Poezia, ca „o salvare de preț“de Cornel Simion GALBEN „Sunt vie atâta timp cât prin vene/ îmi curge cerul“, ne mărturisește Dorina Stoica, poeta care deși se scufundă adesea într-un „ocean de tăceri“, trăiește intens „aceste vremuri bolnave“ și absurde, observând nu numai cum „dimineața vine întotdeauna prea devreme,/ după o noapte începută prea târziu“, ci și cum timpul a așternut între noi „deșerturi, oceane, continente“. Bulversată de „întunericul acestui secol bolnav și stupid“, dar îndeosebi de pandemia care nu se mai sfârșește, autoarea Bietului om sub vremi are momente când nu mai e „foarte sigură“ dacă există sau dacă a „murit ieri“, dacă viața ei a fost „un lung șir de cuvinte“ ori doar a trecut prin ea „ca o umbră obosită“. Oscilând între „păcat și evlavie,/ între somn și veghe,/ între bunătate și răutate,/ între iubire și ură,/ între iertare și neiertare“, sufletul său sensibil și delicat e într-o continuă zbatere, căci neterminatul joc are bifurcații greu de dibuit și fiecare pas izbește în zidul care e lumea, din ce în ce mai rea și mai distantă.
Din această pricină e adesea pusă în situația de a-i întoarce spatele, deși în forul ei știe că „brațele nepăsării și ale îndoielii“ nu aduc nimic bun, mai ales că „Trăim atât de puțin încât singurătatea/ este și ea o sărbătoare“. O doare tocmai de aceea că nu ne mai iubim „nici părinții,/ nici frații, nici dușmanii“ și că, mai peste tot, „la fereastră stă de veghe/ insomnia unui om bătrân/ de care nu mai are milă nimeni/ și care dă din mâini ca să alunge/ niște amintiri despre acei pe care/ i-a alăptat, i-a ținut în brațe, i-a făcut oameni,/ despre acei, atât de străini, acum“. Jalea devine mai intensă atunci când „Gândul femeii aleargă pe holurile lungi/ ale Spitalului de urgență“, acolo unde, la camera de gardă, „e mereu târziu, dureros de târziu“ și, „Întinși pe tărgi, în spatele ușilor, cu gândul la Înviere,/ între bulina albastră și cea galbenă/ pacienții își trăiesc, fiecare în parte,/ apocalipsa lor“. Ea se transformă în „lacrimă amară“ ori în plâns prelung în momentul în care imaginea se suprapune cu cea a copilului plecat și a timpului ce se scurge implacabil, ca în vechile balade: Trece timpul prin frunziș,/ Când iute, când rezemiș./ Trece, curge-neobosit/ Peste codrul ruginit./ Mi-a plecat copilu-n lume/ și îl strig încet pe nume./ Înghit lacrima amară, / inima mi-e-n altă țară./ Crucea când mă dovedea/ copilul mă-mbărbăta/ cu o vorbă, cu-n surâs, / mă opream degrab din plâns./ A plecat, s-a dus departe/ Multă cale ne desparte/ Nu mi-e foame, nu mi-e sete/ Tot argintu-l am în plete./ Nu am somn și n-am hodină./ Sufletu-n mine suspină.// Trece timpul peste frunze/ toamna lungă o aduce/ trece, oasele trosnesc/ fiul meu, îmbătrânesc!
Apăsătorul dialog cu singurătatea se metamorfozează pe nesimțite într-unul cu Dumnezeu, „omniprezent cu discreție“ cum observă prefațatoarea Daniela Șontică, un Dumnezeu bun, care îngăduie să fie certat (Se ceartă cu Dumnezeul cel mare și milostiv,/ țipă la El că i-a pus în spate o cruce/ prea mare, că a mers la biserică,/ s-a rugat, a postit,/ că tolănită pe viața ei/ toată lumea doarme bine și mult./ În timp ce umbra lui preacă haihui,/ noapte de noapte pe străzi pustii,/ ca să caute o viață adevărată,/ se simte ca o frunză strivită între filele/ Scripturii. Nu mai trăiește demult,/ dar nici pe el nu-l lasă să trăiască./ Stă mereu cu ochii închiși, ca și cum i-ar/ fi frică să să nu citească cineva în ei/ mulțimea de cărți interzise, păcatele nemărturisite.), dar îi ascultă în egală măsură și ruga, fie ea una scurtă, cu care își începe (Doamne, ajută-mă!) sau sfârșește ziua (Doamne, iartă-mă!), fie una îndrăzneață și explicită (Doamne al meu,/ vin iar la tine/ cu inimă grea,/ eu ticălosul/ gol de fapte bune/ și, prea-îndrăznețul,/ cer,/ iar și iar,/ sănătate, iubire,/ iertare și har!). Iar harul se revarsă din plin și în acest al optulea volum de poezie – Sentimente sub formă de acatist (Roman, Editura PapiruS Media, 2021) –, transformându-i trăirile și sentimentele, cum o sugerează și titlul, în acatiste pline de sensibilitate și cu o încărcătură emoțională din care ludicul nu e exclus: Doamne,/ Doamne al meu știu/ că vrei să-mi dai tot ce-i mai bun/ și mai bine.
Atât e de caldă mângâierea Ta/ atunci când îmi primești rugăciunea dar,/ Doamne eu sunt doar un copil/ ce vrea după voia lui să trăiască,/ să se bucure de Creație,/ să se joace, să greșească,/ iar Tu să îl ierți o dată, și încă o dată,/ mereu. Tot alergând „prin nopți/ s-ajung(ă) din urmă răsăritul“, poeta îndumnezeită trece „din azi în alt mâine/ prin cutele timp-anotimpului“ său, cu dorința expresă de a face rost de „un vis colorat“ și de a păși dincolo de mal împăcată cu sine, de a uita definitiv de „frica globală“ ce a pus „lacăte mari/ pe biserică și pe școală“, de zilele în orele cărora ne-a crescut „la fiecare câte o botniță/ pe nas și pe gură“ și de clipele nefaste în care a fost obligată să respire „cu economie prin mască“ doar pentru a putea ajunge „la capătul tăcerii“. O tăcere ce, în Lună plină, ne „transportă într-o narațiune ce ia forma unui pseudo-mit“ (Căutam zi și noapte întruna/ un loc în care să-mi torc în versuri/ niște tăceri lungi, tămăduitoare.), dar, cum vom observa din celelalte poeme, și a spovedaniilor ce-i radiografiază singurătatea (M-am făcut mică să pot ieși/ neobservată din numele tău.) și toată zbaterea evadării dintr-o cușcă ce o ține încă prizonieră. Croșetând și de această dată „cuvinte sub formă de păsări“, Dorina Stoica probează cu asupra de măsură atât continuitatea demersului său lansat încă de la debut (De la poezie la rugăciune – 2008), cât și confirmarea adagiului extras din creația lui Radu Gyr și folosit ca moto: N-ai jindui după un colț de Rai, de n-ai purta un strop de iad în tine. Raiul salvator în ce o privește este poezia, devenită încă o dată leac și pentru cititorii săi fideli.