Cristina HOROTAN – OAMENI ȘI TIMP (POEZII)

TIMP

-Bună ziua! N-am rețetă
Dar aș vrea, dacă se poate
Un ceas-două să îmi cumpăr
Pentru durerea de spate.
Iar pentru anxietate,
Puteți pune unu-n plus
Și-ncă două de rezervă
Pentru un microb ascuns.
Poate aveți și prospectul,
Să știu cum se-administrează
Dozele vindecătoare
Dimineața și de-amiază.
Căci aud că se tot spune
Cum că timpul vindecă
Orice durere ne-apasă
Care-altfel…ne spintecă.
– Știți, aici, la farmacie
Nu avem ceasuri defel;
Avem doar medicamente:
Sunt expuse pe panel…
– Ce păcat… aveam speranța
Că-mi voi vindeca durerea
Ce m-apasă ca o piatră,
Grăbindu-mi aspru căderea.
De ce se mai spune oare
Că doar timpul vindecă?
Am acasă-atâtea ceasuri
Care doar… mă judecă.
Am crezut că-n farmacie
Sunt ceasuri vindecătoare
Ce-mi vor reda strălucirea
Moștenită de la soare.
Am crezut că blând, chiar timpul
Mă va ține strâns în brațe
Oblojindu-mi tandru rana
Care-n piept și-n minte-mi zace.
„Am crezut”…este păcatul;
Celui de bună-credință
Care poartă-n epicentru
Bunătate și căință.
Și cu toate-acestea, iată
Că și timpul are-un rol;
Nu e cel de vindecare.
E un fel de cheia sol.
El deschide-n fața noastră
Pe un soi de partitură
Drumul notelor ce cântă
Viața,  ca o aventură.
Ele urcă și coboară-n
Tonuri joase și înalte,
Cu diezul și bemolul
Dănțuind prin note calde.
Timpul este viața însăși;
Nu este vreun antidot.
Timpul e învățătorul
Sufletului sacerdot.
El va trece mai departe
Chiar dacă noi ne sfârșim;
Nu-i medicament sau boală,
El e pur și simplu… timp.

IMAGINE FĂRĂ CUVÂNT 
                          
Mi-a rupt sufletul, astă seară,
Imaginea fără cuvânt
În care-o fată-ngenunchează
Lângă-al tatălui său mormânt.

Și-aud suspine-n noaptea rece,
Se scurg dureri fierbinți în ea
Din inima ce stă să-i sece
Ființei vii de catifea.

Cum s-o alin, când pe-nfundate
Își cere-un loc lângă părinte,
În respirații tracasate
De plânset și fără cuvinte?

Dac-aș putea să-i scot, o zi
Necontrolata suferință
Din trupul firav și plăpând
Prea încercat de neputință…

Iar sufletul l-aș preschimba
Într-o aripă de speranță
Ce printr-un zbor, ar sucomba
Întunecata ei nuanță.

Și poate-așa, printr-o magie,
Ar putea merge mai departe…
Ar reveni din pribegie
Iar zilele n-ar fi deșarte. 

RISIPITORII

Ce repede se face târziu în viața noastră…
Și ce risipitori de clipe suntem,
Tânjim după iluzii în inima albastră
Și decât să trăim, mai bine plângem.

Privim în gol magia de facere a lumii,
Nu știm să mulțumim, noi numai cerem,
Ne răzvrătim haotic pe tonurile vremii
Și spre sfârșitul vieții-ncet purcedem.

Nu știm cum să trăim în vechea simplitate,
Parcă oglinzile sunt prea diforme.
Ne comparăm mereu cu vreo celebritate
Și-am vrea ca cineva să ne transforme.

Ce repede alunecăm în suferințe reci
Căci n-a cutezat nimeni să ne-nvețe,
Că în carcase minunate cu suflete seci,
Mereu vom întâlni prea multe fețe.

Risipim suflet în iubiri pentru perfecțiuni,
Chiar dacă știm c-acestea nu există,
Și ne urâm că suntem doar simpli oameni comuni
Și-ncepem să ne facem viața tristă.

***
Refuzăm să ne acceptăm viața ca pe-o minune,
Trăim pân’ la final ca niște bravi actori.
Vom dăinui sonor în toate cărțile din lume,
Ca niște orbi și-absurzi RISIPITORI.

UITUCI DIN FIRE

Și dacă mâine ne-am trezi uituci?
Și n-am mai ști ce suntem, cum ne cheamă,
De unde suntem și ce hram purtăm,
Sau dacă mai avem tată și mamă?
Dacă nu vom mai ști cum să vorbim,
Sau cum să mai găsim drumul spre casă?
Nu ne-am mai aminti cum să zâmbim,
Și cum să plângem,  când ceva ne-apasă?
Și dacă mâine ne-am trezi săraci,
Fără păduri și ape, fără munți?
Fără de țară, limbă și buimaci,
Îmbolnăviți, senili și fără minți?
Și dacă mâine ne-am trezi pustii,
Ca niște simpli purtători de carne?
Fără simțiri, hidoase-anomalii,
Închise-n încăperi fără lucarne?
Și dacă mâine ne-am trezi mai buni?
Fiindcă mai răi de-atât, nu se mai poate…
În apogeul lumii de cărbuni
Ce ne-a-nnegrit din minte până-n coate.
Căci n-am făcut decât să omorâm
Valori și vise, oameni, idealuri,
Și dintr-un impresionant tărâm
Făcut-am lumea, groapă cu balauri.
Și dacă mâine nu ne-am mai trezi?
S-ar curăța pământul de păcate.
Întregul univers s-ar limpezi,
Și tot ce omul a ucis… ar învia din moarte.

SUFLETE ÎN UNIFORMĂ 

Și cum ar fi dacă-ntr-o zi ne-am îmbrăca la fel
Cu haine colorate în similare tonuri?
Mărșăluind umăr la umăr spre același țel
Lipsiți de măști și dezgoliți de văluri?

Cum ne-am mai diferenția, unul de celălalt
Dacă-ntr-o zi n-am mai ascunde ce suntem, sub brand-uri?
Și am păși senini cu-aceleași încălțări pe-asfalt
Spălați de aparențe și de farduri?

Pentru că azi analizăm carcase sclipitoare
De care sunt cusute pompoase etichete,
Ce ne orbesc când sunt scăldate în raze de soare
Și nu transmit nimic de sub corsete.

Dacă-ntr-o zi, cumva, nu știu…ne-am îmbrăca la fel,
Am fi și noi vremelnic, egali poate în șanse
Și n-am mai fi catalogați doar după portofel,
Trăind realități și nu doar transe.

Atunci vi s-ar părea, desigur, o banalitate!
Veți spune poate că vom fi doar o gașcă abnormă
Impersonali, plictisitori, fără identitate,
Dar veți vedea-n sfârșit c-avem… suflete-n uniformă.

DESPRE PRIETENI

Ce minunată e prietenia
Născută dintr-un sâmbure de suflet
Când ne cuprinde magic bucuria
Care răsună-n lume ca un tunet!

Ce dureros e dorul, când se-ntâmplă
Să flămânzim după-acel împreună
Care atât de surd lovește-n tâmplă
Și goluri suferinde-n noi adună.

Câte furtuni înfruntă peste timpuri
Un legământ divin, fără contract,
Ce ne inundă-n trupuri și în simțuri
Ca în al tragediei ultim act.

Ce fericire înduioșătoare
Pulsează-n noi, fără să se oprească,
În sentimente-arzând precum un soare,
Cu cei mai buni prieteni din viața pământească.

DREPȚII ÎNCHIPUIȚI

Și tu, om bun cu suflet ruginit,
Iar ai uitat cât ai păcătuit?
Căci pur te crezi acum, după un timp
Când ai stins soarele din anotimp.
Și-ai înghețat cuvinte dureroase
În minți cuminți, în carne și în oase.
Câtă trufie în ochii pioși
Să spui de noi, că suntem păcătoși!
Și să ne mustri, ca un bun părinte
Care de-al lui păcat nu-și mai aduce-aminte!
Eu știu că păcătoșii se cred drepți
Blânzi, buni, curați, puternici și-ntelepți;
Iar sfinții-și plâng în pumni numai păcate
Purtate cu evlavie în spate.
Eu recunosc, sunt mare păcătos!
Vrând să fac bine,  am făcut pe dos.
Iar conștiința mi-este încărcată
Pentru că nu există om fără vreo pată!
Refuz să fiu, însă,  un fariseu
Să mă prefac omul lui Dumnezeu,
Și să-mi blamez frații fără rușine;
Nici unul nu-i mai păcătos ca mine.
Fiece om trăiește-ntr-o robie
Dar tu, „cel bun”, ești doar fățărnicie.
Nemuritorul „drept închipuit”
Cu ochiul conștiinței adormit.

ZBOR
(pentru Ștefana)

Pentru un timp, voi chiar mi-ați luat zborul
Deși-mi creșteau aripi desăvârșite
Ce-și pregăteau bătaia, liniștite,
Spre viața ce-mi voia împlinit dorul.

Am stat pentru o vreme în tăcere
Cu umbra care mă ținea în brațe,
Și-mi proteja inima de paiațe
Vide-n idei și-n suflet efemere.

Dar colivia minții chinuite
Cu poarta ferecată de constrângeri
Deschis’a fost de-atingerea de îngeri
Și de-ale lor cuvinte-nsuflețite.

De-o aripă mi-am agățat destinul
Iar de cealaltă prinsu-mi-am credința
Și cu-amândouă, mi-am zburat ființa
Pe un tărâm ce omoară veninul.

Dar acum ZBOR cu aripile mele,
Respir văzduhul numai pentru mine
Și din spărturile ce-mi sunt ruine,
Îmi construiesc vise cu praf de stele.

ALICE… DIN POVEȘTI
(din sufletul Loredanei)

Se scurg în iarnă patru anotimpuri
Prin licăriri de raze și prin nori,
Prinzându-ne senine sau cu riduri,
Însă mereu precum două surori.

Astăzi ești tu cea care-naintează
Pe drumul pietruit cu ani trecuți,
Și-aș vrea să știi că ochii-mi te veghează
Chiar și atunci când pare că sunt muți.

Ce suflet minunat îți șade-n pieptul
Care respiră pentru amândouă,
Atât de cald prin iarna și prin gerul
Pe care le topești cu aburinda-ți rouă.

Și când mi-e greu, te știu tot lângă mine
Și când mi-e bine, tot acolo ești,
Cu zâmbet plin de chicote senine,
Mirifică ființă din povești!

Te țin de mână azi și-ntodeauna!
Și-orice s-ar întâmpla de-acum ‘nainte,
Din două, nicicând nu vom fi doar una
Prietena mea bună și… cuminte.

–––––––––

Cristina HOROTAN

Șelimbăr, Sibiu

11 ianuarie 2022