Păcătosul
Un păcătos nu iartă pe nimeni,
nu se iartă nici pe sine,
în această lume fiecare iertare
se face de cel cu har
de aceea el îşi ascunde intenţia
şi faptele uită vorbele.
Pe drumuri bătătorite aşteaptă răul,
pornirea nefirească,
o cădere la pământ
de unde nu se mai ridică om.
În spatele său stăpâneşte întunericul,
ochii nu mai au ţintă
doar un blestem vine din interior
şi produce dispreţ
în care se pierde fără să vrea.
Lumina pare o anihilare duşmană,
să-şi caute mijloacele,
numai Dumnezeu mai poate face ceva
dacă nu e prea târziu.
Cu mâini de lumină
Întorc gândurile până se uscă cum fânul,
devin moi aromate,
în tinereţe am adormit pe căpiţe
şi am rămas îmbătat de mirosul copt.
Acum învârt ideile şi le las să germineze,
caut esenţe de trăire vie,
merg mai departe şi-mi evaluez posibilitile
de a fructifica rodul
care să-mi umplă viaţa
cu mireasma răcoroasă a nopţilor de mai.
Doamne, în universul atât de înălţător
picură-mi din harul tău cîte puţin
până mă trezesc om
cu mâini de lumină.
Poate nu ştiu să adaug zilele frumoase,
dar ceva din suflet am să pun
până va înflori din el recunoştinţa.
Mă-ntunec Doamne
Mă-ntunec Doamne, iar mă-ntunec,
de atâtea ploi şi vânt
nici umbre nu mai sunt, nici bucurie,
rostogoliri duşmane de ape peste case,
dar nu vreau să mă înec
ci să trăiesc în lume pe pământ
fără de teama plumburie
ce mi-a intrat în carne şi în oase,
de încep de-acum s-alunec.
Lasă-mă să-mi revin, să cred în tine
cu tot ce am în mine mai de preţ,
ştiu că mă pot risipi ori pierde
în repetatele încercări
pe care nu le ştie nimeni când mai vin,
dar poate şi aici e loc de bine,
iar din îndemnul tău măreţ
voi construi o altă casă verde
de se vor naşte blânde vindecări
şi iar va curge-n mine har divin.
În scăldătoarea cu miresme
În scăldătoarea cu miresme
ursitoarele mi-au pus bani şi flori,
m-au lăsat să respir aburul apei calde,
viitorul să capete-n trup, un nume
la fel cu cel de la botez.
Am crescut cu fiecare clipă fără să respect niciun canon,
am devenit o fiinţă cu judecată liberă
lăsată-n drum cu Dumnezeul propriu,
l-am străbătut alături de oameni prefăcuţi,
plini de nepăsare.
Nici eu nu m-am bucurat de ei
mai mult m-am ascuns sub piele
de unde am ieşit târziu
îmbărbătat de voinţă
cu gânduri de mărire.
Din parcursul trecut
îmi extrag izvorul fântânii din suflet,
trec peste fiecare obstacol
cu sânge proaspăt
şi cuvinte înmiresmate.
Ochiul cel mare
La moartea lui o stea s-a stins
steaua vânătorului ciclop,
lumina-şi dăruie umbra unui arbore albastru
cu frunze tremurate-n cântec
ce mângâie tăcerea,
iar noaptea-i dă glas vântului
curge mimând sunetele dimineţilor stelare
alunecând spre marea neodihnei
între ţărmuri nepăsătoare.
Gândurile capătă zimţi de os,
prind un zbor înalt, vertical
şi ajung din urmă nesfârşitul
mereu tânăr,
în acest triunghi de uimire
din care priveşte ochiul cel mare,
lumea se vede nestatornică
şi vulgară.
Imn de rugă pentru înduplecat norii
Gândul se întrupează-n femeia din câmpie
sub tălpi cu-ntinderi de rod galben
infrăţită cu ploaia de glasul holdelor în cânt
într-un imn de rugă pentru înduplecat norii.
Departe cerul sărută pe frunte orizontul,
coboară s-asculte respiraţia pământului.
Văzduhul alunecă pe albia râului secat,
femeia de ploaie aşteaptă sub sălcii.
Cântul ciocârliei se opreşte dincolo de lanuri,
un fulger grăbit se apropie din răsărit.
Vântul se ceartă cu plopii şi arinii,
clopotele încep să bată în ambele părţi.
O să scriu cum se-ntunecă şi se zbate,
de se clatină marginile serii
fără să se mai vadă freamătul ud
prin care păşim îmbrăţişati spre noapte,
târziul ne mângâie somnul frânt.
Cuvintele deschid porţile
E un senin cu tine-n gânduri
pe care-l împrumută şi cerul,
lumina strălucitoare şi caldă
acoperă cu o amiază de albine
salcâmii cu aripi de flori.
Cuvintele deschid porţile
când vreau să-ţi ating sufletul
pe care ţi-l pui în palme,
să-l simt cum flutură taine.
Când încep să-i desluşeasc iubirea
care-l unge cu miere
trebuie să te grăbeşti.
Timpul nu-şi lasă clipele să odihnească
în trupul tău fragil
ce se năruie câte puţin
şi odată cu el
pleacă toate întâmplările.
În aura luminii
Am ascultat firele de iarbă cum cresc
glasul florilor în dimineţile de mai,
şi-mi place să-ţi văd ochii înrouraţi de bucurie.
Simt cum se aşează-n memorie fiecare gând
cu câte o dorinţă ascunsă,
vreau să arunc pe geam întunericul
să rămân în aura luminii din interior.
M-am petrecut în cuvinte,
sunt mulţi care o fac bine,
păsările cântă frumos şi nu se opresc,
doar când îşi pierd cerul
şi cad la pământ.
am învăţat să cobor
în adâncul sufletului,
să urc treptele iubirii în fiecare zi
şi să aştept partea de privire
cu răbdarea tăcerii din surâsul tău
ce mă cheamă,
să deschid aripile şi să zburăm împrteună.
Sfântul şi luceafărul
Într-o noapte nebună
un sfânt se freca la ochi
şi privea atent cerul,
luceafărul de pe boltă
privea şi el în jos,
i-a făcut rece cu ochiul
luminos.
Ambii îşi făceau semne
şi se bucurau,
apoi fiecare a plecat pe drumul său
grăbit spre ziuă.
———————–—————–
Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU
26 septembrie, 2018