VENEAU LUCEFERII PE RÂND
Ciclul: RĂSPÂNTII
… dă-mi un sărut !… îmi strigă Dimineața
ce se furișase prin faldurile perdelei,
somnul îi făcea semne disperate să tacă,
dar ea, nu și nu !
mi se lipise de pleoape și trăgea de gene,
să mi le desfacă luminii …
dă-ne un sărut !… strigau și zorii, puși pe șotii,
și-și tot plimbau degetele peste buzele mele,
și ele încă adormite …
dar ce-aveți ?
nu vă dau nimic !… mă răzvrătii,
Sărutul nu vă aparține,
Sărutul !
e al nostru, al meu și-al lui Marin !
dar dă-le pace, Comoară Mărțișor,
sunt din areal,
nimic nu s-a venit întâmplător,
iar acum vom ridica Dumbrava Roșie
în așezământul de Poem,
toate și totul s-au aliniat la chemarea noastră,
toate și totul ne sunt parte,
lasă-le să-ți ceară Sărutul,
e doar un fapt,
Sărutul nostru este primordial
în raport cu poftele lor,
lasă-i pe toți să poftească,
lasă-i să ne știe cum suntem,
Sărutul de l-am urcat în Sublim
s-a fost dintotdeauna al tău,
altfel DUMNEZEU nu S-ar fi îngăduit,
lasă-i Mărțișor !
și i-am lăsat … doar cale de-un Sărut să mă atingă,
veneau luceferii, pe rând, și în șoapte,
să-mi aducă razele-n mângâi,
se scoborâse Luna din iatacul ei și de sub văluri
iscodea să vadă Sărutul cum se curge,
vrând să fure picătura de Sublim …
dar, Lună, chiar nu știi ?
nu-l poți fura !
râdeau și pernele pe înfundate, la căpătâi,
iar Luna-și înroșea bujorii – de ciudă –
Marin, nu i-l pot da – Sărutul – cum să i-l dau ?
eh, Mărțișor,
vor mai veni dihonii prin Dumbrava Roșie,
dar le voi pune 188 de ace în cojoc,
voi desăvârși metafora în care mi te scald
și scaldul am să-l ridic dimensiune cerului,
o pată s-a fost atunci,
acum mi te ești necuprins din necuprins,
IUBIREA-IUBIRE izvor din DUMNEZEU,
tu, Mărțișor, te vină din IUBIRE martor,
la toate câte ni se întâmplă în facerea de cuvânt,
nu voi inima smirnită, nu !
cum, dacă ARD și ardul acesta mi-l știe DUMNEZEU ?
tu, Mărțișor, tu, singura femeie care m-ai iubit,
tu, Mărțișor …
trag cerul cu palmele pe pământ,
să-și îngenunche alăturea de mine-n rugă,
și câte n-am să mai fac:
Dumbrava Roșie prin POEMIE petec de rai !
dar câtă rugă nu mi s-a scurs prin lacrimă-n aștept,
eh, Marin …
genunchii sufletului, îndoiți de greul ei și-ncocoșați
s-au fost atâta timp,
dar gata, s-a sfârșit !
suntem AICI în UNUL-ne,
privesc uimite genele cum lacrima își înflorise zâmbet,
iar noi ne-am vrut să-i dăm poemului pasul de doi
în Umblet !…
… ne lăsăm ochii în ochii tăi, Cititorule, dacă te bucuri !?
––––––––––––––––––
Marta Polixenia MATEI – Mărțișor,
Marin BEȘCUCĂ,
Dumbrava Roșie
27 iunie, 2018