Valsul ploii
Doi balauri mușcă luna, cerului din miez de noapte
Bolta s-anvățat să plângă și cad pietre din amnare
Glasul bolților durerii, cu un tunet strâns din șoapte
Sufletul pribeag, la gură, tare-i ghemuit și doare.
Vântul și-a pornit colindul printre frunzele ca focul
Pomii și-au pierdut speranța și trosnesc a neputința
Toate lacrimile lumii, curg că le-a sosit sorocul
Și se sfarmă de tărâna neagră, ce-a uitat căința.
Îmi strâng mâna să-mi fac cruce, fulgerele când suspină,
Apa-n mantii de mătase, a acoperit tot locul.
Frigul rău mă strânge-n brațe și în șagă mă alină
Iar cu ochii storși de lacrimi încerc să-mi zăresc norocul.
Noaptea crește tot mai mare și cernită repictează
Fulgerele, dau spectacol pe o scenă scrisă-n astre,
Toată frica-mi dă năvală și prin trup mă invadează,
Picăturile de ploaie, mușcă-n frunzele sihastre.
Nu cutez a scoate nara, să așez văzduhu-n mine
Fruntea norului se sparge în rafale de urgie
Undele pătrund în vene, prin fiorduri clandestine,
Bronzul frunzelor din toamnă, urcă-n moarte pe vecie.
Plec genunchiul, greu de timpuri, vrând să bat o-nchinăciune.
Cerul strânge valsul ploii, să îl cânte, în surdină,
Trag perdeaua peste suflet vrând să tac ce nu pot spune
Și adorm cu valsu-n minte , vals ce uită să rămână.
Vântu-și strânge răsuflarea și face calea întoarsă,
Orchestra din nori își strânge toba și o tamburină.
Noaptea și-a călcat pe suflet, neagră-i mantia ei groasă,
Eu , cu Bella strânsă-n brațe, petrec trupul la odihnă.
————————————————–
Emma POENARIU SERAFIN
Sibiu
26 septembrie, 2018