DĂ-MI O ȘANSĂ, DOMNULE!
dă-mi o șansă, domnule cu fular roșu,
eu te aștept
în sunet de fanfară
și miros de tuberoză
culcată
pe foile timpului răbdător;
dă-mi o șansă, domnule cu fular alb,
eu te aștept
la căderea amurgului
în noaptea dansului
în pijamale
pe sofale
de mătase alunecoasă;
dă-mi o șansă, domnule cu fular verde,
eu te aștept,
floare a soarelui nerotită,
să-mi mângâi petalele nesărutate
de roua dimineții;
pleoapa ochiului stâng se zbate –
frântă aripă de fluture în zbor
pierdut printre gene,
ochean căprui ce lăcrimează
obosit
de prea multă așteptare;
dă-mi o șansă, domnule!
PRIETENELE MELE
Prietenele mele – cuvintele, frumoasele,
Cântă în vârtejul gândurilor,
Dansează pe muzica sufletului,
Îi împerechează pe oamenii îngeri,
Fulguindu-i cu magice vise,
Sau îi desparte, stând triste
În palmele destinului…
Cuvintele sunt pescărușii
Care plutesc peste voalul unduit al mării,
Tăind aerul
Cu albele lor aripi larg deschise.
Ele ne îmbrățișează
Sărutând lacrimile bucuriei
Și pe cele ale tristeții,
Vindecând rănile știute
Și neștiute,
Râzând în hohot,
Viclene mirosind fericirea…
Oftează când timpul se zbuciumă
Mângâind moartea,
Musafir nepoftit în cămara
Trupului obosit.
Zâmbind în sunet de harpă,
Cuvintele sunt
Coloana infinită a vieții
Binecuvântate
În Grădina Maicii Domnului,
Unice și nepieritoare,
Cimentând tainicul ființei.
PĂSĂRILE
Între cer și pământ
sunt ele,
păsările lui Aristophane,
care vin din adânc de vreme
și ne îmbrățișează visele,
utopicele vise
despre bunătate, înțelegere,
pace, fericire…
Universale vise.
Dragostea lor de viață
creează
între cer și pământ
propriul lor oraș,
orașul zborului spre nemurire.
Oare
oamenii acceptă
să piardă propriile lor puteri
și să acorde libertate deplină
păsărilor?
Eu ador libertatea păsărilor…!
NIMIC NU MAI E CA IERI
Nimic nu mai e ca ieri
Când păru-ți flutura în blonde primăveri,
Când zgomotosu-ți zâmbet naiv mă-mbrățișa,
Când viața ta senină pe-a mea o alina.
Nimic nu mai e ca ieri
Când împărtășeam aceleași bucurii și dureri,
Când gura ta cea dulce cu foc mă săruta,
Când florile plăpânde râdeau în mâna ta.
Din neștiute ceruri tu astăzi mă privești,
Din magice unghere cu dor mă ocrotești.
Cu abisale gânduri din inimă tu pieri,
Nimic nu mai e ca ieri.
Nici luciul perlei de pe inelul meu
Pe care stă culcat de-a pururi
Norul lui Dumnezeu…
VAZA TINEREȚII MELE
Pe fotoliul îmbrăcat cu piele fină
de căprioară ucisă
de-un nemilos vânător,
stau
și-mi așez privirea pe vaza ce zace de ani
pe servanta din lemn de stejar –
vaza tinereții mele,
păstrată cu sfințenie;
nu-i nici un Murano,
nici cristal de Bohemia,
e o sticlă românească,
albă
cu flori de nu-mă-uita,
primită într-o însorită zi de mai.
Sub coroana încărcată cu flori
și-n zumzet de albine,
la poarta casei cu cireși
a apărut El,
cu licurici în priviri
și-un zâmbet de amețit îndrăgostit:
”La mulți ani, draga mea!”, a zis
și mi-a pus în brațele
moleșite de fericire
o vază,
vaza tinereții mele.
Am strâns-o la piept,
am mângâiat-o,
era cel mai de preț dar
primit de ziua mea.
De atunci
ea stă cuminte pe servantă,
veghindu-mi zilele,
mărgeluțe deșirate
ca-n vis trecute toate.
De atunci
umplu golul inimii
cu tainice suspine,
ștergând praful de pe vaza mea.
O iau în căușul palmelor,
o mângâi cu tandrețe,
îi șoptesc ,
sărut sticla rece –
martoră a frământărilor mele
de-un sac de ani.
Ea tace,
înțelege,
ține în adâncu-i
secretul inimii mele,
știe cât l-am iubit,
cât l-am urât,
cât am oftat,
cât am plâns,
cât m-am tot întrebat:
de ce, totuși, a plecat?!
Floarea sticlită
stă ciobită
pe servanta scorojită,
mută,
tremurând
sub parfumul amintirilor
și al viselor
neîmplinite…
CA MACUL ÎN LANURI
Amețite de dansul
gâzelor minuscule,
razele se împleticesc
printre spicele de grâu
spălate în zori de rouă –
lacrimi ale timpului
în fuga cailor sălbatici.
O ciocârlie înalță imnuri
de slavă soarelui,
bucurând iia cu altițe
ce tresare mângâiată
de atingerea vicleană
a vântului,
roșind de plăcere
ca macul în lanuri,
sărutată de privirea lacomă
a secerătorului
cu păgâne vise.
În zare,
fântâna își leagănă
ciutura agățată de cer,
cădelnițând viața.
CEEA CE RĂMÂNE
Sub mângâierea vântului,
mândrele spice se leagănă
în cânt de ciocârlie,
înălțând ciorchinele de boabe
coapte
în cuptorul verii.
Culcate la pământ,
ele încolțesc
și pregătesc o nouă
bogată recoltă
ce bucură cuptorul cu pâine
mirosind a viață.
Mereu și mereu
spicele cad pradă secerelor,
dar boabele lor
duc viața în veșnicie,
așa cum muritorul,
culcat în pământ,
este salvat de nemiloasa uitare
de ciorchinele de litere
rămase în tainice cântări,
ducând în nemurire
numele truditorului cuvintelor.
FURTUL LA OLTENI
Pe drumul greu ca o amintire
Se-așază praful pe anii plecați
Cu lacrimi multe, cu lungi suspine
Acoperite cu vălul dorului de frați.
În sat, la răscruce, plânge fântâna
Cu ciutura spartă, cu fierul ruginit.
La umbra ei fost-a odată
Un mândru flăcău îndrăgostit.
Voalul cu stele acoperea lutul,
După un nor luna privea
Cum bucuros el primea sărutul
Iei cu flori și-n brațe o lua.
După multe refuzuri și rugăminți,
Pe mândră o fura de la părinți
Și-o ascundea în casa lui,
Pe dealul cu vii, cu pruni și gutui.
Trei zile ținea în curte negoțul,
Pe fată acasă înapoi să o dea.
Prea îndrăgostit era acum hoțul
Și, zău! nici fata să plece nu vrea.
Strigăte, lacrimi, vorbe cu ură
Auzitu-s-au între părinți și copii,
La fată sau la flăcău în bătătură…
Cearta se termina…cu cununii.
Nunta se făcea toamna târziu
Cu lăutari și cu vin rubiniu.
MI-E ATÂT DE DOR!
Chircită pe valurile timpului,
slăbită și îngândurată
mă ofilesc ușor
pentru că mi-e dor;
mi-e dor de prunele din curtea vecinului
la care priveam cu jind și,
uneori, reușeam să sar gardul
să iau o poală de prune zemoase
păzite de Stalin, câine flocos și furios;
mi-e dor de via de la marginea satului
pe care o păzeam ziua,
ascunsă la umbra bordeiului din coceni,
unde mâncam pâine cu struguri
(zaibăr, ananas, tămâioasă)
spălați de ploaie;
mi-e dor de copiii vecinilor
cu care jucam șotronul, coarda
sau oina pe ulița satului;
mi-e dor de caii cei mândri ai tatei
cu care mergeam vinerea la târg,
eu ținând frâiele
așezată pe capra șaretei
ca un adevărat vizitiu;
mi-e dor de rochița de stambă cu flori
pe care o spăla mama
și o apreta să stea bine călcată
cu fierul încins cu cărbunii din vatră;
mi-e dor de lampa cu gaz,
din piatră albă, cu picior,
la care îmi făceam lecțiile
pe masa din bucătărie;
mi-e dor de mirosul de cozonac
copt în cuptor,
parfumând toată casa,
lăsându-mi gura apă de poftă
să-l mănânc cald
spre supărarea mamei care
nu mă lăsa să-l rup imediat;
mi-e dor de zilele Crăciunului când,
la Ignat, tata tăia porcul,
îl pârjolea cu paie apoi
eu primeam vârful urechii
cel moale, cu zgârci, cu miros de fum;
seara veneau lăutarii din sat
cu colindul
și era mare veselie la noi în curte;
mi-e dor de pălăria maro a tatei,
ținută cu semeție pe vârful capului,
cunoscând de departe că e a lui;
mi-e dor de clipa aia când,
la plecare de acasă,
tata îmi da 10 lei să am de drum;
mi-e dor de ciorba de curcan a mamei,
de lubenița scoasă rece din fâtână,
de masa așezată la umbră, sub cireș;
mi-e dor de ligheanul
în care făceam baie
cu apă de ploaie
din butoiul de sub streașina casei;
mi-e dor de pâinea coaptă în țest,
mare cât roata carului –
îi rupeam colțul fierbinte,
puneam la mijloc brânză de la vaca noastră
și mâncam pe nerăsuflate;
mi-e dor de dudul cel mare
în care mă urcam până în vârf
după dudele mari și dulci;
mi-e dor de șorțul mamei cu miros de mâncare
pe care mă culcam fericită;
mi-e dor de anii mei pierduți prin timpuri,
când roșii ca macul în lanuri,
când ofiliți ca frunzele sub bruma
îngălbenitei toamne;
mi-e dor de toate, Doamne,
și de atâta dor
sufletul și oasele mă dor!
ZBORUL
Păsările din cartea cu vise
zilnic își iau zborul
spre cerul privirilor curioase.
Mai întâi, se pregătesc de plecare
în mare taină.
Se așază, în liniște, una după alta,
în ordinea ideilor,
verifică semnele de punctuație,
să nu rateze direcția sensurilor,
se scutură de balastul cuvintelor
fără rost
(ar atârna greu),
beau din apa tușului
bun pentru creare
și, când se luminează de viață,
o pornesc lin
spre lumea largă –
stoluri de litere
mângâiate
de vânătorii de frumos
pe tejgheaua cu vise.
–––––––––-
Marinela CAPȘA-BELU, născută la 25 mai 1947 în comuna Vișina, județul Olt. Absolventă a Facultății de Filologie, Universitatea Craiova (1974), profesor grad didactic I, specialitatea limba și literatura română, la Colegiul Național „Alexandru Lahovari” și la Colegiul Național „Mircea cel Bătrân” din Râmnicu Vâlcea. A colaborat cu televiziunile locale pentru emisiuni culturale; a fost consilier artistic la Teatrul Municipal „Ariel” din Râmnicu Vâlcea; este membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, a Ligii Scriitorilor din România, a Forumului Cultural Vâlcean, vicepreședinte al Asociației Seniorilor din învățământ, știință și cultură și membră a multor cenacluri literare din țară. A debutat editorial cu volumul de proză scurtă „Pe aripile vieții” ((2014); în 2016 i-a apărut volumul de versuri „Dansul cuvintelor”; 2018 – volumul de versuri satirice „Mă doare gura dacă tac”; 2019 – volumul de versuri „(B)Arca ideilor”; 2020- volumul de versuri româno-albanez „Anotimpurile vieții / Stinet e jetes”; 2020 – volumul de versuri pentru copii, româno-englez: „Poeme pentru Adya / Poems for Adya”; 2021- jurnalul de călătorie „India, dincolo de timp”. (George ROCA – Rexlibris Media Group, Sydney, Australia)