La un moment dat poetul, prin opera sa lirică și existența sa între candid și naturalețe, trece ”de la impunere la expunere”, parafrazându-l pe Paul Celan. Deși insignifiant social, respins de contemporani și cu un grad scăzut de încredere, dacă nu ignorat în societate, poetul poate deveni un pericol pentru ierarhia socială și economică a comunității.
Din antichitate, peotul este ”cel care vorbește cu zeii”, deci concurează la gloria socială cu regele cetății sau în lumea modernă cu șeful de stat, personaje puternice, dar trecătoare privind ”durata lungă” în istorie. În această cheie atemporală se situează paradoxul poetului. Deși ignorat de contemporani, omul care nu este ”util” societății, sărac și lipsit de laurii clebrității devine un pericol pentru clasele conducătoare. În comunism, meseria de scriitor era cea a lucrătorului la căile ferate care scria pe vagoane. În general, regimurile totalitare ocultează și mai mult rolul poetului în societate, deși este pe ultimele locuri pe scara social-politică din cetate sau stat. Poetul trăiește în ființare într-o perpetuă ”civitas dei”. Poetul dorește să concureze veșnicia. Pentru tiranul Stalin, liderul absolut al URSS, poeți ca Anna Ahmatova sau Osip Mandelstam, care erau interziși și trecuți la index, ca ocultați de societatea totalitară, reprezentau un real pericol pentru dictator și regim. De ce se sperie dictatorii de poeți și nu numai ei, ci în general cam toți conducătorii sau liderii din acei ”stâlpi ai societății”. Despre această ”expunere” vorbea Paul Celan, când făcea translația de la impunere. Este poetul un pericol pentru societate și conducerea ei? Poetul este în afara ierarhiei social-economice și politice. El face diferența și unește, paradoxal, toate categoriile sociale. El este exclus social și în același timp reprezintă sensibilul universal din societate. Să fie poetul o chemare a expunerii la intemperiile socialului și capcanele existenței comunitare? Poetul este un inadaptat social așa cum ni-l descrie Baudelaire, ca un albatros care șchioapătă pe puntea vaporului, chinuit de marinarii ignobilului, și un adevărat vultur, atunci când își întinde aripile în cerul de un albastru care unește marea.
”Din joacă, marinarii pe bord, din când în când
Prind albatroşi, mari păsări călătorind pe mare
Care-nsoţesc, tovarăşi de drum cu zborul blând
Corabia pornită pe valurile-amare.
Pe punte jos ei care sus în azur sunt regi
Acuma par fiinţe stângace şi sfiioase
Şi-aripile lor albe şi mari le lasă, blegi
Ca nişte vâsle grele s-atârne caraghioase”… (Albatrosul)
Comparația dintre albatros și poet a devenit o axiomă în literatura universală. Poetul neînțeles de societatea egoistă a incumbat paradigma modernismului, preluată în literatura noastră de Mihai Eminescu și nu numai.
”Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări
Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă
Jos pe pământ şi printre batjocuri şi ocări
Aripele-i imense l-împiedică să meargă.” (Albatrosul)
Mihai Eminescu a creat o paradigmă a geniului poetic neînțeles și inadaptat în societate prin ultima strofă din poemul emblematic ”Luceafărul”. De la Eminescu încoace, fiecare poet român, talentat sau nu, se regăsește într-un fel sau altul în versurile eminesciene.
”Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor si rece.” (Luceafărul)
Poetul abordează opera lirică ca un curajos alpinist literar. El urcă muntele cu tărie, ia în piept greutatea înălțării, pentru ca să admire apoi din vârf frumusețea și devărul, iar la coborâre alege să coboare abrupt, pieziș sau molcom ca un izvor de munte. E alegerea poetului. Opera lirică începe greu sau direct uimind cititorul ca mai apoi poetul inspirat de dialogul cu zeii să ofere metafora care uimește și oferă înțeles sensului cititorului, ca apoi să coboare pe văi umbroase, poate fără spectacol, dar tocmai valea îl face pe cititor să observe semeția și frumusețea muntelui. Poezia e un peisaj montan în care vârfurile sunt atingerea frumuseții și transcendentului, iar văile locurile de odihnă și reculegere pentru a putea să se înțeleagă și să se admire cu adevărat abisurile înălțimilor.
Poate unul dintre cei mai expuși poeți la vicisitudinile istoriei datorită faptului că era doar inspirat de muze a fost AS Pușkin. Genialul poet rus încă din liceu, la Tsarskoe Selo a intrat în vizorul autorităților. Prietenia sa cu revoluționarii ”decembriști” i-a cauzat un pseudo-exil în Basarabia și apoi la Odessa. A fost permanent urmărit de poliție și administrația țaristă, iar șicanele la care era supus de funcționarii imperiali a dus la ”conspirația” împușcării sale într-un duel, cu un gentilom francez, care îi făcea curte febrilă frumoasei sale soții. Alexander Pușkin (n. 27 mai 1799) a fost ucis în duel de Georges d’Anthès, un ”fluieră vânt” de la curtea imperială. În poezia ”Discuție dintre editor și poet”, Pușkin este aservit crezului romantic despre misiunea sacră a poeziei și despre natura divină a inspirației. Pentru Pușkin ”inimile omenești sunt aprinse de cuvânt”, iar creația este caracterizată ca o ”jertfă sacră”. Pușkin recunoștea că el însuși este însuflețit de ”verbul divin”. Această ”expunere” a crezului poetic i-a adus provocări în viață. În poezia ”Monumentul”, Pușkin își revendică două merite ale aceluiași crez poetic: ”În veacul meu cel crâncen slăvita-am libertatea/Și mila pentru cel lovit”. Paradigma lui Pușkin se poate generaliza la pleiada de poeți: ”Creația ca jertfă”. Poetul este un prooroc al vremurilor sale, care inspiră preajma și naște ”priviri de lup” dacă l-am cita pe Nicolae Labiș. Poetul este un profet al timpului său ”un poet țar, trăind în singurătate” și totuși răsfățat de muze. Beatitudinea creației divine se reîntoarce ca provocare existențială, ca o anamneză ancestrală și periculoasă. ”Proorocul” aruncă semințe, ca în parabola evanghelică, în ogorul desțelenit, dar în ”glia încătușată” nu dă roade ideea de frumos și libertate. Roadele lirice nu pot ființa în ”veacul nostru negustor”. Astfel, poetul este condamnat să devină un damnat ca eroul lermontovian. ”Dorința de independență” a creației este paradigma lui Pușkin, dar și factorul expunerii sale la vicisitudinile istoriei: ”mergi pe calea liberă acolo unde te îndeamnă rațiunea-ți liberă”. Poetul reface legătura sensibilității dintre profet și popor. În această ecuație profetul-prooroc se expune celor ce țin mulțimile în ”lanțurile neștiinței” Dorința profetică devine năzuință spre libertate și eliberare, suficiente capete de acuzare pentru cei care țin lumea încremenită doar pentru interesele elitelor încorsetate de imanent.
Poetul român Nicolae Labiș, în plină eră a realismului socialist, a înțeles perfect firava graniță dintre poezie și libertate, care expune creatorul liric oprobiului forței, deși la prima vedere metafora pare doar o expresie a gingășiei, dar în gândul marilor creatori devine foc ce arde nedreptățile și cuvânt divin.
Deși-i din implicații și rămurișuri pure
Ori din cristale limpezi ce scânteind se rup,
Intrând în ea, să tremuri ca-n iarnă-ntr-o pădure,
Caci te țintesc fierbinte, prin ghețuri, ochi de lup (Poezia,1958)
Nicolae Labiș prin aceste versuri sugestive, cu un mesaj puternic și premonitorii, a definit sintetic condiția poetului ca expunere.
Istoricul Marius Oprea a publicat o carte excepțională despre arestarea și calvarul din închisori a poetului Vasile Voiculescu din perioada comunistă – ”Adevărata călătorie a lui Zahei. Vasile Voiculescu și taina Rugului Aprins” (Ed. Corint). Conducerea comunistă, după plecarea Armatei Roșii și a consilierilor sovietici, pentru a își arăta fidelitatea față de doctrina comunistă, a strâns din nou șurubul și a demarat un val de arestări împotriva intelectualilor în special. Ultimele bastioane ale autonomiei morale erau intelectualii, fapt ce irita partidul comunist. Dacă în perioada 1948 – 1953 se arestau în general cei care se opuneau într-un fel sau altul comunismului, după 1958 arestările se făceau și printre cei care nu se opuneau public comunismului și încercau să se sustragă societății într-un refugiu intelectual propriu și livresc. De mâna lungă a Securității și partidului comunist nu mai trebuia să scape nici cei care au ales libertatea interioară. Dacă nu achiesai cu entuziasm la doctrina totalitară comunistă erai din principiu vinovat în fața marxiștilor. Neutralitatea era un păcat fără iertare în fața nomenclaturii comuniste. Așa s-au născut celebrele procese publice după o relativă liberalizare a regimului din 1956/1957: lotul Noica-Pillat sau Rugul Aprins. Prin arestarea lui Dinu Pillat, celebrul autor al romanului ”Așteptând Judecata de Apoi” și a filosofului Noica retras în munții Muscelului, se oferea un exemplu de execuție comunistă, care să sperie întreaga intelectualitate din RPR, că, în comunism, neutralitatea este suspectă și pedepsită. În acest iureș de îngheț ideologic a căzut marele poet Vasile Voiculescu. De mulți ani acesta s-a retras în recluziunea bibliotecii după moartea soției, așa că arestarea lui brutală în vara lui 1958, a venit ca o năpastă neașteptată. Familia era șocată de brutalitatea securității din noaptea arestării, care a dat peste cap la propriu casa și a confiscat 90 poeme ale poetului: „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare …” Pretextul este participarea la grupul mistic Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim din perioada 1946 -1948, care era perceput de comuniști ca o grupare anticomunistă pentru subminarea statului totalitar. Pentru poet începea calvarul lui Zahei Orbul spre tainele de iad ale subteranei. Nuvela ”Zahei orbul” a fost o premoniție a aventurii în iadul comunist. Întâlnirile cu cunoscutul duhovnic rus Ivan Culigîn, eliberat de armata română dintr-un lagăr din Ucraina sovietică, era capul de afiș al acuzării, deși acestea fuseseră în urmă cu 10 ani, iar călugărul ca și cetățean sovietic demult arestat într-un lagăr din URSS.
Despre fenomenul ”Rugul Aprins” Andrei Scrima a scris o carte fenomenală, care a surprins substratul rezistenței spiritual la regimul comunist. Bolșevicilor le era teamă că icoana Fecioarei Maria, cu un rug aprins, Vasile Voiculescu și ceilalți membri ai grupului vor ”da foc comunismului”, așa cum susțineau anchetatorii. Deși poetul avea 74 de ani, ancheta de la Ministerul de Interne a fost foarte dură. A fost anchetat brutal și înjurat, dar nu bătut, caz rarisim. Cu Vasile Voiculescu au fost arestați Sandu Tudor, Sofian Boghiu, Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuș, Alexandru Mironescu, Adrian Făgețeanu, Roman Braga, care au fost torturați. Paradoxal procesul a fost complicat pentru securiști să găsească dovezi împotriva lui Vasile Voiculescu, un bătrân retras de peste 10 ani din orice formă de viață socială. Gheorghe Enoiu și ceilalți securiști torționari care au distrus floarea intelectualității române l-au găsit vinovat pe Vaile Voiculescu că a scris…poezie. Au introdus în acuzare versurile poetului, care sunt geniale, dar analizate de niște marxiști comuniști analfabeți. Metaforele poetului au fost diseminate cu toporul unor minți înguste, iar melancolia și nostalgia versurilor au fost considerate ”uneltiri împotriva ordinii sociale”. Tribunalul îl condamnă pe poet la cinci ani temniță grea și cinci ani degradare civică. Poetul e trimis la Aiud, unde își ispășește pedeapsa cu demnitate, prin recluziune interioară, post și rugăciune. Primește respectul tuturor deținuților politici, chiar și a unor gardieni. Deținutul politic Aristide Dobre a stat în închisoare la Aiud cu Vasile Voiculescu. El ne-a lăsat o mărturie cutremurătoare despre blândețea poetului: ”Ca și în prima clipă când l-am întâlnit (pe V. Voiculescu, nota red.): blând, îndatoritor, liniștit și resemnat. Se ruga și el, dar nu cu voce tare, nu ostentativ. Mai mult bănuiam că se roagă, când îl vedeam într-o anumită atitudine. Cu mine se purta ca un adevărat părinte, eu având 44 de ani și el 74. Îl întrebam uneori – Domnule doctor, oare de ce trebuie să pătimiți la vârsta dumneavoastră? – Domnule Dobre, asta mi-a fost Crucea pe care trebuie să mi-o duc -, îmi răspundea. Îmi povestea despre familie, despre prieteni și se frământa mult pentru manuscrisele care îi fuseseră confiscate în noaptea arestării. Îmi amintesc că spunea de aproximativ 380 de manuscrise confiscate. ”Ultimele sonete” ocupau în inima lui un loc deosebit și mă bucur acum când știu că nu s-au pierdut, că au putut vedea lumina tiparului, dar din păcate prea târziu… Îi povesteam și eu despre copiii mei, Paul și Magdalena. Pentru fetiță mi-a făcut o poezie ca să-mi aline dorul de ea, dar n-o țin minte în întregime. Suna cam așa – ”Fetița mea cu păr bălai / Fetițo de n-ai fi străină prin străini / Ca floarea printre spini…” Prin luna aprilie s-a îmbolnăvit rău. Avea febră mare, nu mai mânca, nu mai putea vorbi bine. Am crezut că i se apropie sfârșitul, mai ales că a ținut să mă roage: Domnule Dobre, când vei ieși din pușcărie, te rog să mergi la familia mea din Str. Dr. Staicovici 34 și să le spui cum am murit iar nepoatei mele Daniela să-i dai o sărutare din partea mea. Am anunțat caraliul, l-am rugat să-i aducă un medic, să-i dea un medicament. Cred că au trecut câteva zile până când s-au îndurat să-l ducă la spital. N-a mai putut merge pe picioarele lui, l-au luat pe targă!” Poetul a refuzat reeducarea și iese demn din pușcărie. Datorită bolii incurabile din cauza detenției, poetul s-a îmbolnăvit de cancer, este eliberat cu un an înainte e termen. E trimis cu trenul la un spital din Turda. Comuniștii știau că o să moară curând și l-au eliberat nu din motive umanitare, ci să nu mai cheltuiască bani cu un deținut bolnav. Fiul poetului Ion Voiculescu vine de la București cu o mașină și îl aduce acasă. Nu mai trăiește niciun an de zile și poetul moare pe 26 aprilie 1963, datorită bolii incurabile, în chinuri groaznice. Înainte să-și dea duhul, poetul îi cere fiului să nu le lase comuniștilor poemele confiscate de Securitate. După 1965, fiul Ion Voiculescu începe demersurile la organele de partid și de stat și la procuratură ca să obțină poemele „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare …” Poeziile erau parte din dosarul de acuzare și de închidere a poetului. Până la urmă tribunalul hotărăște să dea copiile poemelor fiului poetului în 1968. Nici până astăzi nu se știu unde sunt originalele. Paradoxul este că la începutul anilor 1980, comuniștii au permis publicarea „Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare …” în colecția Biblioteca pentru toți, poeme pentru care tot comuniștii l-au băgat la pușcărie. Poezia evazionistă din realul cotidian a devenit un real pericol pentru regimul totalitar.
Poetul este supus mereu intemperiilor destinului implacabil. El devine un pericol pentru cei care nu doresc și nu pot să iasă la lumina cunoașterii și libertății. Poetul se află în permanența vârtejului unei ”conspirații” a mediocrității și repetiției sociale, devine o țintă pentru puterea care controlează despotic preajma și drumul ”ieșirii la marea” sensibilului. Sensibilul este într-o permanentă contradicție cu rațiunea. Poetul ca expunere împlinește profeția lui Paul Celan, a autorului liric în general: ”de la impunere la expunere”.
Ionuț Țene