ÎN RAIUL POEZIEI
Hai, iubito,- n poezia iernii unde mi te scriu,
ninge peste noi, de drag, neaua până în poveşti,
să ne poarte în sărut cel mai straşnic bidiviu
care paşte din lumina stelelor de la fereşti.
.
Abia azi am înțeles, s-a ascuns soarta de noi:
am trecut a foaie verde, cântec pe la poarta ta,
ne purta în brațe vara scrisă pentru amândoi,
dar în verdele privirii nu ştiam că poate sta.
.
N-ai putut să vezi cum cerul mi se adăpa-n priviri,
n-am ştiut că veşnicia purta plete de-abanos.
Trecători la nunta noastră, totuşi surâzând a miri
ce înalță curcubeul, pentru a visa frumos.
.
Şi ce prinț puteam a-ți fi! Ce prințesă alintată,
că nu am plecat genunchiul, mă privea aşa, a ceartă.
După fiecare pas, credeam că ,, a fost odată”,
n-am văzut toată povestea în copila de la poartă.
.
Am visat a Eminescu pe băncuța de sub tei,
te-am luat cu vis cu tot, dar erai atât de mică
de nu te-am văzut în cerul pitulat în ochii mei
cum îmi luminai albastrul, mirosind a Veronică.
.
În târziul unei toamne m-a trezit din visul meu
dor cumplit de jumătatea care nu s-a întâmplat,
mi te-a scos în dar, în cale, mai frumoasă, Dumnezeu,
şi, în raiul poeziei, Veronica s-a-ntâmplat.
Ce să-i cer dumnezeirii mai presus că te-am găsit?!
Las în cartea vieții mele îngeri din ninsori să scrie,
pentru cei ce pot să vadă iarna pomii înfloriți,
că eşti Floare de Lumină strălucind în veşnicie.
.
SĂ NU MAI BEI DE LA IZVORUL LUNII
Nemărginirii ți-a luat uium
cine ți-a frânt aripile în zbor,
iar în privire stelele îți mor,
pe jos şi tu, de ce acum?
.
Într-o clipită poți să rătăceşti
în primăvara asta de narcise
şi te pândesc atâția hoți de vise
în care înflorirea o iubeşti.
.
Sunt asasini de fluturi pregătiți
să-ți vândă nişte aripi clandestine,
nu vezi că veşnicia nu mai vine
pe drumul pribegind pe la fereşti?
.
De ce-ai deschis un cont la suferință,
la cântece vei dobândi tăcere,
aceasta nu e noapte de-Înviere,
doar răstignire către neființă.
.
Cum ai putut a crede că o Ea
în omeneasca ei îmbrățişare
putea să frângă-atâta depărtare
cât între lumea asta şi a mea?
.
Să nu mai bei de la izvorul lunii
silabele smintite de lumină,
tic-tac să bată inima la cină
a lacrimă înțelepțind nebunii.
.
Şi eu, şi tu un trup, şi o mirare
ce-nvăluie sprâncenele spre slavă,
mai suntem doar o pasăre bolnavă
ce s-a visat mereu privighetoare.
.
Şi totuşi ne veghează Dumnezeu,
ne află nemurirea împreună
şi îngerul Luminii ne cunună
ca două lacrimi într-un curcubeu.
.
CUM NE RIDICĂM POVESTE
Printre ierni, să te aştept,
draga mea, în altă soartă,
am oprit gerul în piept
şi troienele la poartă.
.
Dintr-un mugure visat,
ai urcat în nişte zori
în copacul înghețat,
şi am tresărit cu flori.
.
Evadați din noi în noi,
în cireşul din sărut
am urcat cerul în doi,
doar aşa te-am cunoscut.
.
Cum poți stelele să numeri?!
Toate mi le-ai dăruit,
clipele – aripi în umeri –
din surâs mi-ai dăltuit.
.
Tot copilărind în doi
şi ținându-ne de mână,
trece vremea peste noi
aşternutul de țărână
.
Şi urcați pe minutar,
în surâs îmbrățişați,
strigă cerul în zadar
după îngerii plecați.
.
Iarna a îngenuncheat,
stelele pe cer au scris
să aştepți pe înserat
primăverile în vis,
.
Dintre nori să dea de veste,
ploile să ne audă
cum ne ridicăm poveste
dintr-un somn de iarbă crudă.
Val RĂZEȘU