, scoase, cu infinită răbdare, apa din bazin, şi-o puse în sticle…înjugă un car, tot cu mâinile lui cele desăvârşit fine, şi încărcă toate sticlele în car…

Midas-cel-normal îşi mână şi-şi îndemnă boii de la car, tot cu mâinile şi cu gura lui, către un munte, cu codri stufoşi pe coaste…Se refugie într-o peşteră şi trăi acolo până la sfârşitul zilelor sale. Îşi alesese o peşteră cu faţa spre Soare! – …da, pururea spre Soarele atât de incredibil iertător lui…. Acolo, în bungetul codrilor şi sub lumina Soarelui, cernută printre cetinile brazilor, Midas-cel-nou îşi potrivi, jur-împrejur, sticlele cu apă chioară…”apă chiară”!

Se uita, mereu, la ele, cu o fixitate dementă a privirilor: nu-i venea să creadă că zeii cei doi, marii zei, Luminatul Apollon şi Iluminătorul Dionysos, îi iertaseră pornirile lui groaznice, împotriva naturii divine… –  porniri atât de greţoase şi atât de groteşti… – …spre aroganţă, egoism, lăcomie, snobism nedemn şi carnavalesc…

***

BAGAJE PENTRU UN VOIAJ LA BĂI

…Doamna cu pricina sună la uşă. Nu era o surpriză – o aşteptam demult, senin…Îi deschisei, cu un surâs, nu cu cheia…

-Gata! Mi-am făcut bagajele, valizele…Totu-i gata şi-n ordine, cu etichete pe fiece bagaj…! – mă prefăcui eu a fi tare voios de voiaj.

-Ce atâtea bagaje? E simplu şi precis, totul… – mă luă la trei păzeşte, doamna, de cum intră…rămăsese cu mâna pe clanţă, fireşte.

-Ei…stimată doamnă…când pleci la astfel de staţiuni…la băi…ai de luat cu tine destule bagaje: păcate, nedumeriri, uimiri, minuni…frumuseţi şi tristeţi…Pe unele nu trebuie să le uit acasă, pe altele nu vreau eu să le uit, vreodată, oriîncotro m-ar duce…ducerea! N-aş mai fi eu…n-ar mai rămâne din mine chiar nimica!

-Ce să-ţi zic, de parcă ai fi şi însemnat ceva! – mă luă doamna peste picior…îi convenea, ba chiar „îi ridicasem mingea la fileu”!

-Eh…orişicât…o viaţă…şi nu scurtă…când te duci la băi, trebuie să fii atent să nu te răceşti de tot…ca o planetă ce n-a cunoscut apa şi fapta luminată, vreodată…

-…Dar pe nimeni nu interesează bagajele tale…pe nimeni dintre directorii, judecătorii…toţi funcţionarii de acolo…de la băi…zi-le impiegaţi, şi trage apa…dar tu chiar nu pricepi câtă incredibil de multă treabă (…înfiorător de multă treabă…), au ei, totuşi? – se nedumeri doamna cea grăbită -… dar, cu mine, se vede lucrul, se dovedea a fi straniu de amabilă, pusă pe lungi comentarii explicative…ceea ce, trebuie să recunoaştem, nu-i prea stă în fire. Cu mine, părea să facă, acum,  o excepţie…excepţională.

De obicei, ea este rezumativă, în toate, şi, mai cu seamă, teribil de austeră  – în comportament şi limbaj. Cu mine, părea să facă, acum,  o excepţie…

(Asta…de obicei: …eu am auzit-o, prin somn,şi înjurând cumplit…! – dar să rămână între noi…de-acuma, „tac mă cheamă”! – …eu nu vreau să mă pun rău cu ea…e prea simpatică şi îndatoritoare…nu mai vorbesc de înnăscutu-i spirit de onoare!).

-Da, da…stimată doamnă…pe conţopiştii de-acolo, de la băi, poate nu-i priveşte…doamna de la ghişeu, Conştiinţa…domnul grefier, Sufletul…ce să mai zicem de domnul Judecător…dar pe mine, pe mine însumi, tare mă interesează! Să ştiţi de la mine: oriunde te duci, pe lumea asta, pe cealaltă…pe celelalte, care-or mai fi şi cum se vor numi…dar tot băi rămân: se vrea să te speli şi să rămâi curat şi cu amintirile moarte, prinse în veşnicie, ca-n insectar…

-Hmmm…să zicem…da, s-ar putea exprima şi aşa situaţia… – mormăi,  cam indispusă, de data asta, doamna cea prearăbdătoare.

-Ei, la mine nu-i aşa…

-Ce să-ţi zic! C-oi fi tu mai special! – ricană doamna, acidă.

-Oi fi, n-oi fi special, eu nu vreau să pierd nimic, din ce-am dobândit, cu atâta trudă şi cinstit: păcatele au, şi ele, farmecul lor, ineditul lor…ce să mai zicem de uimiri, la care chiar trag nădejde că „undeva, cândva”, mi se va aduce luminarea…

-Lumânarea…vrei a zice… – mustăci doamna.

-Fie cum vrei tu, stimată doamnă…cum ziceam…vreau să păstrez minunile şi uimirile, ca pe bijuterii nepreţuite şi chei, da, adevărate chei, cu care voi intra în raza privirii tuturor…a domnului Judecător, mai cu seamă…

Doamna, care, de multişor, se uita, impacientată, la ceas, zise, cu glas neliniştit şi aproape alarmat:

-Hai mai repede…dacă ai spor la palavre, cu mine – nu la fel vei avea cu Charon…hai, că-i nervos, aud cum plescăie vâslele, impacientat…mi-e să nu ne răstoarne, pe amândoi, cu tot cu barcă…a mai făcut-o, şi asta, de curând!…Ăsta n-are nici milă, nici bun-simţ…niciun dumnezeu, ce mai!

-Ferească… – mă impacientai şi eu…şi ieşii pe uşă, fără s-o mai închid. Doamna cobora, deja, treptele debarcaderului.

-…Că de-ţi vei îneca tu păcatele şi uimirile, mare pagubă nu-i…dar ce se va face lumea…ce se vor face lumile… fără mine, ei?…Aud? – …dacă voi cădea…bâldâbâc, în Styx…hai? ce ruşine, acum, la bătrâneţile mele şi cu lumbago-ul meu nenorocit, cu care m-am pricopsit de la transportul, la băi, de data trecută…nişte politicieni, o şleahtă de şmecheri, toţi…care m-au băgat şi pe mine la apă…apa Styxului, la vârsta mea, auzi…Olimpul lor de derbedei! – îşi vărsă ea năduful, înjurând firav şi gâfâind teribil, de mersul grăbit, ba chiar precipitat…  – …îşi vărsa năduful ei de-o veşnicie, taman asupra mea, acum, stimata…

Dar, ce-mi plăcea la ea, nu-i pierise simţul ridicolului şi al umorului ei binecunoscut, etern!

„Achiesai” la graba ei apelpisită[161]…”achiesai” nu că aşa credeam şi eu, ci de nevoie şi cu nostalgie şi îngrijorare mare…nu de mine, nu!  – …ci de bagajele mele…

***

„FLATULAŢIA REZOLVĂ NAŢIA!”

…Două curve se-ncaieră.

Doi ologi se-ncaieră.

Doi orbi se-ncaieră.

Doi calici se-ncaieră (…tot ca orbii…).

Doi intelectuali se-ncaieră (nu doar „precum” calicii – ci „întocmai”…ba şi mai dihai!).

Doi bandiţi, doi criminali –  se-ncaieră şi ei. Ce să facă altceva?

Numai oameni de bine şi de foarte bine, nu-i aşa?

Unul şi una…

…Dacă aş fi mâncat ca lumea, la prânz (…nu să-mi mănânc, ca acuma. prânzul o dată la trei zile…) – aş fi spulberat, toată lumea asta îngălată, toată grămada asta de balegă – cu o singură flatulaţie, viguroasă şi sănătoasă.

(Cum, deja, se zice, pe ici, pe colo: „FLATULAŢIA REZOLVĂ NAŢIA!… – …OFERIND DISTRACŢIA!” …şi nu doar atât…).

Dar aşa…

Mai aşteptăm, până când ni se va da o raţie cumsecade, grasă şi săţioasă…de la catina săracilor, aia ce-i înfiinţată de-un miliardar aflat în culmea nemerniciei… – …miliardar în euro, nu aşa…orişicum!

Fraţi creştini, din toate ţările – UNIŢI-VĂ!

…À propos: vă lipseşte, cumva, ceva? Dacă „da” – treceţi, vă rugăm, pe la Biroul Internaţional de Ciordeală (B.I.C.)…şi nu veţi mai avea absolut nimic…din pricina căruia sau căreia să vă plângeţi că „aveaţi, şi, acum, dintr-odată şi subit-miraculos, NU MAI AVEŢI”!

Nu veţi mai avea ce aveaţi…şi asta, în mod oficial, ştampilat şi parafat!

…Dacă nu vă consolaţi, singuri şi discret, cu acest soi de „ne-avut”, vă rezolvă toate problemele rămase (…şi încă mult mai multe, pe deasupra…spinării, sub formă de darabană „cu amortizor”!) organele de represiune ale oricărui guvern care se respectă…că doar de-aia-s plătite, atât de „obez”, aceste organe de represiune, pretutindeni în lume! –  ….mai bine plătite decât brutarii, tâmplarii, învăţătorii, medicii, artiştii…adică, decât toţi cei care fac binele prin trudă creatoare şi continuă („ca fraierii”!) – …iar nu „cu bastonul pe cocoaşă”, cu gaze lacrimogene şi cartuşe (…încă nu se ştie proporţia dintre gloanţele de cauciuc şi cele de război, întru sporirea, substanţială, a  numărului de „crăciunuri”, „anafure” şi de „paşte al mă-sii”, dăruite, cu incredibilă generozitate, de către  conducătorii ţărilor, prin decret prezidenţial – …sau regal – EGAL! – …şi, fireşte, prin intermediul gârbacelor legale… – …propriilor lor popoare  „prezidenţiale” sau „regale”…atât de dornice de „sârbe pe spinare”, cât şi de „hore staccato, depline, aplicate la ficaţi, rărunchi ori spline”…) – „spre desăvârşita linişte şi deplinul confort plutocratico-mondialisto-globalist”!

*

…Ostenit-mort, m-am culcat în pat, azi-noapte, rugându-l pe Bunul Dumnezeu să-mi dea un vis frumos şi liniştitor.

Preabunul mi-a ascultat, cred, rugăciunea, atent şi „cu bună-credinţă”… – …şi a acţionat „în consecinţă”, conform normelor „în vigoare”, care-s pe cealaltă lume: m-am visat că sunt AL CINCILEA „GLONŢ MAGIC”, în asasinarea lui J.F.K.[162]….

***

ADEVĂRUL DESPRE ISTORIA TERESTRĂ

-Eu sunt patriot!

-Eu sunt şi mai patriot!

-Eu sunt deştept!

–Eu sunt şi mai deştept!

-Tu eşti urât!

-Tu eşti şi mai urât!

…Dintr-o astfel de escaladare a spiralei  prostiei provin toate războaiele şi catastrofele sociale, politice, militare – ale Terrei.

Simple afirmaţii goale, cu iz de joc de copii retardaţi, afirmaţii mecanice şi sfruntat-copilăreşti, nenorocite orgolii fără niciun temei, frustrări neţinute în frâu şi imbecile…

Toate astea alcătuiesc Istoria Terestră! – antică, medie, modernă şi contemporană…

Şi dacă această specie, profund degenerată, auto-numită „umană”, vrea să stăpânească Terra şi toate ale Terrei…mă rog, n-are decât să creadă că poate şi că totul va dura…dar adevărul este altul şi îngrozitor de previzibil: nu vor trece multe veacuri, când, despre specia umană, se va vorbi, cu ifose, prin muzeele de istorie naturală, ale noii specii planetar-dominante – CARACATIŢELE… – ….ca despre Epoca Brontozaurilor Tâmpiţi…ca despre Mamuţii Infatuaţi şi teribil de greu de suportat, de către scoarţa terestră…

*

…Sfârşitul Cărţii Terestro-Umane se apropie, dramatic (…grotesc şi fără pic de tragism!)  – vijelios, implacabil şi teribil de îndreptăţit.

***

NEDUMERIRI MARŢIENE

…Doi marţieni vorbeau între ei, stând pe acoperişul unui zgârie-nor:

-Uite, pe omul ăla, care traversează bulevardul, îl cheamă Potârniche. Deci, după legile imbecililor ăstora, pe care noi am venit, de atât de departe, să-i studiem – omul ăsta ar trebui să fie împuşcat şi mâncat – zise Marţianul I, cârmind din trompa-i încreţită, a dispreţ şi a greaţă.

-Păi de ce? Cretinii ăştia n-au ce mânca, şi se halesc între ei…sau cum? (…după cum vedeţi, în materie de lingvistică, marţienii ajunseseră departe, din moment ce auziseră de verbul „a hali” şi chiar ştiau şi ce înseamnă…) – îl întrebă Marţianul II, pe Marţianul I. …Erau, şi marţienii ăştia doi, fiecare cu specialitatea şi specializarea lui, ordonată de Centrul de Studii despre Terra, din Marte (C.S.T.M.): Marţianul I se profilase pe religie, sociologie comportamentală şi lingvistică, se pare, iar Marţianul II pe politologie şi pe dinamica internă a gastronomiei… – …sau cam aşa ceva…

-Cică aşa le-ar fi zis dumnezeul ăla al lor… – şovăi, oarecum, în cunoştinţele-i acumulate de pe Terra, Marţianul I.

-Păi ce fel de dumnezeu au? Un canibal, un bucătar, un măcelar…? – se miră Marţianul II…ba se şi cruci, pentru că Crucea este un simbol cosmic, nu-i aşa?

-Mda…aşa se pare…

-Şi ei îl iubesc, îl respectă…pe canibalul lor de dumnezeu…sau ce naiba fac, cu dumnezeul ăsta? – se interesă Marţianul II…semn că nu se simţea prea confortabil în specializările sale ordonate şi stricte…

-Îl iubesc, da, îl iubesc şi-l respectă, ceva… „maximum”…cel puţin aşa pretind ei, din gură… – dădu, afirmativ, din capu-i cu antene, Marţianul I.

-Păi, dacă-l iubesc, de ce se linguşesc pe lângă el, de ce îngenunchează, ca nişte sclavi ordinari, în faţa desenelor ălora…şi statuilor ălora, care-l reprezintă, cică, pe Cel Nevăzut…de ce-l slăvesc, cu groază? – se nelinişti intelectual Marţianul II.

-Nnnu ştiu…încă n-am ajuns la…la acest nivel de investigare a…minciunilor şi…şi…şi-al ipocriziilor umano-terestre… – se bâlbâi Marţianul I, ştiind că devine tot mai penibil,  prin gradul mic de avansare şi concentrare, în problemele şi chestiunilor umano-behavioristice…

-Şi cum, ei mănâncă şi se comportă după nume? – îl tot pisa Marţianul II.

-Cred că da… – îşi reveni, oarecum, din starea de blocaj al penibilităţii, Marţianul I.

-Uite, spre exemplu – pe mine mă cheamă REGE (se luă drept exemplu practic Marţianul II, ca să-l scoată pe Marţianul I din blocaj): asta ar presupune ca să mă sui pe vreun tron şi să conduc o liotă de cretini tereştri? – îşi continuă raţionamentul (mirat la culme de ilogicul acestui raţionament!), Marţianul II.

-…Nu ştiu, încă, dacă-i chiar aşa…dar nici prea departe nu-i, de ceea ce sugerezi tu: denumirile te pot ucide sau te pot ridica în rang, după câte am observat…Cuvintele sunt mai importante decât orice…doar ştii şi tu… – încercă să se dea doct Marţianul I.

-Păi, atunci când se înjură între ei, atunci când şi-l înjură, din toţi bojocii, pe dumnezeul lor…unde stau ascunse iubirea şi respectul ăsta, de care zici tu…respectul faţă de dumnezeu…faţă de cuvinte…?  – aaa? – se cam înfoie Marţianul II, a scepticism jignit.

-Pe dumnezeul meu, nu ştiu! Nu-i înţeleg nicio buche, pe toţi imbeclii ăştia, pe toată liota asta de mamifere inferioare, numite „oameni tereştri”…”capodopere ale creaţiei dumnezeilor lor”…pe toţi mamelucii ăştia (…vedeţi ce cunoştinţe istorice dobândiseră, totuşi, cercetătorii marţieni, asupra tereştrilor?)…pe derbedeii ăştia ipocriţi, impostori şi criminali, egoişti şi aroganţi până la demenţă… – …deicizi şi fratricizi… – pe care noi îi studiem de vreo 500 de ani! – izbucni, sincer şi cinstit, Marţianul I.

…Marţianul II dădu din cap, totodată înţelegător şi compătimitor…şi întrebă, apoi, voind să „finalizeze constructiv”, cumva, discuţia lor…:

-Am auzit, mai zilele astea, de secta şi de religia „RAELIENILOR”…oare, cu adevărat, ne vor contacta şi pe noi, extratereştrii, ca să salvăm, împreună, situaţia, cam „vânătă”, a planetei lor proprii?

Marţianul I zâmbi, îngăduitor:

-Păi, din moment ce şi-au extirpat, chiar de la numele lor, prima particulă silabică, „is-” (…sau or fi mâncat-o, cine ştie, prin fenomenul lingvistic numit…cred…”apocopă”[163]!), nu-ţi dai seama, oare, că ei, de fapt… „se turbează”?

-Poate…”turbează”…e activ, nu-i reflexiv… – spuse, timid şi şovăielnic, nespecialistul în lingvistică, Marţianul II.

-Nu-nu, ştiu bine ce zic…şi zic în limba lor, aia „sectantă”, a…”RAELIENILOR”: adică, am extirpat, şi eu, prima silabă a numelui „activităţii” lor cea de obşte…

-Adică…? – tot nu se lămuri Marţianul II.

-Adică…adică! – se cam irită Marţianul I, din pricina punctului de intimitate nepermisă, la care ajunsese discuţia lor. Adică…am scos prima silabă…                     ”mas-”…pricepi acu’?…şi a rămas „-turbează”! Ori trebuie să-ţi fac şi…desenul?!

…Toate deveniseră, în fine, clare („crystal-clear”!), pentru cei doi Marţieni – tocmai prin bezna absolută, care se lăsase, ca plumbul, peste bunul-simţ şi peste logica existenţial-terestră!

***

–„SFÂRŞITUL”

…Mulţi spectatori şi cititori se întreabă, după ce s-a isprăvit un film, sau după ce au închis coperta a IV-a a unei cărţi interesante, citite, până în acel moment dramatic (…al sfârşitului acţiunii şi cuvântului cărţii!) – cu nesaţ cvasi-nebunesc:

-Oare ce ar fi urmat, dacă regizorul sau romancierul ar fi avut mai multă răbdare (sau chiar imaginaţie…), şi ar fi continuat filmul, sau romanul său…?

Le putem furniza, în deplină cunoştinţă de cauză, un răspuns (…unul dintre multe…), prin cuvintele „Jurnalului închipuit”, al uriaşului romancier kârgâz, CINGHIZ AITMATOV[164]:

-Evident că lucrurile cele mai importante se întâmplă nu în timpul rulării filmului, sau în timpul lecturării unei cărţi…ci abia după terminarea filmului (după acel „Koneţ filma”, „Fin” sau „The End”!) – şi, fireşte, după „Sfârşitul” romanului…Pentru că isteria disperată a vizionării sau a lecturii nu se poate lecui decât prin continuarea, inerţială, furibundă, dar multiplicată la infinit (până la un început de manie…demenţă!) a fantasmării…Totdeauna, spectatorul ori cititorul sunt nemărginit mai fecund-imaginativi, decât regizorul (plictisit şi sâcâit, de „războaiele platoului de filmare”!), sau decât autorul de romane, care şi-a luat banii, plin de satisfacţie, pe „creaţia” sa (…teribil de febril-grăbită, de nevoile imperative ale soţiei şi cotidianului, în genere…!), de la editură…

…Să ţinem un moment de reculegere pentru cel mai enervant de naiv om, dintre oameni: măruntul, cu totul neînsemnatul Autor…arogant şi prost şi impostor…care uită că orişice Creaţie este apanajul divinităţii…el, Autorul, nu-i decât hamalul, mai priceput sau mai puţin priceput la stivuirea viselor şi gândurilor, pe care i le-a încredinţat, cu mare şi îndreptăţită îndoială – Singurul, Supremul Artist COSMIC: DUMNEZEU-HRISTOS!

***

EPILOG (…ori monolog?)

…De scris, am scris eu, aşa, într-o „doară de durere”…dar cine a citi, cele scrise de mine? – ăsta-i necazul cel mare!

Că, în ultima vreme, în Neamul Valahilor s-au întâlnit lepra şi cu ciuma analfabetismului sufletesc şi ale nesimţirii grase…nu „crase”! Li s-a îngrăşat sufletul şi obrazul, ca la porci, majorităţii celor ce-şi zic că-s de-o limbă şi-o durere de Neam, cu mine…!

Ce să mai zici? – că oricum ai zice, tot prost iese!

Ca-n  Doina Sfântului Eminescu – adevăratul român, cel, adică, neuitător de Dumnezeu, de ruşine şi de Sfânta Muncă Cinstită (…nu cel nebun de-a binelea, care vorbeşte, de unul singur, cu fantomele, la celular…şi nici cel vrăjit de ielele şi de dracii cei din televizoare, ori de pe ecranele, clipocind a moarte, ale calculatoarelor…) abia-abia mai poate să răsufle, „de-atâta străinătate”, câtă-a năvălit peste el, din patru zări, şi-i suge tot sângele, toată vlaga şi toată mintea lui…”cea de pe urmă”:

„Vai de biet Român săracul,

Îndărăt tot dă ca racul,

Nici îi merge, nici se ‘ndeamnă,

Nici îi este toamna toamnă,

Nici e vară vara lui

Şi-i străin în ţara lui!”

*

…Pentru cine scriu eu, oare, toate cărţile mele –  şi pentru cine-mi înşir eu poveştile mele „cabotinice”, cele lăsând urme groase de sânge, pe fiece filă? Că s-au adunat şi cam multe cărţi, cam multe file – dar şi prea mari şi multe băltoace de sânge…

…Nu mai ştiu. Cred că am ‘nebunit şi eu, de le scriu cărţile mai curând pentru mine…cât nu mai am nădejde în sufletul, cel scos dintre oase, al semenilor mei!

Dar şi dacă s-o afla vreunul (dintre semenii mei…), care să aibă nevoie de-un ceas de tihnă, dar şi de un ceas pentru adâncirea şi luminarea unei răni înviorătoare şi învietoare… – …apoi, să ia hrisovul ăsta al meu în braţe, şi să-şi înceapă rugăciune de iertăciune, către părinţii şi moşii noştri, cât şi către marile Duhuri ale Omenirii şi Cerului…dar să şi înveţe a râde nu „mânzeşte”, ori „prosteşte” (ca la parascoveniile celea de la televizor, cu…„râs înregistrat”…!), ci păstrându-şi măsura şi buna cuviinţă şi rânduială, precum şi înţelepciunea – atât în priviri, cât şi în pieptul conştiinţei lui, de om şi de valah…adică, SFÂNT!

…De-o fi aşa, ori de n-o fi deloc, eu nu-s răspunzător. Că eu, unul, totdeauna când i-am întâlnit, de-a lungul vieţii mele, pe oamenii de tot soiul, i-am sfătuit de bine, şi-am şi stăruit (până ce m-am ales cu sudalme grele şi înjurături păduchioase!), pe lângă toţi analfabeţii ăştia ai sufletului, care, acuma, au ajuns să nu mai sufere cartea…aşa li-i de greu şi greaţă de carte, că, atunci când o iau în mâini (cu scârbă şi frică, de parcă i-ar arde para focului…), o ţin invers…cu dosul în sus!

Oameni buni, eu v-am dat, aici, bună carte de învăţătură, de-acuma numai de voi atârnă ce-ţi face cu ea şi la ce veţi crede că vă poate sluji (…unii, cei mai mulţi, zic, deja, că „la aprins focul, cu ea!”…când merg de spurcă munţii şi câmpiile lui Dumnezeu, cu duhori de grătare ţigăneşti!)…  – …cum Iancu Văcărecu le zicea valahilor, acum vreo 200 de ani:

„V-am dat teatru, vi-l păziţi / Ca un lăcaş de muze; / Cu el curînd veţi fi vestiţi / Prin veşti departe duse.// Cu el năravuri îndreptaţi, / Daţi ascuţiri la minte, / Podoabe limbei noastre daţi / Cu româneşti cuvinte!„…

Eu nu v-am dat teatru (că n-am atâtea parale, ca muhaielele umflate de prostie şi bani, ale zilelor noastre!) – dar v-am dat cuvânt de învăţătură bună şi “ascuţiri la minte”, de gândire, de amintire şi, mai cu osebire, de stăruinţă asupra brumei de Duh, ce-o mai fi rămas prin voi…ca, la sfârşitul chinului vostru de îndreptare din strâmbare, “năravuri să-ndreptaţi” şi “podoabe limbei noastre să daţi / Cu româneşti cuvinte!”…(pe care le-aţi uitat, de dragul năucitorului…”O.K.”!). Că de nu-l vreţi voi pe el, pe Duh, adică…apoi el, Duhul, nu-i ca Vodă-Lăpuşneanu, să vă vrea el, împotriva voinţei voastre (“Dacă voi nu mă vreţi, apoi eu vă vreu, şi dacă voi nu mă iubiţi pre mine, eu vă iubesc pre voi, şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră!”): el, Duhul, e sămânţa de Dumnezeu din voi, dar Hristos nu vă va face “fraţii şi prietenii Lui”, cu forţa! Luaţi-vă de-o grijă, din partea asta!

El este Iubirea, dar tot El, de la voi aşteaptă răspuns, pe măsură, Iubirii…

…Dar, iar, de n-o fi rămas nimic, din toate astea, prin craniile voastre (..în plină putrezire!) şi prin inimile voastre (…în toi de împietrire…!) – …atunci, până ce-oi închide eu ochii, le-oi citi, cu fierbinţeală, aşa, de unul singur şi mereu…ca nu cumva să mă infectez, şi eu, de la virusul aprig al uitării depline şi al puţinei simţiri…pe care, cu mare drag, mi l-aţi da, ca să nu mă mai deosebesc de voi şi de fiare…adică să devin, deopotrivă cu uitătorii şi nărozii de voi, necititorilor (…aşa cum greu de răbdat, dar amarnic de adevărat ce mai zice nobilul cronicar Ureche): “asemenea fiarelor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte”…

…Eu mă duc…şi nu mă ştiu că-s pe ducă (…aşa cum nici pân-acum!) decât Dumnezeu şi codrii mei cei bucovineni… – …vorba veche şi “pe şleau” (…adică, pe “ne-izmenitelea”!), care vine (…dar cine s-o aştepte, s-o întâmpine şi s-o mai bage în seamă? – când noi, cei care am mai apucat să vedem şi ştim  Lumina Cunoaşterii şi pe cea a Duhului Dumnezeiesc, ne-om “pitrece” din astă lume, “răpănoasă, janghinoasă şi cu mult prea multă prostie jegoasă”…?!) – …vorbă de la bătrânii cei străvechi în sfinţenie şi straşnici paznici ascunşi, ai comorilor acestui Pământ Sfânt…paznici vrednici şi neînduplecaţi, ai tainelor şi vorbelor întru Duh:

 

„Eu mă duc, codrul rămâne,

Plânge frunza după mine…

După min’ nu plângă nime,

Că n-am făcut nici un bine,

Iar de-oi fi făcut vreun rău,

Mi l-oi trage sângur eu”…

*

…Eh, ăsta-i cântecul meu…asta-i jalea mea…dar nu trebuie să fie şi-a voastră, numaidecât!

Parcă eu pot şti ce „deal” jidovesco-americănesc…ce înţelegere şi afacere veţi fi făcut voi cu…cu ăia…de la „cucurigu”, de la „mansarda lumii”…?!

„Oricine, dar şi orice  – are un preţ!”…sau nu?

Ziceţi voi…răspundeţi voi…că eu am zis şi-am răspuns, prin tot ce-am scris!

…Apoi, dragele mele oi (…dobitoace, dar şi crunt îndobitocite, prăpădindu-şi Duhul, din prea mare slăbiciune şi aplecare către lucruri fără de rost şi numai cu lustru-sclipici negustoresc, şi lăudate „foc”, taman de dracii neguţători…dar şi din pricina falei voatre celei deşerte, „puţind a pustiu”, precum punga lui Dănilă Prepeleac!)…ce să vă zic, acuma, a despărtăciune? Păi, cam aşa: „Să ne revedem, cu mai mult bine…DREPT ÎN IADUL LUI SCARAOŢCHI!”

Ori, mai bine, să nu ne mai vedem şi cunoaştem niciodată…că ne-o fi mai bine şi mai lesne, atât nouă, celor cu slujba la Duh, cât şi vouă, celor săraci cu Duhul, bogaţi în prostie şi lene sinucigaşă, dar şi împăunaţi cu răceala de moarte a banului…”steagul de luptă al dracului”, împotriva Preabunului şi Preaîngăduitorului Creator, a toţi şi a toate…!

Dacă, însă, v-a fi, vreodată, urât, stând, pe-ntuneric şi-n groază… – …să luaţi lumânare (şi luminare!) din  cartea asta! Veţi vedea, atunci, măcar o parte din Calea Cea Mare, către Zbor şi către Lumina Văzduhurilor!

Iar de vă veţi simţi, mereu şi fără de răgaz al gândirii, fercheşi şi breji-mintoşi, „de vă vărsaţi pe dinafară”! – daţi cu cartea asta de toţi păreţii…or, treceţi pe lângă ea, fără să vă-ntoarceţi, spre ea, înapoi, cumva, privirea… – …cum a păţit-o Orfeu, „sireacul”, în Infern!

Că, de-o vedeţi (Cartea asta!) şi nu v-a părăsit prostia – …apoi veţi împietri de tot, precum Niobe, cea care şi azi plânge, că n-a ştiut citi, la vreme, Cartea Luminii, ca să afle că nu-i bine (dar deloc-deloc!), să-i superi pe Luminătorii Zilei şi-ai Nopţii…!

*

…Poate că DRAGOSTEA (Eros agapé) ar putea da vreo noimă, acestui haos, aproape desăvârşit?

Poate…poate: să tragem nădejde că „da”… – …pentru că EROS-BĂTRÂNUL-CEL-MAI BĂTRÂN este o entitate spirituală identic dementă atât în ciocnirea cu Viaţa…cât şi cu Moartea…numai că are într-însa şi indicibilul „FRUMOS”…ba chiar şi Revelatorul TRAGISM-prin-ABSURD!

Ceea ce, la urma urmei, s-ar putea numi şi „TRANSCENDENŢĂ”…!

Răbdaţi (cabotinismul, adevărat ori trucat!) – şi (dacă vă simţiţi „în vână”!) – CITIŢI! Citiţi, măăăi…de să rupeţi pământul ăsta! – …şi să faceţi ALTUL, incomparabil mai bun, mai însorit…mai plin de IUBIRE (…fără stimulare de-arginţi…!) – …un pământ cu totul NOU şi (pentru noi, cei robiţi lui acum şi aici!) – incredibil de FRUMOS!

…Din care pământ să lipsească TRĂDAREA!

Trădare, trădare şi iar trădare…asta ne mănâncă toate puterile, în orişice vremuri, la orişice neamuri, dar, mai cu seamă, la Neamul Daco-Valah!

…Dar, deh, şi eu, ca ţiganul: trag nădejde şi-atunci când mor…!

Mai ales atunci, da-da…că-i mai dulce (şi mai dementă!) nădăjduirea!

…Dar dac-o fi, totuşi, cartea asta pântecoasă, de sub nasul vostru…MIRACULOASĂ „DE-A BINELEA”, şi voi numai nu mă credeţi…ha?

…Om mai vedea.

Mda…

De-om mai trăi şi-om mai avea ce vedea!

              …semnează, pe gânduri –

                                                       Autorul…

***

POST SCRIPTUM: „SCRIITORUL SĂ SCRIE”!

-…Şi când doarme, Platon produce sforăituri inteligente… – îşi începu EVGHENII PETROV fraza…

-…pe când Măria Sa Prostul, până şi în toiul celor mai intense scremete „intelectuale” ale sale, tot flatulaţii scoate! – continuă, din instinct, ILIA ILF[165].

Şi „cei doi scriitori într-unul” izbucniră, simultan, în râs…aşa cum le făceau pe toate: repede, împreună şi cu folos…afară de moarte[166]!

*

…Mda…Am auzit, odată, următoarea afirmaţie: „Era aşa de prost X, încât reuşea să-i zăpăcească şi să-i pună pe picior greşit până şi pe adversari…şi-i învingea!”

Da, e adevărat, prostia îmbracă, uneori, forme năucitoare, cu totul şi cu totul aberante, ba chiar, paradoxal, poate – derutante…şi chiar „glorioase”!

*

…-„Ar fi interesant de ştiut…” – …mi-ar sugera „unii”, acum, la sfârşit, când nu mai pot îndrepta nimic… –  „…prin cele consemnate de tine, mai sus, oare ce vei fi  produs: sforăituri platoniciene, ori…doar hilare flatulaţii verbale?!”

…Răspuns-am eu acestor „unii”, ca şi „altora”…tuturor, de fapt: „Interesant este altceva – şi anume, ca scriitorul să scrie, să trudească, ooo, cu toată onestitatea să trudească, zi şi noapte să trudească, neîngropând nimic din <<talantul hăruit>> lui… – …şi să nu asculte deloc, dar absolut deloc, precum <<năpârca surdă din Biblie>>[167], de judecata nimănui. Căci există un singur ARTIST SUPREM şi un singur CRITIC ABSOLUT: Dumnezeu Atoatecreatorul. Şi El, Bunul (şi singurul DREPT!), se numeşte numai cu un nume, ales, precum mierea pe limbă, de nădăjduirea săracilor, orfanilor, orbilor şi leproşilor, adânc-răniţilor  şi necăjiţilor…care-s, pe pământul ăsta – SODOM: IISUS HRISTOS îi zicem noi acestui ultim dumnezeu, singurul Frate mai Mare al fiecăruia dintre cei căzuţi pe Cale şi obijduiţi, cumplit, de toţi cei ce-i trimit, c-un brânci batjocoritor,  pe Cale…”.

…Aşa că…, de-acuma… – …”TAC mă cheamă”!

Da, pentru că de-acuma, are cine vorbi, pentru mine şi pentru nădăjduirile mele, în locul meu şi-al nădăjduirilor mele, de „nebun întru Hristos”.

*

…Cum explica, pe la 1639, eruditul, de toate tainele lumii frământatul şi bunul abate franciscan Bernardo Gaizca Mendieta y Savayo  y Alcàntara (…pe care-l cunoaştem, atât de bine, dintr-o carte anterioară acesteia – „Nălucirile abatelui Bernardo”!…), în opera sa Întâmplări ciudate, la răscrucea dintre lumi – faptul că povestitorul, din când în când, îşi încetineşte povestea, oboseşte şi-adoarme?

 

„Dalba Lebădă-a Cuvântului osteneşte de praful grosier, care se tot depune, clipă de clipă, pe vorbele spuse, adică intrate-n contact cu această căzută şi jalnică lume.

Atunci când acest praf devine insuportabil de gros, şi vorbele încep să tragă, brutal, în jos, a <<mlaştină>> şi-a <<crâşmă>> – Dalba Lebădă a Cuvântului îl lasă, aici, jos, adormit, pe povestitor (…adormindu-l, spre-a nu se lăsa  infestat, în lipsa ei, de toate otrăvile lumii, pe care otrăvi el nu le poate osebi şi nu se poate feri de ele, dacă n-are, cu el, în Duhul lui, drept Sfântă Călăuză, Lebăda Cristică…putând re-deveni, fără de  ea, neputincios, grosolan, brutal, nedeosebit de gloata puturoasă… –  …surd şi şi mut!) – şi o ia înainte, ca să traseze, în largi volute celeste, prin baletul zborului ei extatico-sideral, LABIRINTICELE, DAR FASCINANTELE PROIECTE DE DRUMURI VIITOARE ALE CUVÂNTULUI, devenit din nou respirabil, din nou iscat-revelat, viu, printre stele şi sfinţi…

Când aceste pregătiri sunt gata, şi cuvintele îşi întrezăresc, printre cereştile lumini, Calea Cuvântului, Calea slobodă de praf, slobodă de brutalitatea oarbei fiare, slobodă de umilire şi-njosire…povestitorul se trezeşte (de fapt, e re-trezit de Dalba Lebădă!), şi-şi continuă cântecul extatic al Poveştii – înviorat, îmbujorat şi inspirat, întru tămăduirea Lumii, prin Logos Sacru – precum însuşi Orfeu.

…Povestea, deci, nu se termină niciodată, ci doar se întrerupe, spre a reînvăţa povestitorul să-şi respire curat cuvintele, printre stele… –  …cuvinte supuse, mereu, doar Libertăţii Cereşti, într-o mereu reînnoită rugă, cuvintele cu priviri podidite de lacrimi fericite, într-una aţintite spre Cuvântul-Stea, spre Izvorul de Cleştar Feciorelnic, al Tuturor Lumilor”.

***

 

 

 

(Adrian Botez, din vol. ŞOBOGRÉ -155 de povestiri scurte şi ultrascurte, Editura Rafet, Rm. Sărat, 2017)

[1] – A beatifica: a trece o persoană în categoria fericiților bisericii romano-catolice, aflați pe o treaptă inferioară sfinților.

[2] – A canoniza: a trece o persoană decedată în rândul sfinților.

[3] -Henric al IV-lea al Franţei a fost asasinat în 1610 (după încoronarea Mariei de Medici ca regină a Franței, în timpul unei călătorii la Saint-Denis, este asasinat de François Ravaillac).

[4] -Piazza della Signoria a fost creată în secolul al 13-lea şi a devenit cea mai importantă piaţă din Florenţa, datorită faptului că se afla în apropiere de Palazzo Vecchio şi Palatul Uffizi.

Originile acestei pieţe din Florenta pot fi găsite în secolul al 13-lea, când zona respectivă se găsea în proprietatea familiei Uberti, cea mai puternică familie din oraş, la acea vreme. Familia Uberti sprijinea gruparea ghibelinilor (o facţiune pro-imperială), în vreme ce opozanţii lor, familia Buondelmonti, îi sprijineau pe guelfi (facţiunea pro-papală). Cele două părţi s-au luptat pentru control, timp de mai multe secole la rând,, pâna când ghibelinii au avut întâietate. În 1266, după înfrângerea armatei imperial, în bătălia de la Benevento, guelfii i-au alungat pe membrii familiei Uberti şi toate proprieăţtile lor au fost confiscate şi distruse. Ca simbol al victoriei, rămăşiţele rezultate în urma distrugerilor nu au fost curăţate pentru mai bine de un deceniu, după care locul a devenit a piaţă publică. Atât Palazzo Vecchio, cât si Galeriile Uffizi, au fost construite tot pe fosta proprietate a familiei Uberti.

Construcţia unui sediu al conducerii oraşului a început la sfârşitul secolului al 13-lea. Terminat în 1322, a fost iniţial cunoscut sub numele de Palazzo Popolo, dar mai târziu a fost rebotezat, cu numele de Palazzo Vecchio. Din secolul al 14-lea, politicienii florentini au început să se adreseze poporului, din balcoanele de la Palazzo Vecchio, ceea ce a făcut ca cetăţenii Florenţei să se adune în piaţă, pentru evenimentele importante din viaţa politică a oraşului. Multe statui se pot găsi în Loggia dei Lanzi, o galerie în aer liber ce datează din secolul al 14-lea şi ce a fost construită, iniţial, pentru a oferi protecţie împotriva intemperiilor vremii, în timpul întâlnirilor şi evenimentelor publice. În 1583, acoperişul de la Loggia a fost transformat într-o terasă, legată de Palatul Uffizi, ceea ce permitea membrilor familiei Medici să asiste la evenimentele şi ceremoniile organizate în Piazza della Signoria.

[5] – Emilia-Romagna este o regiune din nordul Italiei. Are aproape o formă de triunghi dreptunghic, fiind limitată de Marea Adriatică la Est, râul Po la nord  și de Apenini la sud. Emilia Romagna este una dintre cele mai bogate regiuni italiene și este în general privită și ca una dintre cele mai frumoase, pentru a trăi în ea. Cel mai important oraș este Bologna, un centru istoric, cultural și de distracție de importanță națională. Alte orașe importante sunt Parma, Piacenza, Reggio nell’Emilia, Modena, Rimini, Ferrara, Forlì și Ravenna.

[6] – GOLCONDA, vechi oraș și fortăreață în sudul  Indiei Centrale (Andhra Pradesh), la c. 9 km de Hyderābād. Capitală (1512-1687) a vechiului regat condus de dinastia Kutb Șah, unul dintre cele cinci regate musulmane din Deccan. Cucerit de Aurangzeb (1687-1688) și anexat Imperiului Marilor Moguli. Celebru datorită diamantelor ce se aflau în regiune.

[7] – EMPIRÉU s. n. 1. (În mitologia greco-romană) Partea cea mai de sus a bolții cerești, unde își aveau lăcașul zeii; reședința zeilor. 2. (În Evul Mediu; în teologia creștină) Al șaptelea cer, lăcașul lui Dumnezeu și al sufletelor celor mântuiți.

[8] – Abruzzi sunt munți în centrul Italiei, în lanțul Apeninilor. Altitudinea maximă 2 914 m (vîrful Corno, în masivul Gran Sasso d’Italia). Sînt constituiţi din calcare și au numeroase forme carstice.

[9] – Papa Celestin al V-lea, pe numele laic Pietro Angelerio (n. 1215 – d. 19 mai 1296), a fost un papă al Romei. Este notabil pentru faptul că – făcând abstracție de papii din timpurile tulburi ale Schismei apusene – a fost ultimul suveran pontif, până la Benedict al XVI-lea, care a renunțat la funcția de conducător al Bisericii Catolice.

[10] – L’Aquila este capitala regiunii Abruzzo și al provinciei L’Aquila, din centrul Italiei, așezat în valea largă al rîului Aterno, în munții Abruzzi.

[11][11] – SAN FRANCESCO D’ASSISI ALL’IMMACOLATA (fondată în 1329). Adăposteşte rămăşiţele reginei Eleonora a Siciliei, suverana care a hotărât şi a promovat construcţia principalei clădiri franciscane din Catania, pe locul unde, altădată, a fost Templul Roman al Minervei.

[12] – MARCHITÁN, marchitani, s. m. (Înv.) Negustor (ambulant) de mărunțișuri din trecut. [Var.: marchidán s. m.].

[13] – FILIP AL II-LEA (spaniolă Felipe II de Habsburgo; portugheză Filipe II; n. 21 mai 1527 – d. 13 septembrie 1598) a fost rege al Spaniei, în perioada 1556 – 1598, rege al Neapolelui şi al Siciliei, în perioada 1554 – 1598, rege al Angliei şi Irlandei (co-regent cu Maria I), în perioada 1554 – 1558, rege al Portugaliei şi al Algarvelor (ca Filip I), în perioada 1580 – 1598 şi rege al Capitanatului general Chile (Regatul Chile) în perioada 1554 – 1556. A fost prinţ suveran al Celor Şaptesprezece Provincii, din 1556 până în 1581, şi a deţinut numeroase titluri de duce şi conte, pentru anumite teritorii.

Cunoscut sub numele Filip cel Prudent, a domnit asupra unuia dintre cele mai mari imperii, care deţinea teritorii pe toate continentele cunoscute atunci de europeni.

Filip s-a născut la Valladolid, fiind fiul lui Carol al V-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman şi al soţiei sale, Isabela a Portugaliei. În timpul domniei sale, Spania a fost cea mai importantă putere din Europa de Vest. Sub conducerea lui, Spania a ajuns la maximul de influenţă şi putere, a efectuat explorări în întreaga lume şi a colonizat teritorii, pe toate continentele cunoscute.

A fost descris de ambasadorul veneţian Paolo Fagolo, în 1563, ca fiind „de statură mică, cu ochi de un albastru pal, cu buze proeminente şi pielea roz, însă întreaga lui apariţie este foarte atractivă”. Ambasadorul a mai spus: „Se îmbracă cu mult bun gust şi tot ce face este plin de curtoazie şi graţie”.

Insulele Filipine au fost numită după el.

[14] -[14] –Kog-a-ion/”Capul Lui ION/ZALMOXIS”, munte sfânt al geților, amintit de Strabon, identificat prezumtiv cu incinta sacră din preajma cetății de la Grădiștea Muncelului. De fapt, ca Munte Sacru, NU ARE IDENTIFICARE MATERIAL-SPAŢIALĂ! – ci doar SPIRITUALĂ!!! (nota mea).

[15] –PASĂREA MAIASTRĂ este o pasăre simbolică, sau alegorică, din mitologia românescă. Are rang regal şi este ajutată la nevoie şi de celelalte păsări. Pasărea Măiastră este o fiinţă / entitate nepământeană, supranaturală, de pe Tărâmul Celălalt. Este de o frumuseţe deosebită, plină de lumină, o lumină celestă (PASĂREA DE FOC – PHÖNIX).

1. Vulcănescu spune că Pasărea Măiastră face parte dintr-un grup de fiinţe avimorfe, alături de PAJURĂ şi PASĂREA DE FOC. Sunt şi variante în care ea poartă numele ANDILANDI şi este prezentată ca fiind o fiică de împărat, transformată în pasăre, din cauza unui blestem. În fauna mitologică românească, Pasărea Măiastră este considerată REGINA PĂSĂRILOR, MESAGERA ZÂNELOR. Ca orice fiinţă supranaturală, înzestrată cu puteri magice, este destul de scumpă la vedere, frumuseţea ei unică şi lumina celestă pe care o răspândeşte încântând doar privirea celor cu adevărat privilegiaţi. Despre CÂNTECUL EI, CARE NU RĂSUNĂ DECÂT ÎN SINGURĂTATE, SE SPUNE CĂ AR ÎNTINERI ORICE ASCULTĂTOR. Pasărea Măiastră, PASĂRE JUSTIŢIARĂ, posedând o putere magică inepuizabilă, aparţine Tărâmului Celălalt, trăind izolat şi neexpunându-şi splendidul penaj multicolor, decât foarte rar.

[16] –COCIÓRVĂ, cociorve, s. f. Lopată mică de lemn, în formă de triunghi sau de semicerc, cu coadă lungă, pentru scos jarul sau cenușa din cuptorul țărănesc de copt pâine. [Var.: cociórbă s. f.].

[17] –GOSPODÁR, gospodari, s. m., adj. 1. S. m. Om care posedă o gospodărie. 2. S. m., adj. (Om) care dovedește pricepere, chibzuială în conducerea unei gospodării sau a unor activități publice. 3. S. m. (Reg.) Soț (în raport cu soția sa). 4. S. m. (Înv.) Domnitor.

[18] –OLMÁZ, olmazuri, s. n. (Înv.) Diamant de culoare trandafirie.

[19] –CÂINE – substitutul „domestic” al Lupului FENRIR/ZALMOXIS.

[20] -HAIT – Puhoi de apă.

[21] –GĂZDOI – Persoană bărbătească, om care găzduieşte pe cineva.

[22]–CÚHNIE, cuhnii, s. f. (Reg.) Bucătărie. ♦ Bucătăria principală a mănăstirilor și cea de vară a gospodăriilor țărănești.

[23] –OGRÁDĂ ogrăzi f. 1) Loc îngrădit în jurul unei case; curte. 2) înv. Îngrăditură făcută din lemn, piatră etc. în jurul unui teren.

[24] –SUMÁN, sumane, s. n. 1. Haină țărănească lungă (până la genunchi), făcută din pănură, dimie, postav gros etc. (bogat ornamentată cu găitane); țundră, zeghe, dulamă (1). 2. Țesătură groasă de lână lucrată în casă, din care se fac sumane (1); pănură, aba, dimie. [Pl. și: (2, m.) sumani. – Var.: sucmán s. n.].

[25] – MEGIÉȘ, -Ă, megieși, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (În Evul Mediu, în Moldova și în Țara Românească) Țăran liber, stăpân de pământ. Aici, cu sensul de vecin.

[26] –SÂNZIENELE sau DRĂGAICA, celebrate pe 24 iunie, reprezintă o sărbătoare a iubirii şi fertilităţii, legată de o serie de ritualuri pentru sănătatea oamenilor şi belşug în gospodărie, dar şi de practici ale fetelor, pentru a-şi afla sortitul şi momentul în care se vor mărita. Sărbătoarea Sânzienelor este legată de credinţe, precum aceea că jocul ielelor îl va lăsa mut, sau nebun, pe cel care îi este martor, şi practici precum folosirea florilor cu acealaşi nume, pentru bunăstare, dar şi aflarea alesului.

Sărbătoarea Sânzienelor ar avea, la origine, un cult roman, pentru zeiţa Diana/ARTEMIS (ARTEMIS-ZEIŢA LUNII “FEMININE” face CUPLU SACRO-COSMIC cu APOLLON-ZEUL SOARELUI  “MASCULIN”: DACII îi numeau, [şi a rămas legenda până azi!!!]”DALBII DE PRIBEGI”, adică “GEMENII DEMIURGI”, Cele Două Feţe ale Lui ZALMOXIS: Principiul Cosmic FEMININ / YIN, şi Principiul Cosmic MASCULIN / YANG!!!)  – numele de Sânziana, aşa cum este cunoscută sărbătoarea autohtonă, în special în Ardeal, provenind din „Sancta Diana„, în timp ce în Muntenia şi Oltenia se sărbătoreşte Drăgaica, după numele slav. După unii specialişti, sărbătoarea îşi are originea într-un cult geto-dacic, străvechi, al Soarelui, sânzienele fiind, adesea, reprezentate, de traci, înlănţuite într-o horă..

În tradiţia creştin ortodoxă, 24 iunie este ziua naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, adus pe lume la bătrâneţe de Elisabeta, eveniment ce pregăteşte minunea naşterii Mântuitorului, dintr-o fecioară.

Sărbătoarea Sânzienelor este considerată a fi şi momentul cel mai bun, la mijlocul verii, pentru culegerea plantelor de leac, dar şi de descântec. Astfel, în Noaptea de Sânziene, femeile merg să culeagă flori şi ierburi, care vor fi folosite contra bolilor şi altor rele.

Legendele spun că sânzienele, nişte fete foarte frumoase, care trăiesc prin păduri sau pe câmpii, se prind în horă şi dau puteri magice plantelor. Aceste zâne bune, dacă sunt sărbătorite cum se cuvine, fac culturile să rodească, dau prunci sănătoşi femeilor căsătorite, înmulţesc păsările şi animalele şi tămăduiesc bolnavii. În schimb, dacă oamenii nu le sărbătoresc cum se cuvine, ele se supără şi devin asemenea zânelor rele, cunoscute, în popor, drept iele sau rusalii.

Ielele sunt descrise ca nişte fecioare zănatice, cu o mare putere de seducţie şi cu puteri magice. Se crede despre ele că locuiesc în văzduh, în păduri sau în peşteri, pe maluri de ape sau la răspântii şi apar, în special, noaptea, la lumina lunii, rotindu-se în horă, în locuri retrase, dansând goale, cu părul despletit şi cu clopoţei la picioare, în unele variante. Locul pe care au dansat rămâne ars ca de foc şi iarba nu mai creşte acolo. Se crede că în Noaptea de Sânziene, ielele se adună şi dansează în pădure, iar cine le vede, rămane mut sau înnebuneşte.

(…) Practicile legate de cunună, de aprinderea unei torţe de către flăcăi, torţă numită „făclia de Sânziene„, alte caracteristici specifice Sânzienelor, îi îndreptăţesc pe etnologi şi folclorişti să considere această sărbătoare drept una a Soarelui (n. mea: ceea ce este, evident, o gravă eroare…dar, paradoxal, nu depărtează simbolistica tradiţională de…”DALBII DE PRIBEGI”!!!).

Sărbătoarea Sânzienelor se manifestă printr-o mulţime de ritualuri, menite să asigure rodnicia lanurilor şi fertilitatea. În timp ce femeile măritate pot urma ritualuri, pentru a avea copii, fetelor le sunt rezervate alte obiceiuri, pentru aflarea sortitului, în noaptea de Sânziene.

La baza acestor ritualuri stau micile flori galbene, numite sânziene, ce cresc în poieni şi care sunt culese de fete, în muzica şi chiuiturile flăcăilor, pentru a le împleti, apoi, în forma de cerc, pentru fete şi de cruce, pentru băieţi. Aceste cununi se pun în casă, pe porţi, la ferestre, pe şuri, pe stupi şi chiar pe ogoare, în credinţa că ele vor ocroti casa şi gospodăria, vor aduce noroc, sănătate şi belşug.

Fetele îşi aruncă aceste cununi pe un acoperiş, cele care rămân prinse, prevestind măritişul apropiat, sau peste vite: dacă nimereşte una tânără, fata se va căsători cu un tânăr, iar dacă i se prinde cununa într-una bătrână, un om în vârstă îi va fi alesul. Pentru a-şi vedea sortitul, fetele dorm, în noaptea de Sânziene, cu un bucheţel din aceste flori, sub pernă. De asemenea, dacă le poartă în păr sau la sân, fetele, dar şi femeile măritate, vor fi mai atrăgătoare şi mai drăgăstoase.

O superstiţie, care se referă tot la dragoste, spune că îndrăgostiţii care fac, împreună, baie, în râu sau în mare, de Sânziene – se vor iubi toată viaţa.

În satul Săncel, din Alba, tradiţia presupune că, în seara dinaintea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, gospodarii să îşi împodobească porţile cu o cruce din flori de sânziene şi un trandafir. În ziua de Sânziene, sătenii adună, de pe camp, flori şi fac cununi, pentru fiecare membru al familiei, dar şi pentru fiecare animal din gospodărie. Cununile membrilor familiei sunt aruncate, apoi, de un bărbat, pe acoperişul casei, acesta strigând şi numele celui căruia îi aparţine cununa. Bătrânii satului povestesc că fiecare cunună trebuie să rămână pe acoperiş, pentru a-l apăra de rău pe cel căruia îi este destinată, iar în cazul în care va cădea, respectivului membru al familiei îi va merge rău tot anul. Sătenii aruncă, apoi, pe acoperişurile grajdurilor, cununiţele făcute pentru animalele din gospodărie, tradiţia spunând că şi acestea vor fi ocrotite de rău.

(…) În Ardeal, se mai spune că, în ziua de Sânziene, pot fi căutate comori vechi, îngropate în pământ, deoarece, în noaptea dinainte, deasupra locului unde sunt ascunse, s-ar aprinde un foc.

[27] – CIREȘÁR, (2) cireșari, s. m. 1. (Pop.) Luna iunie.

[28] – IÉLE s. f. pl. (Mai ales art.) Ființe imaginare, din mitologia populară românească, înfățișate ca niște fete frumoase, îmbrăcate în alb, ca-n lumina lunii – zâne care apar numai noaptea, vrăjind, prin cântecul și prin jocul lor, pe bărbați, asupra cărora au puteri nefaste (unii, dacă le văd, se smintesc, muţesc sau se damblagesc); frumoasele, mândrele, dânsele, șoimanele, vântoasele, drăgaicele.

[29] –ZIMBRUL/BOUR – Animal din timpuri străvechi, bourul apare ca simbol al întemeierii Moldovei şi ca element preluat şi în stema Principatelor Unite; reprezentarea BOURULUI CU STEA ÎN FRUNTE ŞI AŞEZAT ÎNTRE SOARE ŞI LUNĂ sugerează sensuri legate de ARMONIA UNIVERSALĂ ŞI DE IMAGINEA GLOBALĂ A LUMII. În mitul despre originea statului medieval Moldova, bourul, asemuit cu zimbrul, are rolul animalului vînat, dar şi al animalului îndrumător. În momentele de criză sau în marile încercări ale istoriei, omul primitiv avea nevoie de un „animal-îndrumâtor”, pe care îl angaja într-o vînătoare ritualică, adică într-o acţiune de găsire a drumului cel bun. Cu acest sens, este posibil să fi fost folosit şi animalul menţionat în legenda despre vînătoarea lui Dragoş. În legenda despre întemeierea Moldovei, aşa cum o expune Grigore Ureche în cronica sa, Dragoş pleacă în Maramureş, în urmărirea unui bour, sau a unui zimbru – şi ajunge într-un loc din care nu mai pleacă; îşi întemeiază un stat şi îi spune Moldova. Legenda sugerează şi funcţia de jertfă sacramentală a bourului: orice sacrificiu de sânge consfinţeşte ceva. Faptul că efigia bourului apare, apoi, în stema Moldovei, dovedeşte că el simbolizează un atribut al întemeierii, al cîştigării identintităţii de neam; el este animalul cu stea în frunte, însemnat, ales şi destinat să reprezinte o colectivitate, întocmai ca în timpurile dacice, în care se ştie că animalul era venerat.

Eminescu reia acest motiv mitic în poemul „Memento mori”, în care oştirea zeilor daci călăreşte bouri care ajung cu „fruntea în nori”. În romanul „Fraţii Jderi” de M. Sadoveanu, bourul sihastrului este alb şi are funcţii protectoare; este „slujitorul schivnicului”, face legătura între peştera sihastrului şi mănăstire, călugării îl împovărează cu daruri pentru omul cel sfînt, iar apariţiile lui regulate dau de veste lumii că schivnicul nu s-a stins încă. în timpul vînătorii voievodale, el trece ca o apariţie de vis, este „văzut de toţi vînătorii”, pare coborît dintr-o poveste de „mirare”, este un mesager, dar şi un semn benefic pentru voievodul care voia să capete certitudinea că războiul trebuie pornit. Astfel, zimbrul este simbolul emblematic atestînd vechimea Moldovei şi PERMANENŢA VÎRSTEI DE AUR, prelungite prin neîntrerupta persistenţă a preistoriei, în istorie…

[30] –PAJURA/ACVILA (confundată, uneori, la nivel simbolico-tradiţional, cu VULTURUL…!): Cu înfăţişarea sa majestuoasă, cu zborul înălţător şi vederea acută, PAJURA este un simbol universal şi reprezintă ZEUL  ATOTVĂZĂTOR AL CERULUI. Reprezintă, de asemenea, curaj, victorie şi putere, tunet şi furtuni. Pentru vechii greci şi romani, era PAJURA era purtătoarea luminii pentru Zeus (Jupiter) şi reprezenta victoriosul Imperiu Roman pe steagurile legiunii romane. În  creştinism, PAJURA simbolizează omnipotenţa lui Dumnezeu, credinţa, ascensiunea lui Hristos şi pe Sf. Ioan. PAJURA/ ACVILA împărtăşeşte simbolismul păsării PHOENIX, pentru că, în legea creştină, se reînnoia pe sine la fiecare zece ani, zburând în soare şi, apoi, în mare, de trei ori. În felul acesta, devine un SIMBOL AL NAŞTERII DIN NOU şi al botezului. Un şarpe, în ciocul unei PAJURE, semnifică VICTORIA LUI HRISTOS ASUPRA SATANEI.

Forma de strană a PAJUREI, ţinând o Biblie, reprezintă inspiraţia Scripturii şi putere. De obicei, PAJURA este descrisă ca o emblemă solară, bătându-se cu şerpii sau în conflicte cu un taur sau cu leu, din care iese victorios, demonstrând TRIUMFUL SPIRITULUI ASUPRA PUTERII LUMEŞTI. În tradiţiile amerindienilor, aripile PAJUREI simbolizează razele soarelui, purtate ca pălării, ele reprezintă PASĂREA-SUNETULUI PRIMORDIAL şi Marele Spirit; PAJURA poate, de asemenea, semnifica ziua, şi este MIJLOCITORUL ÎNTRE OAMENI ŞI ZEI. Domnind ca un rege peste păsări, PAJURA este EMBLEMA REGALITĂŢII, o asociere dezvoltată de statutul său de cel mai popular simbol vestitor; simbolizează imperii, ca Imperiul Roman şi pe cel al lui Napoleon. PAJURA CU DOUĂ CAPETE a Bizanţului venea din simbolismul hittit al zeilor gemeni ai puterii şi ai tuturor ştiinţelor. Multe state au adoptat PAJURA ca embleme, steme – fiind simbol al patriotismului şi suveranităţii, pentru unele dintre ele, incluzând aici Statele Unite, unde este simbolul naţional. Asociat cu cele şapte păcate capitale şi cu cele patru virtuţi fundamentale,  PAJURA are semnificaţii bivalente, simbolizând MÂNDRIE şi DREPTATE – cf. www.scribd.ro.

“Aripile sale desfăcute, comentează Alexander, evocă LINIA FRÂNTĂ A FULGERULUI, sau BRAŢELE CRUCII. Mesager al celei mai înalte DIVINITĂŢI URANIENE ŞI AL FOCULUI CERESC, SOARELE, pe care este singura care poate privi, fără a-şi arde ochii (…) Dualitatea Vulturului şi a Şarpelui reprezintă, universal, pe cea a Cerului şi a Pământului, sau lupta dintre Demon şi Înger (…). Pasărea-tutelară, iniţiatorul şi psihopompul, ce antrenează sufletul şamanului, printre spaţiile nevăzute (…) Vulturul din stânga, are şi un aspect nocturn, malefic sau stâng. Din pricina nemăsuratei sale exaltări (…) –  Vulturul, ca şi Leul, este un animal regal, care încarnează gânduri înalte şi a cărui semnificaţie este, totdeauna, pozitivă . Simbolizează perceperea rapidă, patima ce consumă spiritual.  Simbolizează, de asemenea, o voinţă de putere neînduplecată şi mistuitoare. HRISTOS ŞI ANTIHRIST, ÎN ACELAŞI SIMBOL” – cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Ed. Artemis, Bucureşti, 1995., p. 475.

[31] –SISYPh m. 1. Mit. rege din Corint, condamnat pentru crimele sale a rostogoli în Infern un bolovan enorm pe vârful unui munte, de unde recădea mereu; 2. fig. stânca lui Sisyph, sarcină grea ce reclamă opintiri continue.

[32]– LIMA, cunoscută și ca Orașul Regilor, a fost fondată de conchistadorul spaniol Francisco Pizarro, la 18 ianuarie 1535, cu denumirea Ciudad de los Reyes. Capitală a viceregatului Perú (1544-1821), iar, din 1821, a Republicii Perú. A devenit, după cucerirea spaniolă, una dintre bazele puterii spaniole din Peru.

[33]– În DEŞERTUL NAZCA, pe o suprafaţă de 450 kmp, zace una dintre cele mai mari taine ale omenirii: desene gigantice pe sol, înfăţişând animale (păienjeni, maimuţe, lame, peşti…), plante, figuri geometrice şi fiinţe imaginare, care pot fi văzute bine numai de la mari înălţimi. Liniile au fost create între ani 500 î. Hr. si 500 d. Hr., în timpul unei civilizaţii mai vechi decât cea incaşă, Nazca, prin îndepărtarea pietrelor care acopereau solul. Zeci de cercetători s-au chinuit, zadarnic, să afle, de-a lungul timpului, scopul figurinelor.

[34] – CATEDRALA ROMANO-CATOLICĂ (1572-1603), distrusă de cutremurul din 1746 și refăcută ulterior (aici se află corpul mumificat al conchistadorului Francisco Pizarro.

[35] –BISERICA SANTO DOMINGO – construită în 1549.

[36] – FRANCISCO PIZZARO s-a născut la Trujillo, Spania, şi era fiul nelegitim al lui Gonzalo Pizzaro, un fost colonel de infanterie, lovit de sărăcie şi ajuns porcarul târgului. Mama sa, Francisca Gonzales, era o femeie din popor, de condiţie umilă.

[37]– Conform cronicarului GARCILASO DE LA VEGA, incaşul supreme, ar fi fost interesat, în prima instanţă, de propunerile arogantului preot, dar incidentul s-a declanşat când a pus mâna pe Biblie. Deoarece Atahualpa nu văzuse, în viaţa lui, o carte şi, în consecinţă, nu ştia să o deschidă şi să se uite în ea, incaşul a ţinut câteva minute Biblia în mâini, după care, plictisit, a aruncat-o pe jos.Şi atunci, lucrurile s-au precipitat.

Într-un acces de furie nebună, preotul Valverde a început să urle: „O, vedeţi voi, spanioli, acest porc arogant? Cum a aruncat cuvântul Domnului la pamânt? Vă absolv deci de orice păcat, tăiaţi-i pe pagânii spurcaţi!”

La semnalul dat de preot, spaniolii au început să tragă cu archebuzele în suita imperială a incaşului. Efectul a fost devastator, fiind amplificat de apariţia celor 62 de călăreţi. Acesta a fost momentul de cotitură al confruntării. În America de Sud şi de Nord, înainte de venirea conchistadorilor, nu existau cai, civilizaţiile precolumbiene nu cunoşteau acest animal. Aşadar, cei 7.000 de incaşi nu mai văzuseră, în viata lor, o asemenea făptură. Au fugit îngroziţi, socotind că e vorba despre un animal al zeilor, preferând să-şi abandoneze împăratul. Prima şarja a lui Pizzaro a vizat grupul compus din Atahualpa şi comandanţii trupelor sale. Atahualpa a fost capturat incredibil de uşor, din mijlocul oamenilor săi, care erau, deopotrivă, terorizaţi şi uluiţi, la vederea cailor. În timp ce oamenii săi erau cuprinşi de frenezia măcelului incaşilor, care nici măcar nu îndrăzneau să-şi ridice mâinile, Pizzaro l-a capturat pe Atahualpa, direct din lectica sa. De menţionat că incaşul era beat, iar câţiva spanioli au încercat să-l ucidă, marele Inca fiind salvat, în ultima clipă, chiar de un gest al lui Pizzaro, care şi-a întins mâna, pentru a opri, instantaneu, o lovitură de sabie a unui compatriot. Rănit la braţ, dar cu incaşul capturat, Pizzaro dăduse lovitura vieţii lui.

[38] –Virusul VARILOLEI, venind cel mai probabil din Columbia, s-a împrăştiat, în numai câteva luni, în toate teritoriile ocupate de incaşi. Milioane de oameni, printre care şi majoritatea conducătorilor, au pierit, iar singurii doi bărbaţi care puteau prelua imperiul, în acel moment, de criză, au inceput o luptă fratricidă,  pentru putere: Sapa Inca–Atahualpa şi fratele său vitreg, Huazcar…

[39] – Cronicarul Garcilaso de la Vega afirmă şi insistă, cu bună credinţă, că incaşul suprem ar fi fost interesat, în mod real, în primă instanţă, de propunerile preotului Valverde – dar incidentul s-a declanşat, când a pus mâna pe Biblie. Cum am afirmat mai sus, Atahualpa nu văzuse, în viaţa lui, o carte şi, în consecinţă, nu ştia să o deschidă şi să se uite în ea… Atahualpa “a ţinut, câteva minute, Biblia în mâini, după care, plictisit, a aruncat-o pe jos”. Şi, atunci, lucrurile s-au precipitat – “ajutate” şi de exclamaţia furibundo-turbată, citată mai sus: „O, vedeţi voi, spanioli, acest porc arogant? Cum a aruncat cuvântul Domnului la pământ? Vă absolv, deci, de orice păcat, tăiaţi-i pe păgânii spurcaţi”… Păcat că Biserica Romano-Catolică s-a rezumat, prin Sanctitatea Sa, Papa Ioan Paul al II-lea/Karel Vojtyla, doar să deplângă excesele Inchiziţiei – şi nu a decis o reală, severă şi îndelungă penitenţă (…însoţită de o formă sau alta de despăgubire, morală şi materială, a supravieţuitorilor-băştinaşi, din Americi – de Sud şi Centrală, în primul rând!), a întregii Biserici Romano-Catolice (şi a Băncilor Sale…!!!)…din moment ce “părinţii mănâncă aguridă, iar copiilor li se vor strepezi dinţii”…

[40] – Atahualpa şi-a negociat libertatea cu Pizzaro, oferindu-i acestuia, în schimbul eliberării sale, o cantitate uriaşă de aur.

Mare greşeală a făcut, pentru că, vom vedea mai departe, cum şi-a ţinut promisiunea fiul porcarului.

În schimbul libertăţii sale, împăratul incaş s-a oferit să-i umple cu aur spaniolului o cameră cu lungimea de 6,7 metri, lăţimea de 5, 2 metri şi înălţimea de 2, 4 metri.

Incaşul şi-a tinut partea de promisiune, camera fiind umplută cu aur, de către supuşii săi, în decursul a două luni.

Cu toate acestea, lacomul spaniol nu se îndura să-l elibereze, sperând, probabil, în mai mult aur. După câteva luni de prizonierat, Pizzaro se temea de un eventual atac al incaşilor, aflaţi sub comanda căpeteniei Ruminahui. În consecinţă, conchistadorul înscenează un proces de faţadă, în care îl acuză pe incaş de idolatrie, revoltă contra spaniolilor, precum şi de uciderea propriului frate, Huazcar. Mizerabilul personaj îl ameninta, în continuare, pe incaş, cu arderea pe rug, o moarte care-l îngrozeşte pe Atahualpa, deoarece, conform credinţelor incaşe, sufletul nu ar putea trece la viaţa de apoi, dacă trupul este ars. În tragica mascaradă intervine preotul Valverde, care visa numai convertiri pe bandă. Prelatul catolic intervine, spunându-i lui Atahualpa că, dacă se va boteza în cultul romano-catolic, va fi strangulat si-si va salva astfel sufletul (!). Încolţit, Atahualpa decide să se convertească, primind numele de botez Juan Santos Atahualpa.

Pentru a-l potoli pe sadicul Pizzaro, preotul Valverde decide să ardă pe rug doar veşmintele incaşului. Imediat după botezul în credinţa catolică, Atahualpa este sugrumat cu o funie. Cea mai tânără dintre soţiile lui Atahualpa, Cuxirimay Ocllo, în vârsta de doar 10 ani, fusese ţinută în prizonierat, alături de incaş. Pizzaro pusese, deja, ochii pe ea, astfel încât, după ce fata împlineşte 15 ani şi este botezată catolică, primind numele de Dona Angelina, fiul porcarului, aflat, acum, pe cai mari (la propriu şi la figurat) şi-o face amantă şi are cu ea doi fii, botezaţi Juan şi Francisco.

[41] -Regele CAROL QUINTUL…

[42] –DIEGO DE ALMAGRO – născut în 1479, în localitatea Almagro; fiu al perechii de concubini Elvira Guttierez şi Juan de Montenegro.  La fel de analfabet şi crud, ca şi „confratele” său întru crimă (şi asasinul său!), Francisco Pizzaro – dar ceva mai păgubos (în strălucire!) decât acesta,…

[43] -Cf. DIEGO DE ALMAGRO, pe site-ul francez  www.amerique-latine.com.

[44] –STẤNJEN, stânjeni, s. m. I. Unitate de măsură pentru lungime, folosită înaintea introducerii sistemului metric, care a variat, după epocă și regiune, de la 1,96 m la 2,23 m; lungime sau cantitate de material corespunzătoare acestei unități de măsură.

[45] – IN-FÓLIO, adj. invar., (2) in-foliuri, s. n. 1. Adj. invar. (Despre formatul unei cărți) În care coala de hârtie este îndoită în două, formând patru pagini.

[46] – IN-QUÁRTO, adj. invar., (2) in-quartouri, s. n. 1. Adj. invar. (Despre formatul unei cărți sau al unei file dintr-o carte) În care coala de hârtie imprimată este îndoită în patru, formând patru foi sau opt pagini.

[47] – MAHÓN, mahoni, s. m. Nume dat mai multor specii de arbori din regiunea tropicală a Americii, cu lemnul de culoare brună-roșiatică, foarte rezistent, folosit la confecționarea mobilei de lux.

[48]– TEC, teci, s. m. Arbore exotic originar din sudul Asiei, înalt, cu frunze opuse, întregi și cu flori albe, al cărui lemn dens și rezistent este folosit mai ales în construcții navale.

[49] –CALUMET-PIPĂ – reprezintă Omul Primordial, în picioare, în Centrul Lumii, deci pe chiar Axul Lumii şi făptuind, prin intermediul rugăciunii, materializate prin fumul de tutun, care nu e altceva decât suflul, adică, Sufletul – unirea dintre puterile chtoniene şi Zeul Suprem uranian, spre care se înalţă ruga lui. CALUMETUL-PIPĂ simbolizează, deci, forţa şi puterea acestui Om Primordial, microcosm, invulnerabil şi nemuritor. După alchimistul Geber, fumul simbolizează sufletul despărţit de trup (cf. Geber – De Alchimia, 1529).

[50] –GARCILASO DE LA VEGA, „INCAŞUL”, s-a născut ca Gomez Suarez de Figueroa, în Cuzco, pe data de 12 aprilie 1539. Tatăl său a fost vestitul conquistador, căpitanul Sebastian Garcilaso de la Vega y Vargas. Mama sa a fost Isabel Suarez Chimpu Ocllo, nepoata incaşului Huaina Capac şi concubine căpitanului spaniol. Statutul său de prinţesă Inca şi mamă a primului său născut nu l-a împiedicat pe Sebastian Garcilaso să se căsătorească, mai târziu, cu o femeie de familie bună (dona Luisa Martel, care era  cu doar patru ani mai mare decât Gomez) şi să o mărite pe Isabel cu un om de rând (Juan del Pedroche). Fiul lor a fost, aşadar, primul metis peruvian, şi ambele părţi ale familiei au avut grijă ca el să ia contact cu tradiţiile ambelor culturi. A învăţat, mai întâi, dialectul Quechua şi apoi spaniola, înainte de a se înscrie la cursurile elementare de latină, în Cuzco.

Jumătatea secolului al şaisprezecelea a constituit o perioadă dificilă, plină de rebeliuni şi războaie civile, în colonii, iar reputaţia lui Sebastian Garcilaso a fost pătată, în mod repetat, de acuzaţii de trădare. Totuşi, el şi-a păstrat averea şi, prin testamentul pe care l-a lăsat, în 1559, a aranjat ca Gomez să beneficieze de educaţie în Spania.Tânărul metis a pornit pe mare în 1560 şi şi-a cunoscut rudele paterne în Andaluzia – şi se pare că a studiat latina, pentru o vreme, cu Pedro Sanchez de Herrera, în Sevilia. Până în 1563, îşi asumase, deja, cu măndrie, numele tatălui său. De asemenea, a aflat, spre spaima sa, că originea sa mixtă, Inca, şi provenienţa din conquistadori, nu avea prea mare valoare, în Peninsulă. Garcilaso a mers, de mai multe ori, la Madrid, încercănd să obţină reabilitarea reputaţiei tatălui său, dar s-a lovit de judecători ostili şi de urmările nefaste ale acţiunilor tatălui său, consemnate în cronicile mai vechi, ale Indiilor. Scurta perioadă în care a luptat, ca militar, împotriva rebelilor Morisco nu a ajutat cu nimic la îmbunătăţirea poziţiei lui Garcilaso. După zece ani, fiind în imposibilitate de a se întoarce în Lumea Nouă, din cauza dificultăţilor financiare şi politice, a moştenit o mică avere de pe urma unchiului patern.Totuşi, la acea dată, din cauza represiunilor ce au urmat, după executarea lui Tupac Amaru, nu era recomandat, pentru cei din familia regală Inca, să mai rămână în acea regiune. Garcilaso nu si-a mai revăzut, niciodată, pământul natal.

Dezamăgit de insuccesul său, atât la curte, cât şi în cariera militară, Garcilaso s-a retras în mijlocul familiei sale, în satul Montilla, din Cordoba. Acolo s-a hotărât să se dedice studiului şi scrisului, încurajat fiind, în acest demers, de către un grup local de intelectuali şi literaţi. Operele sale publicate sunt Los dialogos de amor (Madrid, 1590), La Florida del Inca (1605) şi Comentarios Reales de los Incas (partea 1:1609; partea a 2-a, Historia General del Peru, a fost publicată postum, în 1617). În plus, se pare că Incaşul a scris, în timpul petrecut în Spania, o serie de poeme, un jurnal şi nişte manuscrise nepublicate, cum ar fi eseul său genealogic: La descendencia de Garcia Perez de Vargas.

Scrierile lui Garcilaso reprezintă o mărturie elocventă a frământărilor intelectuale şi emoţionale, cu care s-a confruntat acest  hibrid unic al Lumilor Noi şi Vechi. Prima sa “aventură literară” a reprezentat-o o traducere măiestrită în spaniolă, a unei capodopere aparţinând Renaşterii italiene, neo-platonicele Dialoghi de amore, ale lui Leon Hebreo. Prin opera sa, Garcilaso s-a afirmat ca un intelectual umanist European de cel mai înaltcalibru, dar, cu toate acestea, a subliniat originea sa metisă, semnându-se ca „INGA”, pe pagina de titlu. A atras, de asemenea, atenţia Inchiziţiei, care cenzurase anumite pasaje ale Dialogurilor, interzicând, mai apoi, tipărirea traducerilor sale în spaniolă. Garcilaso a fost influenţat de admiraţia sa pentru filozofia lui Judah Abarbanal, un evreu care îşi proclama, cu mâdrie, propria origine “nesănătoasă”, adoptând pseudonimul „Leon Evreul”.

O dată cu publicarea lucrării Florida, atenţia lui Garcilaso s-a îndreptat, din nou, asupra Lumii Noi. Timp de câţiva ani, a colaborat cu Gonzalo Silvestre, un supravieţuitor al expediţiilor lui Soto, în zona ce reprezintă, astăzi, sud-estul Statelor Unite, pentru a furniza o povestire epică a acelor călătorii. În povestirea sa, Garcilaso a recurs la analogii clasice, descriindu-i pe conquistadori ca personaje eroice, iar pe Indieni ca pe păgânii nobili, o analogie cu grecii şi romanii. Această perspectivă istoriografică a devenit şi mai pregnant, în ultima sa opera, monumentala istorie, în două volume, a Peru-ului.

Primul volum al acestei istorii vorbeşte despre originea şi ridicarea/construirea  imperiului Inca. În documentarea acestei lucrări s-a folosit de mărturiile prietenilor săi nativi din Peru, precum şi de propriile sale amintiri din copilărie, care abundă de poveşti ale rudelor Inca. Din nou, impresia general, pe care o lasă întreaga lucrare, este că populaţia Inca a domnit cu înţelepciune, pe modelul clasic al Romei păgâne. Singura lor greşeală adevărată a fost reprezentată de credinţa naivă în idoli, Garcilaso preamărind încercările spaniolilor de a-i converti. Totuşi, mesajul său este clar: incaşii erau un popor nobil, care merita să fie tratat cu respect şi care ar fi meritat, probabil, să aibă un rol, în guvernarea propriilor lor teritorii.

Al doilea volum (al cărui titlu a fost schimbat, fapt ce a dus la speculaţii, privind faptul că e posibil ca originalul Comentarios Reales să fi ofensat, prin sugestia sa, referitoare la legitimitatea regalitatii Inca) continuă istoria peruviană, de la venirea spaniolilor, până la sfârşitul secolului al 16-lea. Descrierea evenimentelor violente şi sângeroase, de la începutul colonizării Peru-ului, în contrast cu ordinea din interiorul regimului Inca, creionează, fără dubiu, ideea dezastrului pe care l-a reprezentat cucerirea spaniolă, pentru acea zonă. Garcilaso sugerează că principala problemă ar fi constituit-o o serie de neînţelegeri culturale: spaniolii erau luptători manieraţi şi creştini pioşi, dar faptul că nu au învăţat dialectul Quechua şi au subestimat/subevaluat cultura Inca a avut consecinţe tragice.

Garcilaso a afirmat, în era Inchiziţiei, a cărţilor interzise şi a intoleranţei rasiale, că aceste colonii spaniole ar fi avut nevoie de un nou regim, condus de oameni care să înţeleagă tradiţiile băştinaşilor şi, mai ales, să cunoască ambele limbi – spaniola şi dialectul Inca. Din păcate, această idee revoluţionară/progresistă (deşi subiectivă) a fost ignorată şi toate copiile Istoriei Inca din Peru au fost confiscate, pe tăcute, de oficialităţile regale, la începutul răscoalei lui Tupac Amaru, din 1781. Numai după dobândirea independenţei coloniilor, în secolul 19, a fost posibilă, din nou, citirea liberă a acestei Istorii Inca.

În ultimii săi ani, Garcilaso a devenit cleric de rang minor, şi-a îndeplinit îndatoririle religioase şi a avut grijă de un spital caritabil, fiind, de asemenea, tatăl unui fiu ilegitim (Diego de Vargas). S-a ocupat şi de afaceri, a încercat, în continuare, să capete recunoaşterea curţii regale, preocupat fiind, în același timp, de publicarea operelor sale complete. Garcilaso a murit de moarte bună, dar dezamăgit, pe 23 aprilie 1616. A fost înmormântat în catedrala din Cordoba. Amintirea personalității sale rămâne un punct de reper, pentru mândria peruviană şi nativ-americană (cf. rarebooks.library.nd.edu – selections from the Library of José Durand,  trad. din engleză, de Patricia Oana Botez).

[51] -Avem de-a face cu o licenţă scriitoricească: partea I a lucrării Comentarios Reales de los Incas a fost publicată în  1609, iar nu în 1601 – partea a II-a, Historia General del Peru, a fost publicată în 1617. Dar este foarte posibil ca, ceea ce vedea abatele Bernardo, pe masa din chilia abatelui misiunii franciscane, să fi fost manuscrisul părţii întâi (poate şi începutul părţii a II-a…) – pentru că, pe pagină, erau nenumărate tăieturi şi ştersături…

[52] –MANTIE – face parte din atributele regale ale zeilor. Călugărul sau călugăriţa, atunci când se retrag din lume, îmbrăcând rasa şi făcând legământul, se acoperă cu o mantie sau o capă. Acest gest simbolizează retragerea în sine şi întru Dumnezeu, despărţirea corelativă de lume şi ispitele ei, părăsirea instinctelor materiale. Îmbrăcarea MANTIEI înseamnă opţiunea pentru înţelepciune („mantia filosofului”). A-ţi oferi MANTIA, înseamnă a te oferi pe tine însuţi. Discipolul continuă tradiţia spirituală primită de la dascălul său şi se bucură de toate harurile acestuia.

[53] –CARTE – simbol al universului: „Universul este o imensă carte”, scrie Mohyddin Ibn-Arabi. În centrul Paradisului este Pomul Vieţii: frunzele Pomului, întocmai caracterelor cărţii, reprezintă totalitatea fiinţelor, dar şi totalitatea legilor divine. Dacă universul este o CARTE, înseamnă că această CARTE reprezintă REVELAŢIA şi, deci, prin extensie, manifestarea. „LIBER MUNDI”/CARTEA LUMII este MESAJUL DIVIN, arhetipul faţă de care diferitele CĂRŢI revelate nu sunt decât nişte specificări, nişte traduceri în limbaj inteligibil. În anumite versiuni ale Căutării Graalului, CARTEA mai este asimilată şi POTIRULUI. Aici, simbolismul e foarte limpede: căutarea Graalului este cea a CUVÂNTULUI PIERDUT, a ÎNŢELEPCIUNII, devenită inaccesibilă oamenilor de rând. O carte închisă semnifică materia virgină: dacă e deschisă, pe cea fecundată. Dacă e închisă, CARTEA îşi păstrează taina. Odată deschisă, îşi lasă înţeles conţinutul, de către cel care o priveşte. Pentru alchimişti, OPERA este simbolic exprimată printr-o CARTE, când dechisă, când închisă, în funcţie de faptul că ea (materia primă) a fost prelucrată, sau doar extrasă din „mină”.

[54] – MACHIAVELLI, NICCOLO (1469-1527) – scriitor, istoric si om politic florentin. Nascut la Florenta ca fiu al unui notar, Machiavelli nu putea accede la vreo functie publica in regimul republican de dupa 1494, astfel incat experienta pe care avea sa-si bazeze noua sa metoda politica o va datora unei slujbe retribuite la Cancelarie. Viata sa cuprinde trei perioade principale: (1) 1469-1498: anii copilariei si ai tineretii la Florenta, in timpul domniei lui Lorenzo de’ Medici, iar dupa expulzarea, in 1494, a fiului acestuia, Pierro de Medici, cei patru ani tulburi de guvernare republicana, dominata de calugarul dominican Girolamo Savonarola; (2) 1498-1512: implicarea activa in politica, in calitate de secretar al celei de-a doua Cancelarii si om de incredere al noului sef de stat permanent de dupa 1502, Pierro Soderini; in aceasta perioada a fost si secretar al Consiliul de razvoi al celor Zece, secretar al nou-infiintatului Consiliu al celor Noua al Militiei, la crearea careia contribuise substantial in 1506, si trimis guvernamental in aproximativ treizeci si cinci de misiuni, dintre care patru in Franta si Siena, doua la Cesare Borgia si una la imparatul Germaniei;(3) 1512-1527: pierderea slujbei si o scurta intemnitare dupa reintoarcerea Medicilor, si inceputul carierei literare, „căci soarta m-a facut astfel, încât neştiind să discut nici despre meşteşugul mătăsii, nici despre cel al lânii, nici despre căştiguri şi pierderi, trebuie să discut despre politică”. Incercarile de a castiga favoarea Medicilor prin lucrarea „Principele” s-au soldat, in 1520, cu insarcinarea primita de la cardinalul Giulio de Medici de a scrie o istorie a Florentei – Discursul, la moartea lui Lorenzo, duce de Urbino. Machiavelli moare la 21 iunie 1527, unsprezece zile dupa esecul de a obtine, dupa restaurarea guvernarii republicane, postul de odinioara de la Cancelarie.

[55]–OMUL PRIMORDIAL ia naştere dintr-un ou, cum este cazul lui Prajapati, din Vede, sau al lui Pangu – primul om din mitul genezei vechilor chinezi. Mitologia egipteană ni-l oferă pe Nun, oul scos la suprafaţă de valurile oceanului primordial. Din oul Nun va ţâşni la viaţă zeul Hnum, care va da naştere, la rândul său, la mai multe ouă, din care vor apărea zeii.

[56] – KALOKAGATH’IA s.f. 1. (Fil.) Idealul educativ, de om dezvoltat armonios. ♦ Armonizare a Frumosului şi Binelui şi Adevărului, în idealul perfecţiunii. 2. Teorie estetică potrivit căreia toate valorile superioare ale spiritului, inclusiv cele morale si ale cunoaşterii, pot avea şi valoare estetică (din gr. kalokagathia).

[57] – ALETHEIA (din greacă : „adevăr”) – semnifică ansamblul de proceduri prin care este cuprinsă conceptual şi explicată cauzal întreaga realitate, sau totalitatea metodelor prin care este descrisă şi motivată existenţa şi particularităţile modale ale naturii.

[58] – Termenul de ENERGIE îl folosim pentru etimologia sa: ENERGEIA = activitate, putere de a acţiona – şi îl relaţionăm cu sensul antic al cuvântului AITHEROS (eter): sufletul lumii.

[59] – Tianzi înseamnă «FIUL CERULUI», există o multitudine de legende care circulă în zonă. Se spune că un fermier, pe numele său Xiang Dakun, a fost liderul unei revolte ce a purtat numele de Tianzi. În momentul în care a ajuns în vârful acestor munţi, fermierul s-a aruncat în gol. Munţii au fost denumiţi Tianzi, după revolta condusă de fermier.

[60] – RÍCȘĂ, ricșe, s. f. Trăsurică cu două roți, trasă de un om, folosită în unele țări din Orient.

[61] – FOTÓN, fotoni – Elementul constitutiv al luminii, care se prezintă sub aspect de corpuscul şi undă, simultan şi succesiv. “În 1900, fizicianul german Max Planck şi-a dat seama că ar putea explica  schimbările de culoare, dacă energia nu ar fi radiată într-un flux lin şi continuu, aşa cum se presupunea înainte, ci ar veni în pachete discrete sau cuante (din latinescul quantum, însemnând „cantitate”). (…). Cinci ani mai târziu, în acelaşi an în care a publicat teoria sa de relativitate specială, Einstein a ajuns la o concluzie similară. (…) Lumina este transmisă ca un râu de particule sau de fotoni. Fiecare dintre aceşti fotoni era echivalent cu o cuantă de-a lui Planck, sau pachete de energie. Ca şi relativitatea, teoria cuantică indică faptul că lumina este dincolo de spaţiu şi timp. Ne putem gândi la foton ca fiind emis dintr-un punct oarecare din spaţiu, care călătoreşte spre alt punct unde este absorbit. Dar teoria cuantică spune că nu ştim ce se întâmplă pe drum. Nici nu putem afirma că fotonul există între cele două puncte. Tot ce putem spune este că există un punct de emisie, un punct corespondent de absorbţie şi transferul unei acţiuni de o unitate între cele două. Lumina pare să fie dincolo de raţiune şi de înţelegerea simţului comun, o descoperire care din nou e o paralelă la concluziile lui Kant. Raţiunea, a spus el, nu este o calitate intrinsecă a noumenului, ci, ca şi spaţiul şi timpul, face parte din modul în care mintea dă un sens lucrurilor. Dacă e aşa, n-ar trebui să fie surprinzător că minţilor noastre le e atât de greu să înţeleagă natura luminii. E posibil să nu fim niciodată capabili să înţelegem natura luminii. Cu lumina, s-ar putea să fi atins limita capacităţilor noastre de cunoaştere” (cf. fragment din cartea lui PETER RUSSELL – “De la ştiinţă la Dumnezeu”).

[62] – MÉSĂ, mese, s. f. (La catolici și luterani) Liturghie. – Din it. messa, fr. messe, germ. Messe.

[63] –  MISSA SOLEMNIS în D major, Op. 123, este o mesă solemnă, compusă de Ludwig van Beethoven, între 1819 şi 1823. Are cinci părţi: Kyrie, Gloria, Credo, Sanctus şi Agnus Dei.

[64] -MOSCH TERPIN – personaj din nuvela lui E. T. A. Hoffmann: „Piticuţ, zis şi Cinabru” (traducere de Al. Philippide) – prin care autorul, cu admirabil sarcasm, ironizează aroganţa caraghioasă a aşa-zisei “ştiinţe pozitiviste”…complet neputincioasă, în faţa Demiurgiei Divine!

 

[65] – A BEATIFICA: a trece o persoană în categoria fericiţilor bisericii romano-catolice, aflaţi pe o treaptă inferioară sfinţilor.

[66] – A CANONIZA: a trece o persoană decedată în rândul sfinţilor.

[67] – Acești sfinţi martiri au fost îngropați în Calahorra, dar, ca urmare a invaziei Saracene (nota mea: poate că „Saracenii” [numiţi, în “Cântecul lui Rolland”: “sarazinii”]  erau…”SĂRĂCENII” noştri…”Spiritualizaţii” TRACI…căci BASCII sunt cei mai „curaţi” şi vajnici, dintre TRACII Europei Apusene!), relicvele lor au fost dispersate, iar CORPURILE SFINTE AU SOSIT ÎN SANTANDER, unde s-au stabilit într-o clădire, situată pe ruinele băilor antice romane.

[68] – CANTABRIA  – o comunitate autonomă uniprovincială, situată în nordul Spaniei, considerată ca o „comunitate istorică„. Se învecinează cu Asturia spre vest, cu Euskadi (provincia Biscaia) la est, cu Castela e León (provinciile León, Palencia și Burgos) la sud, și cu Marea Cantabrie, la nord. Golful Biscaya (numit și „Marea Cantabrică”) se găsește tot aici, la nord. Capitala „comunităţii istorice” Cantabria: SANTANDER.

[69] – În 1218, se atribuie lui Juan Dominguez construcţia “iglesia inferior” (biserica inferioară), cu calitate de “COLEGIATA” (biserică importantă, în care se celebra cultul romano-catolic, precum se oficiază în catedrale – deși nu este sediul episcopului sau arhiepiscopului; este compusă din stareț și canoni seculari), destinată cultului părinţilor martiri. Începând din 1230, s-a ridicat “iglesia superior” – iar sihăstria s-a construit în cursul secolului al XIV-lea. Pe locul mânăstirii medievale, se află, astăzi, Catedrala: în 1754, după mulţi ani de aşteptare, Papa Benedict al XIV-lea “convirtió aquella colegiata en catedral” (a transformat “colegiata” (biserica colegială) în CATEDRALĂ)…

[70] –GIOVANNI PAPINI s-a născut în anul 1881 la Florența, fiu al lui Luigi Papini, fost soldat garibaldian, meșteșugar cu convingeri republicane și anticlericale, motiv pentru care mama sa, Erminia Cardini, a trebuit să-și boteze fiul pe ascuns. A avut o copilărie și o tinerețe solitare, compensate de pasiunea pentru lectură. Debutează ca scriitor cu un ciclu de „povestiri metafizice„, printre care „Il tragico quotidiano” (1903) și „Il pilota cieco” (1907). În 1906, publică prima sa carte în domeniul filosofiei, „Il crepusculo dei filosofi„ (Amurgul filosofilor), în care combate virulent sistemele de gândire a șase din cei mai importanți filosofi (Immanuel Kant, Georg Wilhelm Hegel, Arthur Schopenhauer, Auguste Comte, Herbert Spencer, Friedrich Nietzsche); într-un capitol final, constată moartea filosofiei. După ani de profunde căutări spirituale, Giovanni Papini anunță, în anul 1921, convertirea sa religioasă la catolicism și publică Storia di Cristo. Papini aderă la mișcarea fascistă și devine un fel de scriitor oficial al regimului. În anul 1935 obține, „per chiara fama„, catedra de literatură italiană la Universitatea din Bologna. Publică primul volum din Storia della letteratura italiana (1937), pe care îl dedică lui Mussolini („Al Duce, amico della poesia e dei poeti„). În același an, este numit „academician al Italiei” („Accademico d’Italia„) și devine director al Institutului de studii asupra renașterii și al revistei La Rinascita. Odată cu prăbușirea regimului fascist, în anul 1943, PAPINI SE REFUGIAZĂ ÎN MĂNĂSTIREA FRANCISCANĂ DIN VERNA. În primii ani după război, i-a fost reproșată colaborarea cu fascismul, în special din partea generației tinere de scriitori. Susținut de catolicii tradiționaliști, continuă să publice o serie de opere ca Lettere agli uomini di Celestino VI (1946), Vita di Michelangelo (1949), Il libro nero (1951), Il diavolo (1953), La spia del mondo (1955). Colaborează cu regularitate la ziarul „Corriere della Sera„, cu articole care vor fi publicate postum (1971) într-o culegere intitulată Schegge. Suferind, aproape orb, Giovanni Papini moare la Florenţa, în 8 iulie 1956. Unele opera, rămase neterminate sau în stare de proiect, vor fi publicate ca atare după moartea sa: Giudizio universale (1957), La felicità dell’infelice (1956), La seconda nascita (1958), Diario (1962), Rapporto sugli uomini (1977). Din punct de vedere literar, impresionează stilul său vehement, incisiv, bogat în imagini, sarcastic și paradoxal (…). Oscilând între filosofie, istorie, istorie literară, beletristică și erudiție religioasă, Giovanni Papini s-a manifestat, mereu, ca un spirit agitat, nemulțumit, acaparat de veșnice căutări.

[71] –INCHIZIȚIA, instituție a Bisericii catolice, creată la sfârșitul sec. 12 și în prima jumătate a sec. 13 (conciliile de la: Verona, 1184; Lateran, 1215; Toulouse, 1229), însărcinată cu apărarea credinței creștine și reprimarea ereziei (în special a catarilor). În 1163, Conciliul de la Reims a înființat I. episcopală și I. monastică; aceste două instituții de judecată similare sunt diferite de I. spaniolă, tribunal regal autorizat de papa Sixtus IV în 1478, care, pentru a obține unificarea religioasă a Spaniei, i-a persecutat pe evreii și musulmanii proaspăt convertiți, suspectați de a continua practicile vechilor lor religii. Din 1252, papa Innocentiu IV a autorizat folosirea torturii pentru obținerea de mărturisiri. În 1542, a fost creată și Congregația Supremei Imchiziții, cu scopul de a lupta împotriva Reformei. Suprimată în 1808, prin decret imperial, de către Napoleon, apoi restabilită, I. spaniolă a fost definitiv lichidată în 1834 (din ordinul regentei Maria Cristina). I. a funcționat cu precădere în N Italiei, S Franței și în Spania creștină împotriva catarilor, valdensilor, vrăjitoarelor, magicienilor, evreilor și musulmanilor; în Boemia a fost folosită împotriva husiților, în Țările de Jos, împotriva begarzilor, în statele germane, împotriva vrăjitoarelor, în Anglia, împotriva Ordinului templierilor.

[72] – Cf. Adrian Botez, Nălucirile abatelui Bernardo – cinci povestiri fantastice, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2014.

[73] -La început, CHIRON a fost un zeu thessalian al vindecării, dar, în mitologia greacă de mai târziu, el supravieţuieşte ca unul dintre centauri – cel mai înţelept şi mai învăţat dintre centauri.  Avea cunoştinţe avansate despre arta vindecării. A fost profesor pentru Iason, Asclepios, Tezeu şi Achille. Când a fost lovit accidental de o săgeată otrăvită, trasă de Heracles, Chiron a renunţat la nemurire (în favoarea lui Prometeu), pentru a scăpa de durere prin moarte. După moartea terestră, el a devenit Constelaţia Săgetătorului. Chiron este fiul lui Cronos şi al Philyrei.

[74] – MARIA STUART, cunoscută în literatura engleză de specialitate sub numele de Mary I of Scotland (Mary I a Scoţiei) sau de Mary, Queen of Scots (Mary, Regina scoţienilor) (n. 8 decembrie 1542 — d. 8 februarie 1587), a devenit regină a Scoţiei în 1542, pe când avea doar o săptămână. Mary a sfârşit prin a fi decapitată în Anglia, după o lungă încarcerare în Turnul Londrei, fiind acuzată de conspiraţie şi trădare împotriva verişoarei sale, Regina Elisabeta I a Angliei. Datorită acuzaţiilor, judecăţii şi condamnării sale, respectiv a sfârşitului său, a ajuns să fie cunoscută ca una dintre reginele cu cel mai tragic destin din istorie.

[75] –LEDA (în mitologia greacă) Prințesă legendară din Etolia, soția lui Tindar, regele Spartei. Sedusă de Zeus, prin metamorfozarea amândurora în lebede; din cele două ouă produse de L. s-au născut două perechi de gemeni: Elena și Pollux (atribuiți lui Zeus) și Castor și Clitemnestra (atribuiți lui Tindar).

[76] –OLIVER CROMWELL (n. 25 aprilie 1599 – d. 3 septembrie 1658) a fost un lider militar şi politic englez, cunoscut în special pentru contribuţia sa la transformarea Angliei într-o republică federală („Commonwealth”) şi pentru rolul său ulterior de Lord Protector al Angliei, Scoţiei şi Irlandei. Armata sa, a Noului Model, i-a înfrânt pe regalişti în cadrul Războiului Civil Englez. După executarea regelui Carol I în 1649, Cromwell a dominat Commenwealthul de scurtă durată al Angliei, a cucerit Irlanda şi Scoţia, şi a fost Lord Protector din 1653 până la moartea sa în 1658.

Cromwell provenea din clasa gentryului de mijloc, şi a fost un personaj mai degrabă obscur în primii patruzeci de ani de viaţă, ajungând fermier yeoman în anii 1630 din motive personale şi financiare. Cu toate acestea, a revenit în rândul gentryului mulţumită unei moşteniri lăsate de unchiul său. O experienţă de conversiune religioasă din aceeaşi decadă l-a determinat să adopte un stil independent de puritanism ca nucleu de bază al vieţii şi acţiunilor sale.

[77] –LA DROGHEDA, armata lui Cromwell a ucis întreaga garnizoană irlandeză, de 2.500 de soldaţi. Ulterior, în timp ce Wexford negocia pacea cu trupele englezeşti, armata Lordului Protector a intrat în oraş şi a ucis 2.000 de militari şi 1.500 de civili.

[78] -„CAPETELE ROTUNDE” – Membri ai partidului parlamentar, în timpul războiului civil englez (1640-1660), opuşi Cavalerilor Regalişti. Termenul provine de la părul scurt, purtat, pe atunci, doar de bărbaţii din clasele de jos.

[79] -Când regaliştii au revenit la putere în 1660, cadavrul lui OLIVER CROMWELL  a fost exhumat, atârnat în lanţuri şi decapitat…

[80] –REGELE ARTHUR sau ARTUR este un rege britanic legendar, reprezentând idealul cavaleresc, atât în război, cât şi în pace.

[81] – Numele de ARTHUT se pare că ar proveni din galezul arth (mai înainte art), însemnând „urs„, sugerând că art-ur, „OMUL-URS„.

[82] – Toby D. Griffen, de la Southern Illinois University, leagă numele ARTHUR de Arcturus, cea mai strălucitoare stea din constelaţia Boötes, în apropiere de Ursa Mare (Ursa Major – MARELE URS).

[83] -Cf. JORGE LUIS BORGES (n. 24 august 1899 la Buenos Aires – d. 14 iunie 1986 la Geneva, Elveţia; de fapt Jorge Francisco Isidoro Luis Borges Acevedo) a fost unul dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului al XX-lea., Roza lui Paracelsus, din vol. Cartea de nisip, 1975.

[84] -Pentru că 7 şi cu 12, în numerologie, sunt echivalente: 4+3 sau 4X3 înseamnă Pământul re-legat de Cer, prin Hristos-Crucea Celestă.

[85] –ORIGENE (c. 185 – c. 253), filozof, teolog creștin și scriitor grec născut în Egipt, la Alexandria. Celebru datorită vastei sale culturi filozofice, a fost comparat cu Socrate. Conducător al Școlii catihetice din Alexandria. A realizat prima ediție critică a „Vechiului Testament”, conținând șase versiuni (de unde titlul lucrării Hexapia) însoțite de comentarii. O. a reformulat învățătura creștină în sens platonizant și gnosticizant, folosind în special metoda alegorică; a apărat doctrina preexistenței sufletelor și a propovăduit apocastaza, mântuirea tuturor lucrurilor, inclusiv a diavolului; pentru astfel de idei, a fost nevoit să renunțe la activitatea didactică și să se stabilească în Cezarea, unde, în timpul prigonirii creștinilor (250) sub Decius, a fost prins și torturat. Controversele stârnite în secolele următoare de doctrinele sale au dus la condamnarea lor ca eretice la Conciliul de la Constantinopol (553); aceasta a dus la dispariția unei mari părți a numeroase scrieri, din care s-au păstrat doar fragmente traduse în latină în sec. 4. Op. pr.: „De principiis”, „Contra Celsus”.

[86] –HERUVIMII – Spiritele Ordinii.

[87] –SERAFIMII – Spiritele Iubirii.

[88] –ANDREI RUBLIOV (în limba rusă: Aндрей Рублёв) sau Sfântul Andrei Iconograful (născut pe la 1360 – 1370 şi decedat la 29 ianuarie 1427 sau 1430, la Mănăstirea Andronikov, Moscova) a fost un călugăr şi pictor de icoane rus, din secolul al XV-lea. Recent, Biserica Ortodoxă Rusă l-a canonizat, iar sărbătoarea sa a fost fixată pe 29 ianuarie şi pe 4 iulie.

[89] – Cf. MEISTER ECKHART: a) Dumnezeu (Gott) şi deitatea (Gottheit-Grund), care nu acţionează. Diferenţa este preluată şi de N. Berdiaev, Adevăr şi revelaţie, p. 57, Ed. de Vest, Timişoara, 1993.

[90] – MEISTER ECKHART (meşterul sau magistrul Eckhart) sau Eckhart von Hochheim (scris şi Eckehart) (n. 1260, Hochheim (Turingia) sau Tambach – d. 1327, Avignon) a fost un teolog mistic german şi călugăr dominican.

El scrie, urmând, integral, cuvântul hristic: „Dacă un om renunţă la o împărăţie sau chiar la lumea întreagă, dar se păstrează pe sine însuşi, el n-a părăsit nimic.„

În 1302–1304, Eckhart s-a aflat în Franţa, unde a primit titlul academic magister sacrae theologiae şi a devenit titularul catedrei de teologie a Universităţii din Paris.

În anii următori a avut diferite funcţii în ordinul dominican din Germania. În 1307 a devenit vicar general al Bohemiei şi a fost împuternicit cu reformarea ordinului dominican şi de administrarea numeroaselor mânăstiri din subordinea sa. Ca vicar general al Boemiei, a înfiinţat trei mănăstiri.

În 1311, a fost propus pentru postul de superior general al ordinului dominican pentru toată Germania, însă consiliul superior al ordinului nu şi-a dat acordul.

Reputaţia lui Eckhart a crescut neîncetat şi din acest motiv a fost trimis din nou la Paris (1311–1314) pentru a prelua catedra (dominicană) de teologie, onoare ce îi fusese acordată numai lui Toma d’Aquino. A doua şedere în Franţa a fost perioada redactării unei părţi însemnate din Questiones (Dezbateri) şi din comentariile în limba latină referitoare la Sfânta Scriptură. În anii 1314-1324, Eckart se afla la Strasbourg, unde a ţinut predici numeroase în faţa comunităţii laice şi religioase. (Dominicanii aveau, la Strasbourg, şapte mănăstiri).

[91] – Ultima parte a vieţii lui MEISTER ECKHART este întunecată de implicarea sa într-un proces de erezie. În 1326, acuzat fiind ca eretic, de către arhiepiscopul de Köln, un număr de patruzeci şi nouă de teze extrase din Benedictus Deus („Cartea consolării divine„), din predicile germane şi din lucrările latine – au fost supuse unei anchete bisericeşti. Pentru a se apăra, Eckhart i s-a adresat direct papei din Avignon, şi-a susţinut tezele cu argumente, s-a arătat dispus să renunţe la teze dacă ele s-ar fi dovedit false şi şi-a retractat câteva cuvinte din textele respective.

În final, prin bula In agro dominico emisă la 27 martie 1327, suveranul pontif, Ioan al XXII-lea, a condamnat douăzeci şi opt dintre tezele sale, calificându-le drept eretice.

MEISTER ECKHART s-a stins din viaţă în 1327 la Avignon, cu câteva luni înainte ca bula papală să fi fost dată publicităţii.

[92] – SF. BRIGITTA (n. 1303, Finstad, d. 23 iulie 1373, Roma) a fost o călugăriţă suedeză, întemeietoare de ordin călugăresc, sfântă. A intrat în Ordinul al treilea al Sfântului Francisc, iar după moartea soţului, pe care l-a iubit foarte mult, a dus o viaţă ascetică, rămânând totuşi în mijlocul lumii. Cu ajutorul regelui Suediei a întemeiat apoi, în 1346, la Vadstena, un Ordin călugăresc (al „Brigitinelor„), numit şi „Ordinul Răscumpărătorului„, deoarece se spune că Isus Cristos însuşi i-ar fi dictat, cuvânt cu cuvânt, Sfintei Brigita, regula noului ordin şi indicaţiile pentru construcţia bisericii. Noul ordin a avut mare importanţă în viaţa religioasă şi literară a ţărilor nordice.

Ultimii 24 de ani ai vieţii şi i-a petrecut la Roma, unde a dat tuturor un exemplu strălucit de virtute, s-a străduit să reformeze Biserica şi a încercat (fără succes) să obţină întoarcerea Papilor de la Avignon la Roma. A întemeiat aici un cămin pentru studenţi şi pelerini suedezi. A murit la Roma în anul 1373.

[93] -Împăratul CONSTANTIN CEL MARE se creştinează-botează abia pe patul morţii!

[94] –DONATIEN ALPHONSE FRANCOIS DE SADE, MARCHIZ DE SADE, s-a născut în Paris, Franţa – la data de 2 iunie 1740 şi a decedat la data de 2 decembrie 1814, în Charenton, Franţa. Acesta e numele unui faimos aristocrat francez, al unui revoluţionar şi al unui nuvelist. Nuvelele sale aveau tendinţe filozofice şi sadomasochiste, explorând o multitudine de subiecte controversate, cum ar fi violul, bestialitatea sau necrofilia. A fost un susţinător înfocat al libertăţii extreme, o libertate care să nu dea socoteală moralităţii, religei sau legii, având drept principiu de bază obţinerea plăcerii personale. 32 de ani, aceasta e durata totală a timpului petrecut în închisoare şi, spre sfârşitul vieţii sale, într-un azil de nebuni. În primii 11 ani, a fost întemnitat în Paris; dintre aceştia, 10 i-a petrecut în Bastilia, 2 ani a fost închis într-o altă fortăreaţă, 3 ani în Bicêtre, un an în Sainte-Pélagie şi, in ultimii 13 ani ai vieţii sale, a fost închis în azilul de nebuni Charenton. O mare parte a operelor sale au fost scrise în celulă. Termenul de „sadism” e derivat din numele lui.

[95] –HOMÚNCULUS, homunculuși, s. m. Omuleț artificial, pe care alchimiștii pretindeau că au reușit să-l fabrice, în athanor (cuptorul alchimic).

[96] -În august 2000, laboratoarele CERN din Geneva, Elveţia au finalizat construcţia unei „FABRICI DE ANTIMATERIE„. Scopul acesteia este de a crea atomi de antihidrogen. Problema este că aceşti atomi, odată sintetizaţi, se pot anihila intrând în contact cu materie. Această problemă ar putea fi rezolvată cu ajutorul unor „capcane” magnetice în vacuum, aşa-zisele capcane Penning, care să prevină asemenea coliziuni.

S-au detectat mici cantităţi de antimaterie, într-o zonă de Univers dominată, de departe, de materie. Antimateria se întâlneşte foarte uşor cu materia care o înconjoară, cu care se anihilează, rezultând raze gamma. Această lumină a fost detectată încă din 1978 ca provenind din centrul galaxiei noastre. Cercetările au continuat şi, acum, fizicienii propun un mechanism, pentru a explica apariţia acestei antimaterii. Această antimaterie există pentru foarte scurt timp, lovindu-se repede de materie şi anihilându-se. Observarea acestei lumini a permis astronomilor să detecteze prezenţa acestei antimaterii” – cf. wikipedia.

 …Se cunoaşte faptul că atunci “Când materia şi antimateria se întâlnesc, acestea reacţionează violent. Materia şi antimateria dispar (se anihilează), lăsând în urma lor o formă de energie, stabilizată de obicei ulterior ca foton de înaltă energie (raze gamma) – sau…o gaură neagră”. Adică, mai pe româneşte: e foarte posibil, dacă experimentul demenţilor “alchimişti” genevezi “reuşeşte” (?!) – în locul Pământului, ba chiar în locul Galaxiei, să rămână (“să se obţină”)…un “şobogré” de forma unei…”găuri negre”!

…“Casa arde (…lumea moare de foame, de boli oribile şi de nedreptatea strigătoare la cer…),  iar “babele” (avide de…”homunculoizi”) se piaptănă…!!!”

[97] – PROCUST (în mitologia greacă), tâlhar din Atica. Înzestrat cu o forță fizică supraomenească. După ce-i jefuia pe călătorii prinși la drumul mare, îi reducea la dimensiunile patului în care erau culcați: celor înalți, care nu încăpeau în pat, le tăia picioarele, iar celor scunzi le zdrobea mădularele, ca să-i poată întinde pe toată lungimea patului. A fost supus supliciului născocit de el însuși de către Teseu. P. este simbolul banalizării, al reducerii omului la convențional, este tiranul totalitar (om, partid, regim) care nu suportă decât acțiuni și judecăți conforme propriilor sale criterii. Numit și Damastes sau Polypemon.

[98] –SILEN, sileni, s. m. (în mitologia greacă) – nume dat satirilor bătrâni; p. ext. persoană în vârstă care, sub o înfățișare grotescă, ascunde o înțelepciune ironică. – Din lat. Silenus, fr. Silene.

[99] – RUBICON, mic râu în Italia, care forma, la sfârșitul republicii romane, granița dintre Italia propriu-zisă și Galia Cisalpină. Spre a preveni eventualele lovituri de stat militare, Senatul a declarat inamic public pe cel care va trece cu armata peste râu în Italia. Pornind din Galia Cisalpină împotriva Senatului, Cezar a trecut R. cu o parte a armatei sale în ian. 49 î. Hr., îndreptându-se asupra Romei, fapt care marchează începutul războiului civil, care a pus capăt regimului republican de la Roma. Cu acest prilej, el ar fi rostit memorabilele cuvinte: Alea jacta est! (Zarurile au fost aruncate); devenite proverbiale, aceste cuvinte exprimă simbolic luarea unor hotărâri irevocabile, decise după îndelungi ezitări.

[100] – PILAT DIN PONT sau Ponţiu Pilat (în latină Pontius Pilatus), originar din Pontul Asiei mici, a fost al cincilea prefect (guvernator roman) al Iudeii, între anii 26 – 36, în vreme ce la Roma era împărat Tiberius, fiu adoptiv (14 – 37) al lui Octavian (31 î.Hr. – 14).

[101] – IOSIF, FIUL LUI CAIAFA, (Ebraică יוסף בַּר קַיָּפָא sau Yosef Bar Kayafa), cunoscut mai bine sub numele de Caiafa (greacă Καϊάφας), a fost Mare preot al Sinedriului, între anii 18-37 d.Hr.

[102] – BLAISE PASCAL (n. 19 iunie 1623, Clermont-Ferrand, Franţa – d. 19 august 1662, Paris) a fost un matematician, fizician şi filosof francez, având contribuţii în numeroase domenii ale ştiinţei, precum construcţia unor calculatoare mecanice, consideraţii asupra teoriei probabilităţilor, studiul fluidelor prin clarificarea conceptelor de presiune şi vid. În urma unei revelaţii religioase în 1654, Pascal abandonează matematica şi ştiinţele exacte şi îşi dedică viaţa filozofiei şi teologiei.

[103] –CORSICA, în 1768, fusese transferată Franţei, de către Republica Genova.

[104] –WATERLOO (valonă Waterlô) (Pronunţie în franceză: /watɛʁˈlo/) este o comună francofonă din regiuneaValonia din Belgia. Suprafaţa totală a comunei este de 21,03 km². La 1 ianuarie 2008 comuna avea o populaţie totală de 29.448 locuitori.

Localitatea este celebră datorită Bătăliei de la Waterloo ce a avut loc aici la 18 iunie 1815 şi a opus armatelor lui Napoleon Bonaparte o coaliţie anglo-prusacă, bătălie soldată cu înfrângerea definitivă a lui Napoleon.

[105] –HORATIO NELSON (n.29 septembrie 1758 – d.21 octombrie 1805), amiral britanic este cunoscut în istorie, înainte de toate, ca învingător al flotei franco-spaniole (a împăratului Napoleon I), la Trafalgar.

[106] -În cursul unei misiuni la Neapole, în septembrie 1793, NELSON o cunoaşte pe LADY EMMA HAMILTON, soţia ambasadorului britanic la Neapole, cu care mai târziu va avea o relaţie amoroasă şi furtunoasă.

[107] -În timpul unei operaţiuni de unire a efectivului naval în Corsica, în 1796 – NELSON suferă primul accident grav: este lovit în faţă de o bucată de proiectil şi îşi pierde ochiul drept.

[108] – HONORÉ DE BALZAC (n. 20 mai 1799, Tours, Franţa – d. 18 august 1850, Paris, Franţa) a fost un romancier, critic literar, eseist, jurnalist şi scriitor francez.

El este considerat unul dintre cei mai mari scriitori francezi în domeniul romanului realist, romanului psihologic şi a romanului fantastic.

[109] -Cf. Gérard Gengembre, “BALZAC, le Napoléon des letters”, Paris, Découvertes Gallimard, 1992 – şi: « Balzac », Dictionnaire des littératures de langue française, p. 120- 143, Bordas, 1984.

[110] -…De fapt, ca florile de tei: „Adormind de armonia/Codrului bătut de gânduri,/Flori de tei deasupra noastră/Or să cadă rânduri-rânduri” cf. Mihai Eminescu, Dorinţa.

[111] – CHARLES JOHN HUFFAM DICKENS (n. 7 februarie 1812 – d. 9 iunie 1870) a fost un romancier englez. Charles Dickens a fost un scriitor englez reprezentativ pentru realismul secolului al XIX-lea, cunoscut prin opere precum Marile speranţe, Aventurile lui Oliver Twist, David Copperfield, Martin Chuzzlewit, Dombey şi fiul, Timpuri grele, Dugheana cu vechituri (Prăvălia cu antichităţi), Documentele postume ale clubului Pickwich, Nicholas Nickeby, Barnaby Rudge, Poveste despre două oraşe (ultimele două, romane istorice).

[112] –VINCENT WILLEM VAN GOGH (pronunţat în neerlandeză [vɪnsɛnt vɑnxɔx], v. AFI, n. 30 martie 1853, Groot Zundert, Olanda, d. 29 iulie 1890, Auvers sur Oise, Franţa) a fost un genial pictor olandez post-impresionist, ale cărui lucrări au avut o influenţă profundă asupra artei secolului al XIX-lea, prin culorile lor vii şi impactul emoţional. A suferit de boli mintale, care la vârsta de 37 ani l-au dus la sinucidere.

[113] – TALMUD, Ereget Rashi Erod, 22 /30.

[114] – Prim-ministrul israelian MENACHEM BEGIN (1977-1983), într-un discurs în faţa Knesset-ului[ Parlamentul] israelian.

[115] – TALMUD, Abhodah Zarah, 26b T.

[116] – TALMUD, Sanhedrin, 58b.

[117] – TALMUD, Zohar II, 43a.

[118] – TALMUD, Zohar I, 28b, 39a.

[119] –LÓITRĂ, loitre, s. f. Fiecare dintre cele două părți laterale ale căruței, constând dintr-un fel de scară, care în partea de jos se sprijină de dric, iar în partea de sus se prinde de leuci; draghină. – Din sb. lo(i)tra.

[120] –ARISTON (grec.) – cel mai bun.

[121] –ÎNCHISOAREA SIGHET a fost construită în 1897, ca închisoare de drept comun, de către adminstraţia austro-ungară. În august 1948, a devenit loc de detenţie pentru un grup de studenţi, elevi şi ţărani maramureşeni (români şi ortodocşi!). În zilele 1950, au fost aduşi la penitenciarul Sighet peste o sută de demnitari din întreaga ţară (foşti miniştri, academicieni, economişti, militari, istorici, ziarişti, politicieni… – …români şi ortodocşi!)), unii dintre ei condamnaţi la pedepse grele, alţii nici măcar judecaţi.

Subliniem: majoritatea zdrobitoare a deţinuţilor-martiri din lagărul-închisoare de la Sighet era daco-valahă şi ortodoxă!

Deţinuţii erau ţinuţi în condiţii insalubre, hrăniţi mizerabil, opriţi de a se întinde ziua pe paturile din celulele, fără încălzire. Nu aveau voie sa privească pe fereastră (cei ce nu se supuneau erau pedepsiţi să stea la „neagra” şi „şura„, celule de tip carceră, fară lumină). Într-un târziu, la geamuri au fost puse obloane, încât se putea vedea numai cerul. Umilinţa şi batjocora faceau parte din programul de exterminare.

În 1955, ca urmare a Convenţiei de la Geneva şi a admiterii României comuniste( Republica Populară Română ) în ONU, a avut loc o graţiere. O parte din deţinuţii politici din închisorile româneşti au fost eliberaţi, o parte transferaţi în alte locuri, inclusiv în domiciliu obligatoriu. La Sighet, din cei circa 200 de deţinuţi, 54 muriseră deja. Închisoarea de la Sighet a redevenit una de drept comun.

…De ce numai episcopul romano-catolic Anton Durcovici, mort la Sighet (decedat pe 10 decembrie 1951), este sanctificat de Vatican, iar martirii ortodocşi (…dintre care, da, câteva zeci erau preoţi legionari!) sunt complet uitaţi, de către guvernanţii actuali ai României?!

[122] -La intrarea în municipiul Roman, o mână criminală a spart, cu ciocanul,  placa memorială (anexată statuii lui Ştefan Cel Sfânt) – placă pe care scria: „MAGNUS STEPHANUS SANCTUS – DEFENSOR EUROPAE”. Noroc că primarul municipiului Roman e un gospodar şi patriot autentic, şi a refăcut placa închinată “Atletului  Creştinătăţii”  (cf. Papa Sixt al VI-lea, 13 Ianuarie 1476:  “Cum deci, precum o ştiu toate naţiile pământului, neamul fără de lege al turcilor nu încetează a unelti în contra credinţei ortodoxe şi contra acelora care au primit-o în Sfântul Botez al renaşterii şi mai ales în contra iubitului fiu, nobilul bărbat, Ştefan Voievod, şi a stăpânirilor sale care se află în regiunile mărginaşe cu turcii, pentru ca, supunându-le aceste spurcatei lor tiranii, să li se deschidă mai uşor drumul spre ţările celorlalţi creştini şi deşi sus-numitul ŞTEFAN, CA UN ADEVĂRAT ATLET AL CREDINŢEI CREŞTINE, e dispus să reziste perfidiei şi atacurilor turcilor înşişi, totuşi, pentru susţinerea unei poveri atât de grele şi pentru a o duce la bun sfârşit, singurele lui puteri nu sunt suficiente, ci către acelea sunt necesare nu puţin averile şi ajutoarele creştinilor, care sau să contribuiască cu bunurile date lor de Dumnezeu, sau să se alăture personal, mergând să lupte în armata pregătită de însuşi Ştefan, pentru ca, în sfârşit, câineasca turbare a turcilor să poată fi înfrântă şi alungată de la hotarele creştinilor şi ca să li se taie aceloraşi turci curajul şi îndrăzneala blestemată de a prigoni pe creştini…Noi, din mila lui Dumnezeu cel atotputernic, a cărui cauză şi ale cărui drepturi, Ştefan, între ceilalţi creştini, le apără după puterile sale, îi vom întări pe cei ce vor vizita cele două catedrale… cu răsplata iertărilor şi cu darul dezlegărilor” – cf. adev.ro/nmanvq.

[123] – SAMUEL LANGHORNE CLEMENS (n. 30 noiembrie 1835– d. 21 aprilie 1910), cunoscut sub pseudonimul literar Mark Twain, a fost un scriitor, satirist şi umorist american, autorul popularelor romane „Aventurile lui Tom Sawyer”, „Prinţ şi cerşetor”, „Aventurile lui Huckleberry Finn” şi „Un yankeu la curtea regelui Arthur”.

[124] – KURT HIELSCHER (n.1881-d.1948), unul dintre cei mai renumiţi fotografi germani.

[125] – EACUS pare să fie un personaj sacru străvechi, poate minoic; a fost, în timpul vieţii sale, un magician care aducea ploaia (Isocrates, Evag., 14 etc), iar după moarte a fost avansat paznic la poarta infernului (ps. – Apollod., 3.12.6; cf. Eur., Peirithous, fr. 591, Ar., Ran., 464 şi urm.) sau chiar un judecător al morţilor (Platon, apoi, 41 A, Gorg., 524 A; cf. Isocr., Evag., 15) – cf. E.R. Dodds, Grecia şi iraţionalul, Polirom, 1988.

[126] – ZALMOXIS era un daimon, devenit, ulterior, prin Răstingnire-Moarte-Înviere şi Înălţare, ZEUL SUPREM AL DACILOR-DAOI (Poporul Sfânt şi Drept al Lupului Fenrir/Purificatorul şi Mântuitorul!). Îl cunoaşte pe Pitagora, cu care a ucenicit, întru Osiris, la Marea Piramidă! Zalmoxis (ca şi Pitagora, grecilor…) promite oamenilor poporului său sacru, dacii-daoi, că vor trăi din nou şi că vor deveni în cele din urmă daimoni, sau chiar zei. O tradiţie mai tîrzie îl vede pe Pitagora în contact cu un alt nordic, ABARIS (n. mea: …care, de fapt, nu este decât alt nume al lui Zalmoxis!…ca zeu al APELOR! – nu doar al…”Ialomiţei”, cum pretinde DEX-ul!)  – şi îi acordă obişnuitele puteri şamanice de prorocire, bilocalizare şi tămăduire; tot această tra­diţie povesteşte despre identificarea misterioasă, a lui Zalmoxis, cu „Apolo Hiperboreanul„.

[127] – Pentru alchimiştii antichităţii şi Evului Mediu, aurul era egal cu soarele. Atingerea celui de-al patrulea stadiu din Marea Operă (Magnus Opus), cel mai inalt, cel final, numit RUBEDO (ÎNROŞIRE), era simbolizată prin transmutarea metalelor în aur. Aurul şi piatra filosofală erau asociate cu culoarea roşie, care, pentru alchimişti, însemna împlinirea marii opere. RUBEDO poate fi interpretat ca realizare a conştiinţei iluminate şi ca unire armonioasă şi totală, a spiritului cu materia. Cele trei stadii anterioare lui rubedo erau nigredo – putrefacţia şi moartea spirituală, albedo – purificarea – şi citrinitas – răsăritul soarelui sau trezirea Duhului, spre Lumina Eternă.

Descrierea a ceea ce înţelegeau alchimiştii prin “aur” apare în manuscrisul La Lumiere sortant des Ténèbres: “Alchimiştii n-au dat focului numele de aur, în mod întâmplător, pentru că el este aur, şi în esenţă, şi în substanţă, dar mai desăvârşit decât aurul obişnuit. Este un aur care e (…) în întregime foc, sau adevăratul foc al aurului, care se dezvoltă în “minele” filosofice, un aur care nu poate fi schimbat sau depăşit de nici un alt element, pentru că el însuşi este stăpânul elementelor, este cel mai pur aur, deoarece este puritatea însăşi, cel mai puternic aur, căci, fără el, totul piere, e un aur balsamic, pentru că împiedică descompunerea tuturor corpurilor, e un aur animal, pentru că e sufletul întregii naturi inferioare, e un aur vegetal, pentru că este principiul întregii vegetaţii, e un aur mineral, pentru că este sulf, argint viu şi sare, e un aur eteric, pentru că este de natură paradiziacă şi e un adevărat rai pământesc, învăluit de celălalt rai – în fine, e un aur solar, deoarece este fiul de drept al soarelui şi adevăratul soare al naturii… În secolul al XVI-lea, Gerhard Dorn descria aurul alchimic ca fiind influenţa divină şi creativă, prezentă în întreaga materie şi în toate lucrurile.

[128] – Cucerirea Germaniei a fost abandonată, iar AUGUSTUS a devenit tot mai prudent, lăsându-i lui Tiberius un document scris de propria mâna, în care îl sfătuia să păstreze frontierele din acel moment ale imperiului. Strategia generală era să păstreze numărul formaţiunilor militare la minimul necesar pentru asigurarea păcii în interiorul imperiului şi pentru păzirea graniţelor. A redus numărul legiunilor la 28, majoritatea fiind încartiruite la frontierele imperiului. După dezastrul provocat de Varus, opt dintre cele 25 de legiuni rămase au fost mutate de-a lungul Rinului, şapte de-a lungul Dunării şi patru în Siria. Controlul legiunilor era esenţial pentru Augustus. Lui, în calitatea de imperator, îi jurau soldaţii credinţă, nu senatului, nici statului. A introdus durata stagiului militar şi solda, a înfiinţat garda pretoriană, nouă cohorte de elită, fiecare a câte 500 de oameni, stabilindu-le în apropierea Romei, că să-l protejeze pe împărat.

[129] – La naştere, a fost numit GAIUS OCTAVIUS, ​​după tatăl său biologic, Gaius Octavius, la care a fost adăugat, când era copil, numele THURINUS, în cinstea victoriei de la Thurii, împotriva sclavilor fugari, la care tatăl a participat.

[130] – Pe fiii Liviei, Drusus şi Tiberius, OCTAVIAN AUGUSTUS nu-i consideră egali şi nici veritabili succesori , deoarece aparţineau liniei claudiene. Şi-a căsătorit fiica lui, Scribonia-Iulia, cu Marcellus. După moartea lui Marcellus, Iulia a fost dată în căsătorie lui Agrippa, în 21 i.e.n., din care s-au născut trei băieţi şi două fete, iar Augustus şi-a concentrat atenţia asupra lui Caius şi Lucius, fiind adoptaţi de acesta, iar Agrippa deţinea poziţia de moştenitor prezumtiv. Dar Agrippa a murit în 12 i.e.n., iar Augustus s-a simţit nevoit să o dea în căsătorie pe Iulia cu Tiberius anul următor. Dar din cauza neînţelegerilor cu Iulia, Tiberius s-a autoexilat pe insula Rhodos. Caius şi-a continuat ascensiunea politică, devenind consul în anul 1, plecând în Siria, reafirmând autoritatea română în Armenia. Ulterior, Caius şi cu Lucius au murit. În anul 4, Augustus l-a adoptat pe Tiberius, odată cu Agrippa Postumus, ultimul sau nepot rămas în viaţă. Tiberius l-a adoptat pe strănepotul lui Augustus, pe Germanicus. Agrippa Postumus a fost exilat pe insula Planasia. Livia i-ar fi ucis pe ceilalţi moştenitori, unul după altul…

[131] – GEORGE GORDON BYRON (n. 22 ianuarie 1788, Londra — d. 19 aprilie 1824, Missolonghi, Grecia) este unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi romantici englezi, alături de Percy Bysshe Shelley  şi John Keats, contemporani ai săi.

[132] – QUINTUS HORATIUS FLACCUS, în limba română Horaţiu (n. 8 decembrie 65 a. Ch., Venosa; d. 27 noiembrie 8 a. Ch., Roma) a fost unul din cei mai importanţi poeţi romani din „perioada de aur” a literaturii romane („Secolul lui Augustus”) sau „epoca augustană„, cuprinsă între 43 î.Hr. (moartea lui Cicero) şi 14 d. Hr. (moartea împăratului Augustus).

[133] –LIBERT  – sclav eliberat.

[134] – KALOKAGATHIA (cuv. gr. din kalos „frumos” + kai „și” + agathos „bun” + aletheya “adevăr”) subst. Termen care desemnează, în filozofia greacă, idealul armonizării virtuților morale cu frumusețea fizică.

[135] -Romanul său, Jucătorul, evocă experienţe proprii ale scriitorului Dostoievski:

În anul 1863, FIODOR DOSTOIEVSKI se odihnea în oraşul Baden-Baden. Acolo în câteva zile a pierdut nu numai toţi banii pe care îi avea, dar şi pe cei ai prietenei sale Polina Suslova. Ca să scape de datorii, el a încheiat un contract cu editura pentru a scrie cât mai repede romanul «Jucătorul».

În timpul lucrului asupra romanului, Dostoievski s-a căsătorit cu stenografa sa, Anna Snitkina. Luna de miere au petrecut-o călătorind prin Europa – în acelaşi Baden-Baden, unde istoria s-a repetat. După această întîmplare Dostoievski i-a promis soţiei că n-o să mai joace şi…oricât de straniu ar părea, genialul scriitor s-a ţinut de cuvânt!

[136] –Full (Full House) – Această mână de poker este formată din 3 cărţi de un rang şi două de un altul, de exemplu AAAQQ este cunoscută sub numele de full de Aşi cu Dame (Aces Full Of Queens). Dacă 2 jucători au full, atunci rangul mai mare al celor 3 cărţi determină câştigătorul.

[137] –CHINTA DE CULOARE (Straight Flush) – o mână în care cărţile sunt în ordine şi de acelaşi culoare este extrem de rară, de exemplu, 4-5-6-7-8 de inimă roşie bate tot, cu excepţia unei chinte superioare de culoare!

[138] –SCAUNUL ELECTRIC este un dispozitiv ce permite executarea condamnaţilor la moarte prin electrocutare. A fost inventat de dentistul Harold P. Brown, în urma unui angajament cu Thomas Alva Edison,  care i-a cerut să studieze dacă electricitatea poate fi folosită în execuţii. Pentru execuţie, condamnatul, care a primit pedeapsa cu moartea, este legat de scaun cu brăţări de metal, iar pe cap i se pune un burete ud şi o cască metalică. Electrozii sunt plasaţi la cap şi la picioare, pentru a se crea un circuit închis. La o execuţie, condamnatul este conectat de două ori la curent. Prima conectare este la o tensiune de 2000 volţi, timp de 15 secunde, cauzând inconştienţa şi oprirea inimii. A doua conectare se face la o tensiune moderată, timp în care curentul cauzează dereglări importante ale organelor interne, iar organismul poate ajunge la o temperatură de 59 grade Celsius.

Prima execuţie publică cu scaunul electric a avut loc la 6 august 1890,  la New York, şi s-a sfârşit catastrofal: delincventul a fost prăjit de viu în faţa publicului. După această demonstraţie, din 1890, a „scaunului electric”, ca metodă de execuţie, împăratul Abisiniei (vechea denumire a Etiopiei), Menelik al II-lea, a comandat de la inventator primul scaun electric. După livrare a constatat că în Abisinia lipsea ceva esenţial: curentul electric. Prin urmare, împăratul a folosit scaunul electric ca tron imperial!

[139] –WISCONSIN, conform numelui oficial, State of Wisconsin, este unul din cele 50 de state ale Statelor Unite ale Americii, localizat în zona acestora cunoscută ca Midwest. Economia iniţială a statului Wisconsin, preponderent rurală, s-a bazat iniţial mai ales pe blănuri; în secolul al 19-lea, s-a diversificat bazându-se pe minerit, exploatarea lemnului, produse lactate şi turism.

[140] – JORGE LUIS BORGES (n. 24 august 1899 la Buenos Aires – d. 14 iunie 1986, la Geneva, Elveţia; de fapt Jorge Francisco Isidoro Luis Borges Acevedo) a fost unul dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului al XX-lea. Romancier, poet, eseist argentinian, este faimos pentru povestirile sale fantastice, în care a unit cu măiestrie idei filozofice şi metafizice cu temele clasice ale fantasticului (şi anume: dublul, realitatea paralela a visului, cărţile misterioase şi vrăjite, salturile în timp). Adjectivul „borgezian” defineşte concepţia despre viaţă ca poveste („fiction„), ca minciună, ca operă contrafăcută, dată drept adevarată (ca în faimoasele sale recenzii de cărţi imaginare).

[141] –HACIENDA – mare proprietate agricolă din America Latină hispanică.

[142] –PAMPAS – câmpie întinsă, acoperită cu ierburi și cu tufișuri, caracteristică regiunilor cu climă subtropicală și temperată, din America de Sud.

[143] -Finalul povestirii Tigrii albaştri, din vol. lui Jorge Luis Borges,  Cartea de nisip, Univers, Bucureşti, 1983. Modificările semanticii, operate de noi, sunt absolut nesemnificative, în plan cosmic…

[144] – MICHELANGELO BUONARROTI (n. 6 martie 1475, Caprese, Provincia Arezzo – d. 18 februarie 1564, Roma) a fost, alături de Leonardo da Vinci, cel mai important artist în perioada de vârf a Renaşterii Italiene. Geniul său universal este deopotrivă oglindit de pictură, desen, sculptură şi arhitectură. A scris şi poezii, în special în genul sonetului şi madrigalului.

[145] – JAROSLAV HAŠEK (cehă Jaroslaf Haʃɛk; 30 aprilie, 1883 – 3 ianuarie, 1923) a fost un genial scriitor satiric, umorist şi un anarhist socialist ceh, cunoscut, în special, pentru romanul său Peripeţiile bravului soldat Švejk, o colecţie neterminată de incidente ridicole cu un soldat din Primul Război Mondial, care a fost tradusă în peste şaizeci de limbi. Hašek a mai scris şi circa 1500 de povestiri. Hašek, care a lucrat şi ca jurnalist, a dus o viaţă de boem şi farsor.

[146] –GOTTFRIED WILHELM FREIHERR VON LEIBNIZ (n. 1 iulie 1646, Leipzig, d. 14 noiembrie 1716, Hanovra) a fost un filozof şi matematician german, unul din cei mai importanţi filozofi de la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul celui de al XVIII-lea, unul din întemeietorii iluminismului german. În matematică, Leibniz a introdus termenul de „funcţie” (1694), pe care l-a folosit pentru a descrie o cantitate dependentă de o curbă. Alături de Newton, Leibniz este considerat fondatorul analizei matematice moderne.

[147]-a-RECHINUL GOBLIN – vârsta – 118 milioane de ani. rechinul Goblin trăieşte pe fundul oceanului şi foarte rar se încumetă să-şi părăsească habitatul. De aceea, oamenii au văzut acest rechin de foarte puţine ori, deşi cutreieră ocenele, de peste 100 de milioane de ani.

b-“FURNICA DE PE MARTE” – vârsta – 120 de milioane de ani. Singura creatură terestră din acest top, “Furnica de pe Marte” este probabil una dintre primele descendente ale furnicilor din ziua de astăzi. Martialis heureka nu a reprezentat doar descoperirea unei noi specii de furnică, ci şi un gen cu totul nou şi o nouă subfamilie, una primitivă, preistorică, una care a existat acum 120 de milioane de ani, la începutul evoluţiei furnicilor. Până în prezent, oamenii de ştiinţă au descoperit un singur exemplar din această specie, în resturile de vegetaţie moartă de pe solul pădurii amazoniene, din zona Empresa Brasileira de Pesquisa Agropecuaria, din Brazilia.

c– RECHINUL GULERAT – vârsta – 150 de milioane de ani – La fel ca rechinul Goblin, rechinul gulerat este o specie abisală, trăind pe fundul oceanului şi, deşi sunt capturaţi uneori din greseală, sunt văzuţi foarte rar de oameni.

d– STURIONUL – vârsta – 200 de milioane de ani – este de fapt un termen generic pentru mai multe specii, care au existat în ultimii 200 de milioane de ani (morun, nisetru, păstrugă, cegă, sip, viză, calugă etc). Însă, în ciuda vârstei şi rezistenţei, aproape toate speciile de sturion sunt ameninţate cu dispariţia, din pricina celui mai mare prădător al ei: omul.

e– CREVETELE POTCOAVA – vârsta – 200 de milioane de ani – Cea mai veche specie de crevete. Acesta a scăpat neatins de evoluţie şi nu s-a schimbat deloc în ultimii 200 de milioane de ani. Ştim asta, deoarece fosilele găsite de arheologi arată identic cu creveţii-potcoavă care înoată în ocenele lumii, în prezent.

f– CREVETELE MORMOLOC – vârsta – 220 de milioane de ani – Chiar dacă această specie cutreieră pământul de peste 200 de milioane de ani, este clasificată ca fiind pe cale de dispariţie. Îşi va încheia, oare, existenţa, înainte de generaţia actuală de oameni? Poate că nu. În 2010, oamenii de ştiinţă au descoperit o trăsătură unică, ce oferă acestor creaturi o şansă la supravieţuire. Se pare că ouăle lor pot sta, uscate şi latent, pentru perioade foarte lungi de timp, şi pot “învia”, când sunt rehidratate.

g– LAMPETRA/LAMPRETA – vârsta – 360 de milioane de ani – Lampetra, cunoscută şi sub numele de petromizon, chiscar, hadină sau sugaci, este un peşte-parazit, asemănător cu ţiparul. Acest sugaci are o gură circular, dotată cu zeci de dinţi ascuţiţi, folosiţi să străpungă solzii peştilor, pentru a le suge sângele. Acest vampir maritim înoată în apele Pământului încă din Paleozoic. În 2006, oamenii de ştiinţă au studiat o fosilă veche de 360 de milioane de ani şi au descoperit că era, în esenţă, la fel ca lampetrele din ziua de azi.

h– CELACANTUL – vârsta – 360 de milioane de ani – Celacantul a fost considerat un animal dispărut. Dispărut de milioane de ani chiar. Asta, până în 1938, când am găsit unul. De atunci, oamenii de ştiinţă au studiat acest peşte, extrem de rar şi pe cale de dispariţie, cu mare interes, deoarece acesta este foarte asemănător cu peştii din care au evoluat primele vertebrate terestre. Este unul dintre puţinele specii de animale, şi singura care încă mai există, care ne poate ajuta să înţelegem modul în care a evoluat…ei bine, cam orice animal.

i-CRABUL POTCOAVĂ – vârsta – 445 milioane de ani – Crabii potcoavă sunt printre cele mai cunoscute specii de “fosile vii”, care au rămas, practice, neschimbaţi, de o uimitoare perioadă de 445 de milioane de ani. În 2008, oamenii de ştiinţă canadieni au descoperit o fosilă din acea perioadă, cu toate că ştiam deja că această specie este una dintre cele mai vechi de pe pământ. Însă, noutatea a constat în faptul că această fosilă a dovedit că specia este cu 100 de ani mai veche decât se credea anterior.

j– NAUTILUL – vârsta – 500 de milioane de ani – Jumătate de milion de ani. De atâta vreme nautilul trăieşte pe Pământ, supravieţuind tuturor extincţiilor ce au resetat viaţa pe pământ, de-a lungul evoluţiei.

j– MEDUZA – vârsta – 505 milioane de ani – existau, chiar şi acum peste jumatate de milion de ani. În 2007, cercetătorii de la Universitatea din Kansas au descoperit noi fosile de meduză, vechi de 505 milioane de ani, cu 200 de milioane de ani mai “tinere” decât ştiam anterior.

k– SPONGIERII – vârsta – 760 de milioane de ani – Nu ne este limpede care este vârsta reală a spongierilor, dar ştim că sunt destul de bătrâni încât să fie consideraţi cele mai vechi creaturi de pe Pământ, în afara microorganismelor. Cea mai veche fosilă a unui burete de mare a fost descoperită anul trecut şi datează de acum 760 de milioane de ani. Aceasta a bătut cu 25 de milioane de ani recordul unei alte fosile, descoperite în 2009. Asta ne face să credem că vom gasi fosile şi mai vechi, însa un lucru este sigur: găsirea unei alte specii mai vechi decât spongierii este improbabilă, deoarece aceste organisme simple par să fie strămoşii unor forme mult mai complicate de viaţă, inclusiv a primelor animale multicelulare.

l– CARACATIŢELE – pe lângă abilitatea de a se camufla în apă, acestea pot elibera cerneală, pentru a distrage atenţia prădătorilor, iar când sunt ţinute în captivitate, găsesc căi pentru a evada. Aşa se explică motivul pentru care biologul Martin Wells a crezut iniţial că acestea sunt atât de diferite de alte forme de viaţă pământeşti, încât ar putea fi extratereste. Iar un studiu publicat recent în revista “Nature” îi dă dreptate parţial. Oamenii de ştiinţă de la Universitatea din Chicago au studiat pentru 2,7 miliarde de „litere” ale codului genetic al caracatiţelor, pentru prima dată în istorie, şi au descoperit că inteligenta acestora a evoluat mult mai repede decât în cazul altor specii, cu 230 de milioane de ani înaintea mamiferelor.

„Au fost primele fiinţe inteligente de pe planeta noastră”, a declarat Sydney Brenner, profesor la Institutul de Ştiinţă şi Tehnologie din Okinawa, care a participat la studiu.

Potrivit studiului, genomul caracatiţelor este puţin mai mic decât cel uman, dar are cu până la 10.000 mai multe gene, care le dau abilităţile lor unice – Sursa: Nature, Data publicării: 14 August 2015.

[148] -…Că eu nu stau locului, degeaba, niciodată…nici cât să respir ca lumea!

[149] –HESIOD (aprox. sec. al VIII-lea î.Hr., Beoţia) – Theogonia.

[150] –EDVARD MUNCH (/mʉŋk/, n. 12 decembrie 1863, Løten, Norvegia – d. 23 ianuarie 1944, Ekely, Oslo) a fost un pictor norvegian, unul dintre pionierii artei moderne, considerat precursor al expresionismului, mai cu seamă un reprezentant al tradiţiei artistice europene decât a celei norvegiene. A fost prin natura sa un solitar, dar, paradoxal, l-au interesat foarte mult relaţiile interumane, care vor reprezenta esenţa creaţiei sale.

Edvard Munch se naşte la 12 decembrie 1863 la Løten, în judeţul norvegian Hedmark. În 1881 intră la Şcoala Regală de Desen din Christiania (astăzi Oslo) şi se formează sub îndrumarea sculptorului Julius Middelthun. În 1882 frecventează atelierul lui Christia Krohg şi cursurile în aer liber conduse de Fritz Thaulow. Thaulow, apreciind talentul lui Munch, se hotărăşte să-i finanţeze o călătorie la Anvers şi Paris. Pleacă în 1885 la Paris, unde rămâne timp de patru săptămâni, şi ia contact cu cercurile artistice pariziene, fiind uimit de pictorii impresionişti. În 1889 organizează la Christiania prima sa expoziţie personală iar în 1892 participă la expoziţia Asociaţiei Artiştilor Berlinezi. În Berlin, realizează primele gravuri şi litografii. În timpul următoarei călătorii la Paris (1896) îşi expune lucrările la Salonul Artiştilor Independenţi şi la galeria Bing. Munch se îndepărtează de limbajul artistic impresionist, fiind mai interesat de valorile decorative şi de expresivitatea liniilor. În cadrul expoziţiei Secesiunii din Berlin (1902) expune 22 tablouri din ciclul Frize de viaţă. La Berlin, face primii paşi în domeniul graficii şi execută în special acvaforte şi litografii. În toamna anului 1908, se internează într-o clinică din Copenhaga, din cauza unei accentuate depresiuni afective. În 1910 începe lucrările de decorare a Universităţii din Christiania. Timp de şapte ani pictează 11 pânze monumentale care ilustrează forţele eterne, dătătoare de viaţă: Soarele Istoria, Alma Mater (Universitatea, simbolul Ştiinţei). Între timp, – după 1933 – în Germania, autorităţile naziste îi consideră operele drept „degenerate” şi sunt retrase din muzeele germane. În perioada de ocupaţie a Norvegiei, Munch trăieşte retras pe moşia sa Ekely din Oslo, unde moare la 23 ianuarie 1944, la o lună după ce împlinise 80 de ani.

…Pictând tabloul Ţipătul, Edvard Munch pătrunde în lumea fricii şi a singurătăţii. În prim plan ţipă un om, al cărui trup contorsionat convulsiv şi gestul mâinilor care cuprind capul trădează o spaimă nemăsurată. Chipul gălbui se armonizează cu craniul cadaveric. Culorile mediului simbolizează starea psihică a personajului, albastrul întunecat reţine glasul sfâşietor şi-l reflectă cu ecou într-un golf larg, până sub cerul strălucitor , de un roşu sângeriu. În afara tabloului reprodus aici, de altfel cel mai cunoscut şi care se găsea în Galeria Naţională din Oslo, de unde a fost furat, mai există alte cincizeci versiuni diferite ale Ţipătului. Originalul furat a fost găsit în 2006. A patra versiune a tabloului este pictura care a fost licitată la cel mai ridicat preţ din lume, fiind adjudecată la 119.922.500$ în cadrul unei licitaţii organizate la 2 mai 2012).

[151] – OSCAR FINGAL O’FLAHERTY WILLS WILDE (n. 16 octombrie 1854, Dublin – d. 30 noiembrie 1900, Paris), scriitor irlandez, cel mai cunoscut dintre scriitorii estetizanţi de limbă engleză.

[152] – Legenda povesteşte despre WILHELM TELL, un om al muntelui, puternic şi neînfricat. Faptele s-au petrecut în regiunea Lacului celor patru cantoane, din Elveţia, în secolul XIII. În numele Imperiului Habsburgic, soldaţii austrieci cotropiseră țara, locuită de oameni liberi şi mândri. Noul Guvernator, GESSLER, este un om rău, crud şi orgolios. Ca să îşi arate puterea de cuceritor, el îi umileşte pe elveţieni obligându-i să se plece, chiar să îngenuncheze în faţa unei… pălării, atârnată în vârful unei suliţe care, spunea el, reprezintă puterea împăratului de la Viena. Cel care nu se supunea era condamnat la moarte. El ajunge să treacă, împreună cu fiul lui prin locul în care pălăria atârna batjocoritor şi, desigur, refuză să îngenuncheze. Guvernatorul  îl supune la o încercare groaznică: aşează un măr pe capul fiului şi cere tatălui, vestit pentru felul în care mânuia arcul,  să tragă o săgeată şi să doboare mărul. Şi asta de la o distanţă de 80 de paşi! O singură ezitare, cea mai mică nesiguranţă şi… tatăl îşi ucide copilul. Tell reuşeşte, dar e condamnat totuşi la închisoare.  Scapă, îl omoară pe Gessler cu o săgeată bine ţintită şi astfel, lupta care va duce la eliberarea elveţienilor de sub stăpânirea austriacă începe.

[153] –AUGUST STRINDBERG (n. 22 Ianuarie 1849, Stockholm, Suedia – d. 14 Mai 1912) – prozator (cinci romane şi 14 volume de nuvele), dramaturg (15 volume de teatru, adunând la un loc 60 de piese), alchimist suedez (trei Cărţi Albastre, veritabile enciclopedii de alchimie şi occultism). Viaţa personală (toate cele trei căsătorii – complet ratate!) i-a fost catastrofală, aducându-l pe culmile nebuniei.Teatrul său, prin originalitatea personajelor, a constituit o influenţă importantă în literatura universală a secolului al XX-lea. În prefaţa piesei de teatru Domnişoara Iulia, Strindberg îşi prezintă „sufletele” (personajele) ca fiind „conglomerate, făcute din stadii trecute sau prezente ale civilizaţiei, fragmente de umanitate, haine de duminică peticite, toate strânse la un loc, aşa cum este fiinţa umană”. Strindberg spune mai departe despre personajele sale că a oferit posibilitatea „celui slab să repete cuvintele celui puternic” şi a lăsat „diferite suflete să accepte sugestii, unul de la celălalt”.

[154] – ARVID FALK – Personaj central în romanul “Salonul roşu” şi personaj evocat, în “Saloanele gotice”, de August Strindberg.

[155] – SELMA OTTILIANA LOVISA LAGERLÖF (n. 20 Noiembrie 1858,  Östra Emterwik, Värmland – d. 16 martie 1940) a fost o scriitoare suedeză, prima femeie care a primit Premiul Nobel pentru Literatură (1909) şi prima femeie membră a Academiei Suedeze (1914).

Opera sa posedă puternice tendinţe moral-educative, cultivând trecutul legendar, conservarea valorilor perene, tradiţia. A scris romane de factură epopeică, pline de fantezie şi lirism, cu rezonanţe din vechile legende scandinave.

De asemenea, a mai scris proză pentru copii, îmbinând într-o viziune poetică unică o lecţie metaforică de geografie, istorie şi cultură  – “ca preţuire pentru nobilul său idealism, bogăţia fanteziei şi expunerea spirituală care îi caracterizează opera„.

[156] – JEAN-BAPTISTE POQUELIN, cunoscut mai bine ca MOLIÈRE (15 Ianuarie 1622 – 17 Februarie 1673), a fost un scriitor francez de teatru, director şi actor, unul dintre maeştrii satirei comice.

În  1662, Molière s-a mutat la Théâtre du Palais-Royal, tot alături de partenerii săi italieni şi s-a căsătorit cu Armande, pe care o credea a fi sora Madeleinei; era însă fiica sa nelegitimă, rezultatul unui flirt cu Ducul de Modène în 1643, când Molière şi Madeleine îşi începeau aventura. În acelaşi an a jucat L’École des femmes (Şcoala femeilor), o altă capodoperă. Atât lucrările, cât şi mariajul său au atras criticism. Pe latura artistică a răspuns cu două lucrări minore, deşi elegante şi interesante La Critique de „l’École des femmes“ (în care îşi imagina spectatorii anterioarei lucrări ca fiind prezenţi) şi L’Impromptu de Versailles (privind pregătire unei improvizări a trupei sale). Aceasta a fost aşa-numita la guerre comique (Războiul comic), în care opozanţii erau scriitori precum Donneau de Visé, Boursault, Montfleury.

Însă opoziţie mai serioasă şi mai puţin artistică se forma împotriva sa. Un aşa numit parti des Dévots s-a ridicat în societatea înaltă franceză, protestâmd împotriva „realismului“ excesiv al lui Molière în ireverenţa sa, ceea ce cauza ceva stânjeneală; aceste persoane l-au acuzat şi că s-ar fi căsătorit cu fiica sa. Prinţul de Conti, odată prietenul său, s-a alăturat acestei tabere. Molière avea alţi inamici, de asemenea, între ei şi ucenicii janseniştilor, precum şi unii autori tradiţionalişti. Regele şi-a exprimat, însă, solidaritatea pentru autor, acordându-i o pensie şi fiind de acord în a fi naşul primului fiu al lui Molière. Boileau, de asemenea, l-a susţinut prin declaraţii pe care le-a inclus în a sa Art poétique. Prietenia lui Molière cu Jean Baptiste Luly l-a influenţat în scrierea operelor Le Mariage forcé şi La Princesse d’Élide (subtitulată „Comédie galante mêlée de musique et d’entrées de ballet“), scrisă pentru divertismente regale la Versailles.

Le Tartuffe, ou L’Imposteur a fost interpretată, de asemenea, la Versailles, în 1664, creând cel mai mare scandal din cariera artistică a lui Molière. Descrierea sa, asupra ipocriziei generale a claselor dominante, a fost a fost considerată un ultragiu şi a fost contestată violent. Acelaşi rege se pretinde că i-ar fi sugerat să suspendeze reprezentaţiile, iar Molière a scris cu rapiditate Don Juan, ou le Festin de Pierre pentru a o înlocui. A fost o lucrare bizară, derivată dintr-una a lui Tirso de Molina şi inspirată de viaţa lui Giovanni Tenorio, scrisă într-o proză, ce pare încă actuală; ea descrie povestea unui ateist, care devine un ipocrit religios şi pentru aceasta este pedepsit de Dumnezeu. Şi această lucrare a fost suspendată degrabă. Regele, demonstrându-şi încă o dată protecţia, a devenit oficial noul sponsor al trupei lui Molière.

După Mélicerte şi Pastorale comique, a încercat să joace din nou Tartuffe în 1667, de data aceasta cu numele de Panulphe sau L’imposteur. Însă de îndată ce regele a plecat de la Paris pentru un tur, Lamoignon şi arhiepiscopii au interzis piesa (regele a impus, în final, respect pentru această lucrare, puţini ani mai târziu, când a câşigat mai multă putere absolută asupra clerului).

Molière,  acum bolnav, îşi reduce producţia.

(…) Unul dintre cele mai faimoase momente din viaţa lui Molière este ultimul, care a devenit proverbial: a murit pe scenă, în timp ce juca Le Malade imaginaire (Bolnavul închipuit). În timp ce vorbea, s-a prăbuşit pe scenă şi a murit la puţine ore după aceasta la casa sa, fără împărtăşanie,  pentru că doi preoţi refuzaseră să-l viziteze, iar al treilea a ajuns prea târziu.

Se spune că purta culoarea galbenă, iar din acest motiv există o superstiţie cum că galbenul aduce nenoroc actorilor.

Ca actor, nu i-a fost permis, prin prisma legilor vremii, a fi îngropat într-un cimitir obişnuit, pe tărâm sfânt. Soţia sa Armande a fost cea care i-a cerut regelui Ludovic al XIV-lea să-i permită funeralii „normale“ …pe timp de noapte!

[157] –CUPÍD, -Ă, cupizi, -de, adj. Apucător, avid de câștig; lacom, hrăpăreț. – Din fr. cupide, lat. cupidus.

[158] –HEMORAGÍE, hemoragii, s. f. 1. Scurgere abundentă de sânge, internă sau externă, în urma ruperii sau tăierii peretelui unui vas sangvin; hemoree. ◊ Hemoragie intestinală = enterohemoragie. Hemoragie nazală = epistaxis.

[159] -Se pare că multe piese de-ale lui WILLIAM SHAKESPEARE (n. 23 aprilie 1564, Stratford-upon-Avon, Regatul Angliei – d. 23 aprilie/3 mai 1616, Stratford-upon-Avon, Regatul Angliei – considerat cel mai mare scriitor al literaturii de limba engleză; este, adesea, numit poet naţional al Angliei şi “Poet din Avon” /“Bard of Avon” – sau „Lebăda de pe Avon” / „The Swan of Avon„) sunt plagiate după poetul şi dramaturgul  CHRISTOPHER MARLOWE (botezat la 26 februarie 1564, la biserica St. George, din Canterbury – d. 30 mai 1593 – …dar înmormântat, într-un loc nemarcat, în curtea bisericii St. Nicholas, Deptford, pe 1 iunie, 1593) a fost un dramaturg, poet şi traducător englez (…dar şi spion, eretic şi homosexual, precum şi „magician„, „duelist„, „consumator de tabac„, „falsificator” şi „desfrânat”  etc.), din epoca elisabetană… Există şi alte variante, date fiind inconsistenţele de nepătruns, cu privire la povestea morţii lui Marlowe: spre exemplu, a apărut continuu în prim-plan o teorie a conspiraţiei, centrată pe faptul că Marlowe ar fi putut să-şi însceneze moartea şi, apoi, să continue să scrie sub presupusul nume de William Shakespeare – cf. Encyclopedia Britannica, 11th Ed. vol. XVII. Cambridge: Cambridge University Press, 1910.

[160] – MIDAS (sau Mida), rege frigian și fiul lui Gordius. Fiindcă s-a purtat bine cu Silenus, care se rătăcise din cortegiul lui Dionysus, zeul i-a făgăduit drept răsplată să-i îndeplinească orice dorință. Lacom de bogății, Midas a cerut ca tot ceea ce va atinge să se transforme în aur. Voia i s-a împlinit. Cînd a vrut însă să se ospăteze n-a putut pune nimic în gură căci, de îndată ce le atingea băutura și bucatele se transformau în aur. Însetat și înfometat, bogatul rege i-a cerut atunci lui Dionysus să-l scape de darul său împovărător. Zeul l-a îndemnat să se scalde în apele Pactolului. Midas s-a supus și a redevenit muritor de rînd. În schimb, apele în care s-a scăldat au rămas de atunci aurite. O altă întîmplare atribuită regelui frigian este judecata la care a fost chemat de către Apollo și Pan, ca să-și spună părerea. Cei doi se întreceau odată în măiestrie cîntînd. Întrebat care cîntă mai frumos, Midas i-a dat întîietate lui Pan. Mînios, Apollo a făcut atunci să-i crească, de o parte și de alta a capului, o pereche de urechi de măgar. Cuprins de rușine, Midas și le-a ascuns sub o scufie. Nimeni nu știa de existența lor, în afară de un sclav care venea să-l tundă. Acesta, martor al unui lucru atît de neobișnuit, nu s-a putut abține și, fiindcă fusese oprit să vorbească sub amenințarea pedepsei cu moartea, a făcut o gaură în pămînt și a șoptit acolo că „regele Midas are urechi de măgar”. Din pămînt a răsărit însă o trestie, ale cărei crengi, la adierea vîntului, spuneau tuturor secretul aflat. În felul acesta, în scurt timp toată lumea a aflat de pățania regelui.

[161] –APELPISÍT, -Ă, apelpisiţi, -te, adj., s.m. şi f. (Înv.) (Om) deznădăjduit, desperat, exasperat, care nu se mai poate stăpâni. – Din apelpisi (înv. „a deznădăjdui” < ngr.).

[162] -Asasinarea lui John F.Kennedy pe 22 noiembrie 1963 a generat mai multe teorii ale conspiraţiei, decât oricare crimă din istorie, deoarece a fost un eveniment şocant şi foarte dramatic, privind o personalitate cunoscută. Preşedintele a fost împuşcat mortal, sub privirile publicului, în timp ce se deplasa în coloana oficială, într-o maşină decapotabilă, alături de soţia sa. Dar se datorează şi faptului că acea Comisie Warren formată în grabă, dar la o saptamână de la asasinat, în scopul anchetării celor întâmplate, nu a reuşit să găsească explicaţii pentru numeroasele aspecte paradoxale ale crimei. Comisia a descoperit că un trăgător izolat, Lee Harvey Oswald, trăsese 3 focuri de arma asupra preşedintelui: – primul ratase coloana oficială – al doilea l-a rănit pe preşedintele Kennedy şi pe guvernatorul statului Texas – John B. Connally, care se afla, şi el, în limuzină – al treilea şi ultimul foc de armă l-a lovit pe preşedinte în cap, ucigându-l.

Teoriile conspiraţiei, asociate acestui eveniment, au devenit cunoscute: teoria trăgătorului izolat, sau “teoria glonţului magic”, deoarece era puţin probabil ca un singur glonţ să treacă prin doi oameni. Ambele teorii au devenit plauzibile, nu doar pentru experţi, ci şi pentru publicul american, supus la sondaje.

[163] –APOCÓPĂ s.f. 1. Cădere a unui sunet, a unei silabe sau a unui grup de silabe, de la sfârșitul (dar şi de la începutul sau mijlocul!) unui cuvânt. [< fr. apocope, cf. lat. apocopa, gr. apokope < apo – afară, koptein – a tăia].

[164] – CINGHIZ AITMATOV (în kârgâză: Чынгыз Айтматов, rusă: Чингиз Торекулович Айтматов – Cinghiz Torekulovici Aitmatov) (n. 12 Decembrie 1928, Şeker, RSSA Kirghiză, URSS – d. 10 Iunie 2008, Nürnberg, Germania), a fost un scriitor kârgâz, cel mai cunoscut al ţării sale. A scris în limbile rusă şi kârgâză. Opere representative: Geamilia, 1958, Vaporul alb („Belîi parohod„), 1970, Cocorii timpurii, 1975, Eşafodul, 1987, Cînd se prăbuşesc munţii, 2006 etc.

[165]  – ILIA ILF (pseudonimul lui Ilia Arnoldovici Feinzilberg, rusă Илья Арнольдович Файнзильберг, ucraineană Ієхієл-Лейб Арно́льдович Файнзільберг, 15 octombrie 1897–13 aprilie 1937) şi EVGHENII PETROV (pseudonimul lui Evghenii Petrovici Kataev, rusă Евгений Петрович Катаев, ucraineană Євген Петрович Катаєв, 13 decembrie 1903–2 iulie 1942) au fost doi scriitori ruşi satirici, care au colaborat la o serie de romane, povestiri, foiletoane şi schiţe satirice.

În cele mai valoroase scrieri ale lor — Douăsprezece scaune (în rusă Двенадцать стульев, 1928) şi Viţelul de aur (în rusă Золотой телёнок, 1931) — ei critică birocraţia, lăcomia, noii profitori din perioada NEP-ului.

Cei doi au scris mult împreună, fiind aproape mereu menţionaţi sub numele de „Ilf şi Petrov” – cf. Wikipedia (ca şi aproape toate explicaţiile de subsol, din acest volum).

[166] –ILIA ILF a murit de tuberculoză (probabil contractată în timpul unui periplu american), pe 13 aprilie 1937. Pe când EVGHENII PETROV a murit în iulie 1942, într-un accident aviatic, pe când se întorcea din Sevastopolul aflat sub asediu. Este considerat erou de război.

[167] –BIBLIA, Institutul Biblic şi de Misiune al B.O.R., Buc., 1941.