CINE-I DE VINĂ ?
Ce e viața asta, Doamne…
Cum dai ochii de lumină,
Vine Harul să condamne,
Așteptând cu-n braț de toamne,
Nori pe ziua ta senină…
De te-ntrebi: cine-i de vină ?
E ca fumul de țigară…
Te naști singur, singur mori…
Prin, nu știu, ce colț de țară,
Ca peron pustiu de gară,
Trenu-ți vine cu ani să zbori,
Precum stolul de cocori !
Dar, atâția se-mbulzesc
Și se cațără pe scări…
De cu zori, când se trezesc,
Până noaptea tot urzesc,
Planuri printre căinări,
Prin iertări și invocări !
Vor un loc cât mai în față,
Vreun vagon mai elegant…
Viața însă nu răsfață,
Toți avem câte-o postfață,
Sau blajin sau arogant,
Pitic d-ești, sau ești gigant !
Ne preocupăm de fleacuri
Și ne zbatem în zadar…
Pripășiți printre zigzaguri
Și la granița-ntre veacuri,
Nu prindem de timp habar
Că sfârșitul ni-i amar…
Și uităm că viața noastră,
Ne e scurtă… de scatiu…
Nu privim nici pe fereastră,
De-i ziuă sau noapte-albastră…
Trenul duce-ntr-un pustiu…
Capătul… e pământiu…
Cui e vina ? Eu o știu…
DE-O FI SĂ FIE VA VENI, ALTFEL… VA TRECE…
De multe ori m-am întrebat, ce-i aia ”Fericire” ?
O căutam adeseori, doar pe la colţuri o zăream…
De câte ori vroiam s-o prind, mi-era zădărnicire,
Sirenă, cu glas suav m-ademenea… făţărnicire…
Ca Fata Morgana se-ndepărta, de-o ajungeam…
O umbră-i devenisem sub umbra ei… târâş,
Ascunzându-mă, să nu mă prindă ea de veste…
Mă zgrepţănam, stâncă cu stânca în urcuş,
Picioarele mi le zdreleam de bolovani în coborâş…
S-o prind, doar să-mi scrie ceva file de poveste !
Încercările însă, cu toatele mi-au fost în van…
De parcă scris mi-a fost aşa, pe foaia de destin…
O-ntrezăream ascunsă după al vieţii paravan,
Părea să-mi fie-aproape, deşi pe celălalt liman,
Cochetând-o, măcar o clipă să-mi vină, clandestin !
Dar… am obosit şi mi-am pierdut orice avânt…
De-aş fi lăsat-o să îmi vină, ca un vis rătăcitor,
Aş fi avut poate speranţa, făr-atât să mă frământ,
Că mi-ar fi-ntins aripa ridicându-mă de la pământ
Şi m-ar fi înălţat, în zbor spre-un Rai scânteietor.
Însă-i târziu acum, s-au prăpădit visurile-mi răzleţe…
Încleiate, s-au împotmolit pe drumul presărat de ani…
Simt cum mă trag încet alte aripi, negre, hrăpăreţe,
Ce m-or duce pe cenuşiile cărări de bătrâneţe,
Punându-mi în cârcă un sac greu cu bolovani…
Veţi spune, poate, că niciodată nu e prea târziu…
Că, oricând să fie, Fericirea va fi binevenită…
Bizar îmi pare însă, o ironie-a vieţii, ce hazliu,
Că, Eu aceeaşi nu mai sunt, mi-i traiul străveziu
Şi de himere… m-am săturat să fiu ademenită !
NU MAI SUNT EU, NU MAI EȘTI TU…
Nu m-aștepta-n zadar, că n-am să vin…
Timpul mi s-a oprit, încremenit în loc…
Trecut-au ani și-acuma parcă-mi ești străin…
Aceleași ape-n matcă, din păcate nu revin,
Secate-s clipele, s-a stins al vetrei foc,
De-al sorții joc…
Eu nu mai sunt cum fost-am altădată
Și trupul și sufletul mi-au obosit…
De visele de-atunci mă simt prădată,
Oricât oglinda m-ar arăta fardată,
O iluzie sunt, un vis tomnatic irosit,
Un suflet ponosit…
Nu m-aștepta sub ploaie, în cascadă…
Atunci, ca vânt aș fi zburat la locul cunoscut…
Când așteptam o pietricică-n geam să cadă,
Ca să alerg la bancă noastră, sub arcadă,
În brațe să mă prinzi, cu dor să te sărut,
Dar… azi am dispărut…
Nu ne putem întoarce, la ceea ce-am fost ieri…
Destinul ne-a unit cândva și ne-a respins
Rămânând ai vieții noastre prizonieri…
La sentimente răvășite să n-aștepți învieri,
Nu te-ntrista, nu lăcrima, nu arăta surprins,
Că, ce-a fost odată foc aprins… e stins…
Destinul ne-a învins…
O ZI CA CELELALTE…
Astăzi, ni s-a trezit Ziua voioasă….
Tiptil s-a strecurat din pat de nori…
Cu pași de vals și piruete, grațioasă,
La fereastra cerului, privind-o somnoroasă,
Gândea la lume, cum să-i trimită zori !
Încet a scormonit o rază de lumină,
Alunecând pe creste, dealuri și adormit oraș,
Ce încă huzurea în somnu-adânc ce-alină,
Sperând în vise dulci, o zi cât mai senină,
O lume minunată, unde-a găsit sălaș !
S-a răspândit Ziua printre cotloane și grădini,
Printre case, pe străzi s-a scurs, pe caldarâm…
Din somn, trezind vrăbii în pomi cu fructe plini
Și cu lătrat voios al vagabonzilor de câini,
A alungat a nopții umbră, pe un alt tărâm !
Coroană de soare lucitor și-a prins în plete,
Împrăștiind lumii buchet de culori trandafirii…
Din acelea, ce Zeii doar, cu-ale lor palete,
Le lasă pe pânza Universului, pe șevalete,
Ca la sărbătoarea cea mare, de Florii !
În mâini gingașe ținea un paneraș cu daruri,
Ciocnindu-ne la geam, la fiecare-n parte…
Și mie mi-a dat buzna, chiar adineauri,
Lăsându-mi pe pervaz un joc de zaruri,
Să văd ce-oi câștiga din visele-mi deșarte !
Am primit și eu, așa cum cred ca fiecare,
Răvaș întreg, cu numai obligații și probleme…
Cu griji, angoase, îndoieli, fără-nduplecare,
Să le rezolv din zori și până la-ntunecare,
Că mâine, Ziua iar va bate-n geam, devreme,
La datorie să ne cheme…
REGRET COPILE …
Mă-ntreb copile, pe ce lume te-am adus ?
Nu știu cât bine am făcut sau, poate rău…
Ursitele, de au venit, în leagăn ce ți-au pus ?
Că mi se strânge sufletul în mine… zău…
În jur mă uit și văd o lume sălbatecă, haină,
Călcând pe alții, răzbat fără urmă de căință…
Unde-i bunătatea, privirea dulce și blajină ?
Unde-i zâmbetul pe buze, speranță și dorință ?
Parcă le-ar fi teamă, de jos ochii să-i ridice,
Să nu vadă într-ai tăi țâșnind dezamăgirea…
Sau… să nu citești în ei sufletul negru, novice,
Ipocrizia, ce i-au otrăvit sau, poate amăgirea !
Copile, în ce lume ți-am adus sufletul neprihănit ?
Că, eu vise mi-am făcut, așa cum se cuvine…
Din trupul meu, cu ce-i mai bun eu te-am hrănit,
Ți-am dat vise și speranțe și gândurile din mine…
Te-am înzestrat să-mi fii ca prinț sau, semizeu,
Dar ochișorii-ți inocenți privesc o lume hâdă….
Plumburie, ca cenușă și mă rog lui Dumnezeu,
Să-ți dea stropi de Har și Soarele să îți surâdă !
În jur vezi hiene, cârduri de ciori la oseminte,
Colbul sângeriu ne-acoperă și ne îneacă…
Șuieră gloanțe, cărnuri sfârtecate sub veșminte,
Soldați marionete, ce vin de undeva și pleacă,
Inerți, fără vreun scop, fără vreun țel în lume,
Scormonesc cenușa existenței lor morbide….
Ca roboți, mecanic făcând ce-au învățat anume,
Să ne conducă într-un Matrix, cu viețile sordide !
Ah, drag copile, în ce lume ți-am lăsat destinul,
Pentru alții să plătești nelegiuiri ce n-ai făcut….
Cum să trăiesc, cum să pot să-ndur eu chinul,
Că nu-mi găsesc astâmpăr, pe patul de zăcut ?
De-aș avea putere, înlăuntrul meu te-aș băga iar,
Că-n așa o lume crudă, nu poți avea vreun viitor…
Trezit la viată, te simți închis, ca-ntr-un penitenciar
Și-apoi, ajuns ca mine, unul mai puțin, de-o fi să mor…
————————
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
26 aprilie, 2018