Astăzi, 11.01.2021 am primit de la editură volumul intitulat „Tâlcuiri la firul slovei”, cu o prefață laborioasă și pertinentă semnată de prof. univ. dr. Nicolae Mătcaș, filolog, lingvist, poet, publicist, demnitar, om de cultură căruia îi mulțumesc din suflet pentru bunăvoința și acribia cu care s-a aplecat asupra scrisului meu!
Deoarece materialul conține un număr semnificativ de pagini voi publica în trei părți.
- IRIZAȚII DE „TÂLCUIRI LA FIRUL SLOVEI”
PRIMUL CAPITOL conține exegeze asupra creației/operei a 9 poeți (locuind în sau originari din: Vaslui, Huși, Bârlad, Galați, Buzău, Constanța, București…, la fel ca și majoritatea autorilor din celelalte capitole ale lucrării) moderni și postmoderni, unii mai cunoscuți, alții – mai puțin cunoscuți, dar la fel de înzestrați și promițători în evoluția lor ca și primii, de la Mihaela Meravei și Daniela Gâfu (ortografiată de recenzentă „Gîfu”, probabil, la insistența purtătoarei numelui respectiv, care, de rând cu intelectualitatea ieșeană, nu se supune directivei Academiei de la București privind scrierea lui „î” din „i” și a lui „â” din „a”, și nu este singura, amintim și pe Viorel Birtu Pîrăianu) la Marcel Miron, Ioan Popoiu, Alina Necula, Dorina Carp Nenici, Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou (azi locuitoare în Grecia), Viorel Birtu-Pîrăianu, Maria Weishaupt Sarău. Vom zăbovi o clipă mai mult asupra modului în care recenzenta tinde să-l atragă pe cititor în mirifica lume a zbuciumului poetic. Volumul la al cărui titlu ne-am referit deja al poetei constăncence Mihaela Meravei s-ar impune în lirica actuală „prin originalitate, stil viu, profund și atractiv de a transmite stări și emoții”, „prin nevoia imperioasă de confesiune”, printr-o discreție ingenuă și rafinamentul cu care își împărtășește cititorului trăirile, durerile și suferințele inimii sale „rătăcite ori destrămate”, speranța la bucuria de a trăi, de a reveni la tihna sufletească jinduită, micile-mari bucurii de moment. Și toate acestea, cine știe, poate că nu ne-ar convinge dacă recenzenta nu le-ar ilustra cu reproduceri abundente din creația poetei. Când ne spune că poeta nu poate trăi fără cuvinte, că fără poezie aceasta devine orfană, când, în cumplită disperare, îl roagă pe Atotputernicul să-i descopere calea Cuvântului, când ne spune, repetăm, că pâine pe(ntru) inimă și hrană divină pe(ntru) suflet este poezia, că poezia neîmpărtășită cu alții „pare o colivie/ cu gânduri oarbe”, că omul este fericit prin poezie numai când iubește, când, în sfârșit, citează apoteotic din mărturisirile dezarmante ale poetei către iubit: „Sunt legată de tine printr-un cordon ombilical al Universului/ invizibil muritorilor/ mă hrănesc când tu zâmbești/ respir când îți aud inima/ dorm în geana gândurilor tale și când adormi/ mă înfășor pe încheietura mâinii tale/ să nu cumva visul să ne separe”, atunci și cel mai afon sau mai lipsit de simțuri cititor nu poate să nu se cutremure de măreția cuvântului poetic și a dragostei care, de la Dante citire, „mișcă sori și stele”. Concluzia firească la care urma să ne așteptăm la întrebarea din titlul eseului Vasilicăi Grigoraș este că acel „ceva CIUDAT” ce se întâmplă „cu orașul meu” (alias inima mea) în poezia distinsei poete Mihaela Meravei nu poate fi decât „ceva MIRACULOS, ADMIRABIL, MINUNAT, EXTRAORDINAR”.
Cartea poetei ieșene Daniela Gîfu „Păcatul neliniștii” (Editura Paralela 45, București, 2011) încearcă – și, până la urmă, reușește splendid – să creeze un portret al dragostei dintre două persoane, Mirele și Mireasa, este „un vis al împlinirii ființiale într-un zbor între cer și pământ”, o „Cântare a Cântărilor modernă”, cum s-a exprimat, cu altă ocazie, referindu-se la o carte a subsemnatului, regretatul poet și cărturar bucureștean Tudor Opriș. Un lirism exploziv și strălucitor, de o prospețime fără egal, constată recenzenta, caracterizează poezia erotică a Danielei Gîfu, viguroasă, expresivă, stăpânită de un echilibru interior greu de înfrânat: „El: Te/ chem, fiindcă nu mai am/ aer fără prezența ta”. Deși limbajul utilizat de exegetă este, în genere, riguros, profesionist, doct, livresc, înțesat de neologisme, pentru a înviora stilul expunerii, dar mai ales pentru a nu-l îndepărta pe eventualul cititor, recurge în mod frecvent la comentarii colorate poetic și emoțional și la un vocabular accesibil de sorginte populară: „Aici se îmbină armonios razele solare cu umbrele pururea vii ale sentimentelor. Măestria firului liric din borangicul fin al trăirii fascinează și atrage”. Las cititorului plăcerea de a lua singur cunoștință de rigoarea științifică și de îngemănarea acesteia cu coloritul poetic al stilului utilizat la caracterizarea frământului celor doi îndrăgostiți din poezia de dragoste a Danielei Gîfu.
Preotul Marcel Miron și teologul Ioan Popoiu, scriu o poezie cu un pronunțat conținut religios, primul – una blândă, liniștitoare, fluidă, unduindă, cel de-al doilea – una tumultuoasă, cu scene înfiorătoare, apocaliptice. Volumul lui Marcel Miron poartă numele de „Poeme din anticamera vieții” (Editura Timpul, Iași, 2020). Anticamera se referă la viața pământeană a omului, finită, camera – la viața de după moarte, de dincolo, de pe celălalt tărâm, viața veșnică. În viața de aici în poezie se face trimitere la naștere și botez, pregătirea pentru înviere, păcătuirea inevitabilă, calea omului spre descoperirea lui Dumnezeu și a Dumnezeului din noi, la psalmi, la durerea fizică a icoanelor părăsite prin prăvălii cu destin de copii orfani: „În prăvălie/ icoanele expuse/ nu au nici o putere/ privesc la trecătorii indiferenți// Așteaptă să fie identificate/ înfiate/ ca și copiii de la orfelinat/ care spun fiecărei femei/ mamă și fiecărui bărbat/ tată”. „De la alfa la omega” intrăm în „anticamera vieții” prin naștere și botez și ieșim prin „ușa albastră”, trecem peste pragul care desparte pământul de cer, „naosul” de „altar”, explică evlavios recenzenta calea omului prin viața terestră, tălmăcind, concomitent, simbolistica „ușii albastre” ca ușă de trecere pe celălalt tărâm, în cealaltă – veșnică – viață, prin referirea la interpretarea populară a semnificației culorilor: „albastru-închis inspiră încredere, demnitate și inteligență, cel strălucitor denotă purificare, putere și sprijin, iar cel deschis – pace și infinitate”. Concluzia generală: „Poemele poetului sunt rafinate, versurile au o formă concentrată de substanță fluidă și discret unduitoare, ceea ce dovedește inventivitatea discursului liric, din care se desprinde un fior cuceritor”.
Poezia teologului Ioan Popoiu, de asemenea religioasă, este (spre deosebire de a colegului Marcel Miron, precizăm noi, căci recenzenta nu face comparație între maniera de scriere a celor doi) una tumultuoasă, viguroasă, plină de scene de groază. Astfel, în poezia care a dat titlul întregului volum, „Întoarcerea fiarei” (Editura PIM, Iași, 2020), întrebând mai mult retoric „Quo vadis, Domine?”, poetul face o descriere aproape vizuală a momentului când ne aflăm în pragul intrării în iad: „…și am văzut ridicându-se din mare o Fiară/ care avea zece coarne și șapte capete/ și purta nume de hulă…/ … și s-a dat Fiarei puterea și scaunul și stăpânirea/ să facă război cu sfinții și să biruiască/ și i s-a dat ei stăpânire peste toată seminția/ și limba și neamul”. Comunicarea poetică a lui Ioan Popoiu este o sinteză a poeziei laice și a celei religioase, o viziune mistică și, în același timp, puternic realistă. În secolul al XXI-lea poezia religioasă abundă în scene de Apocalipsă: „agonia acoperă lumea/ ca o lavă fierbinte// hienele mișună în jur/ îmi sfârtecă inima/ nu mai pot respira// în lături/ năpârci lighioane târâtoare/ abisul își deschide gura lacomă/ gata să ne înghită/ întoarcerea Fiarei/ este vestită la răspântii/ coloane negre de orci/ întunecă orizontul// e vremea lor/ vremea canaliilor” („Hidalgo”), aidoma celor din secolul XII: „De-acum prăpădul îl pândește/ pasărea prin stejari/ lupii urlă din coclauri/ latră vulpi la scuturile roșii” („Cântec despre oastea lui Igor”). Multe poezii sunt inspirate din Biblie. Mesajul este un avertisment omenirii: se întoarce Fiara! Numai prin credință, prin rugă, prin jertfă ne mai putem mântui. Scenele biblice apocaliptice relevate, lexicul abundent bisericesc îmbinat cu neologismele din perioada modernă și postmodernă îi conferă și poeziei o alură de modernitate.
Poeta debutantă Alina Necula, prin volumul „Merit eu?!” (Editura Monitorul Oficial, București, 2018), vine să completeze lirica de dragoste feminină de la noi. Întrebarea și mirarea din titlu, ne explică în stilul său deja cunoscut recenzenta, redau perfect, iar reluate în finalul poemului, vin să accentueze starea de consternare a eu-lui liric, căruia nu îi vine să creadă că merită atâta dragoste. Iubirea e reciprocă, firește, cele două chipuri de îndrăgostiți se identifică în versurile poetei, ambii trăind într-un al cincilea anotimp, anotimpul iubirii: „Vreau să mă îmbrățișezi dincolo de cuvinte,/… Vreau să privești dincolo de cuvinte./ …Vreau să-mi vorbești dincolo de cuvinte./ …Vreau să mă iubești dincolo de cuvinte./ Punct” („Dincolo de cuvinte”). Îndorurată de iubire, când aceasta e departe de ea sau nu mai e, poeta o invocă prin intermediul năvalnicului, nestăvilitului dor sau apelează la poezie, care îi va tămădui dorul lipsei, așteptării, îi va fi confident și prieten, și, dacă vreți, iubitul ei. Un debut strălucit în poezie al poetei, își formulează verdictul recenzenta, atribuindu-i calități de sentimentalism lucid, prospețime, sinceritate, simplitate.
O altă debutantă în ale poeziei, hușeanca Dorina Carp Nenici (volumul „Cu timpul de mână”, Editura Scripta manent, Napier (NZ), 2019), filozofează asupra timpului profan, care „curge, devine și se transformă”, și a timpului sacru, care e static, cosmic și ciclic. Plină de curaj, „cu timpul de mână”, face un periplu prin toate anotimpurile (și hățișurile vieții), dar și prin diversele stări și trăiri, cu adormiri și visări, căderi și treziri, „cu zborul statornic/ al unui pescăruș eșuat”. În toamna vieții, aidoma unei frunze căzătoare, în două cu aceasta, „pe sub ploi adunate de vânt,/ pe sub nori fără soare,/ sub ninsori, amândouă/ ne vom preface … pământ” („Metamorfoză”). Așa e timpul profan: finit, ca și omul în această relativ scurtă și strâmtă „anticameră a vieții”. Iubirea față de familie, semeni, ființa dragă este, la fel, finită; ea devine infinită când îi este adresată lui Dumnezeu. Cu trecerea de la iubirea finită la cea infinită, deduce în mod diogenic recenzenta, ne pregătim pentru a trece „pragul timpului profan spre timpul sacru, spre eternitate cu nădejdea învierii”. Trecând prin variile secvențe și manifestări ale timpului profan, cu lumini și umbre, urmăm cu speranță calea spre Seninul Celest.
Poezia Dorinei Carp Nenici „te invită, cititorule, să revii și să-i tot citești poemele, adevărată simfonie, o zbatere a gândului pur, eliberat pe cerul acestor pagini” ale cărții, care „impresionează prin simplitatea și prin claritatea mesajului”, iar această invitație rămâne valabilă și pentru comentariul plin de înțelepciune, bine dozat, deosebit de cald și binevoitor al sensibilei recenzente.
„Aripi de nisip” este titlul volumului lui Viorel Birtu-Pîrăianu (Editura PIM, Iași, 2016), aflat în atenția ochiului de observator al mișcării literelor românești Vasilica Grigoraș. Cum ne-a obișnuit, autoarea își începe exegeza prin explicarea titlului lucrării. Aripile, care, în mod firesc, ar trebui să fie construite dintr-un material ușor, lunecos, rezistent, neperisabil, ca elemente de bază necesare zborului la orice înălțime, pe orice vreme, favorabilă sau cu turbulențe mai mici sau mai mari, de ce să fie ele de nisip? – se întreabă și ne intrigă și pe noi comentatoarea, după care încearcă să găsească o explicație plauzibilă și credibilă. Aderă la explicația dată de autorul operei înseși, care, în modestia sa exagerată, spune că opera sa, nava poetică gata de zbor, este încă neîmplinită, iar poemele sale, firicele de nisip perisabile, încă nu sunt unite într-o operă de proporții și duritate unanim recunoscute. După care explicație, V. Grigoraș purcede la un periplu prin versurile poetului. Acesta încearcă să iasă din „sălbatica dramă a existenței”, din atmosfera de spital, în care își urma cariera de medic, și să intre în lumea poeziei, unde spera să găsească o minune, dar nu a găsit decât arghezienile „gunoi și puroi”, „jar, cenușă și scrum”, zbateri și tristeți inutile, toate storcându-l de lacrimi, dar „până și lacrimile i se uscaseră în suflet”. Mai există, totuși, poezia, dragostea, lumina, singurele care îi mai insuflă tărie, încredere, speranță: „mă cheamă lumina/ sunt taină și spirit/ cuvântul mi-e zbor/ eu am venit să împletesc fântâni/ aici, în infinit/ să aprind lumini/ vestind cuvântul Lui în zorii zilei noi”. „Cuvântul Lui”, adică al Domnului, în strădaniile de a accede în tăcere „Cerul veșniciei, înmugurind dincolo de trecere”.
Laitmotivul poeziilor lui Viorel Birtu-Pîrăianu din volumul recenzat este tăcerea, care și ea poate provoca durere. Pentru că în tăcere, explică răbdător recenzenta, se amplifică forfota a tot și a toate cele de pe pământ, din apă și din cer, tăcere pe care omul o umple cu meditațiile sale despre trecerea ireversibilă a timpului și a vieții, iar clepsidra măsoară fără milă firele de nisip din interiorul vieții… Este, apreciază judicios comentatoarea versurilor, un liric profund meditativ, un poet al sufletelor bine individualizate, o voce distinctă a liricii actuale, receptiv la problemele existențiale, de o modernitate indiscutabilă. Poezia sa, un fălfâit viguros și riguros de aripi (fie ele și de nisip, cum spuneam, în modesta autoapreciere a poetului), este țipătul albatrosului deasupra mării învolburate, o boare de vânt adiind printre vămile timpului, e strigătul omului în fața propriului destin – această pe deplin îndreptățită caracterizare a creației poetului ne incită, onorate cititor, să citim până la capăt întreg studiul „Zborul liric al poetului Viorel Birtu–Pîrăianu”, precum și să căutăm în biblioteci și librării creațiile literare ale poetului plasat cu un curaj nesperat de redutabila noastră exegetă în vecinătatea unor poeți remarcabili ca Nichita Stănescu și Arthur Rimbaud.
Urmează, în sfârșit, două poete, cu un destin în parte asemănător: ambele s-au căsătorit și au plecat pe meleaguri străine: Maria Weishaupt Sarău în Elveția și Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou în Grecia, ducând și purtând cu ele și acel sfâșietor dor mioritic de Țară, de locurile natale, de ființele dragi rămase acolo, (dor) care și-a găsit o mai bună sau mai puțin reușită exprimare în poezie, pe care o practică ambele, dar în măsură inegală ca valoare artistică, am anticipa noi relatarea.
- Grigoraș își exprimă extrem de călduros și vibrant emoțiile personale privind versurile Mariei Weishaupt Sarău din volumul „În sălaș de liturghie” (Editura PAX AURA MUNDI, Galați, 2019). Universul poeziei poetei gălățene (dorul de Țară a mutat familia din Elveția pe plai dunărean, iar regretatul soț, care s-a îndrăgostit de România, este îngropat în sol românesc) se reduce, în fond, la meleagul natal, nețărmurita dragoste și sfâșietorul dor mioritic nemărginit față de plai, grai, neam și Țară, principalele etape ale vieții: nașterea, copilăria, adolescența, tinerețea, amurgul (utima lună de toamnă a) vieții, dragostea față de familie, copii, satul în care a văzut lumina zilei și în care a crescut, Dunărea zbuciumată. Poeta creează, prin mijloace modeste, nesofisticate, simple, dar de o sinceritate debordantă, secvențe și tablouri din viața ei nemetonă, plină de împliniri, dar și umbrită de neprevăzute praguri, cumpene. În ceea ce privește dorul sfâșietor de neam, Țară, limbă, despre care vorbeam mai sus, dragostea față de aceste comori nepieritoare, aceste sentimente și-au găsit o extinsă reflectare în poezia rimată, duioasă și tandră, a poetei. Recenzenta se face a nu le observa, dar, în reluarea frecventă a motivelor dorului și despărțirii, există, pe alocuri, alunecări spre patetism, sentimentalism dulceag, declarativism. Spre onoarea autoarei, nu a căzut întru totul în mreaja lor, le-a salvat, în bună parte, tonul grav, sinceritatea înduioșătoare, apropierea de linia melodică a creației populare orale. Poeta iubește românește, moare de dor românește, jelește românește, plânge românește, cântă românește, speră la mântuire și izbăvire de asemenea românește, am avea de adăugat la reflecțiile recenzentei V. Grigoraș.
Cu părere de rău, nu în aceeași măsură sunt reflectate trăirile similare din poeziile colegei de destin și dor Anna-Nora Rotaru-Papadimitriou din Grecia, a cărei poezie este mai degrabă o versificație de uz restrâns, limitat la familie, cercul de prieteni familiali, colegii de serviciu, decât ieșirea la șoseaua largă a poeziei românești actuale. E vorba de volumul „Pe tărâmuri neumblate” (Editura Hoffman, Caracal, 2020), în care, pentru a cunoaște mai bine ce se petrece cu sine și ce este viața în genere, autoarea inițiază o călătorie lirică, punctând, cum ne atrage atenția recenzenta, nu numai nuanțele roz, dar și pe cele cenușii ale vieții. Aceste „nuanțe” sunt redate declarativ, fără a-ți trezi vreun fior emoțional, prin cuvinte și expresii bătătorite, văduvite de culoare poetică, ba încă și stângaci folosite, riscând să devină și chiar devenind, pe ici-pe colo, veritabile platitudini: „Viața-ntreagă ți-e doar o călătorie-n timp…/ Un tren și-un bagaj, cu simțăminte puzderii…// Că nu-i plină viața doar cu cele rele, dar și bune…/ E-atâta de frumoasă… merită să o trăiești…/ Te iartă (?!), fă curaj (?!), răbdare fă (?!) și visele nebune,/ Un soare-ți va luci, razele-o să te-ncunune./ Ți-or lumina călătoria, pretinde ce-ți dorești,/ Învață să ierți și să iubești!” („Călătorie în timp”). Toată călătoria poetei prin viață, toate obstacolele pe care le întâlnește în cale, toate încercările de a se ridica și de a continua drumul, amintirile din viața de familie, visările, tot dorul de Țară, toată dragostea de neam, tot îndemnul poetei la trezirea neamului din somnul cel de moarte, mărețe prin mobilul pentru care sunt rostite și sinceritatea cu care sunt declarate, toate aceste gânduri și simțiri, repetăm, contabilizate conștiincios de recenzentă, chiar dacă gândurile trezite de ele sunt așternute pe hârtie „cu mintea trează și dragoste nețărmurită” și cu o sinceritate dezarmantă, sunt, totuși, niște însăilări de versuri lipsite de expresivitate și emoție poetică, rămân doar afișate, spuse, declarative. Generosul așa-botezatul „continent liric” dorit de recenzentă și nerealizat de versificatoare este presărat doar cu intenții cetățenești și morale dintre cele mai nobile.
CAPITOLUL II include caracterizarea sumară a 3 lucrări de proză: Tudor Cicu, romanul „Necunoscuta” (Editura Editgraph, Buzău, 2019), prof. dr. Dumitru V. Marin, 3 volume de folcloristică, proză, critică și istorie literară, jurnalistică etc. sub genericul „Opera magna” (Editura PIM, Iași, 2020), și Valențiu Liviu Mihalcia, povestirea de debut „Trei prieteni” (semnată cu pseudonimul Grisha Onedin, Editura Oscar Print, București, 2015).
Romanul scriitorului buzoian Tudor Cicu, „Necunoscuta” remarcă și consemnează comentatoarea, îmbină elemente de jurnal de călătorie (în Grecia), roman social, roman psihologic, thriller. Căutări polițiste, descrieri de psihologie a personajelor, poetizări, mult lirism, nelipsita dragoste… Recenzenta constată că autorul este și în proză <un neobosit culegător de metafore: „umbră căruntă”, „dependentă de speranţă”, „muzica picură cristalină”…. și că „Întâlnim la Tudor Cicu o putere de seducţie a cuvintelor, cu sensuri precise, însă uneori subînţelese ceea ce dă strălucire şi vervă desfăşurării acţiunii romanului.”
Recenzenta V. Grigoraș știe, urmare a unei experiențe de ani de zile de lectură, de adnotări sau recenzii ale cărților parcurse, să extragă esența din sute de pagini de proză (numai lucrarea scriitorului și jurnalistului Dumitru V. Marin în 3 volume cuprinde peste 1500 de pagini!) și să dea o descriere sumară, însă suficientă pentru a înțelege specificul fiecărei lucrări și a stilului fiecărui autor.
„Opera magna” în 3 volume reprezintă vasta și multilaterala creație a jurnalistului, editorului, întemeietorului de Radio-TV la nivel local, județean și regional, folcloristului, prozatorului, eseistului, diaristului, omului de cultură, profesorului dr. Dumitru V. Marin, cunoscut prin vasta-i și prodigioasa-i activitate nu numai în zonă, Țară, ci și peste hotare, înalt apreciat pentru acest efort, pentru râvnă, tenacitate, capacitate de a socializa cu conaționalii, dar și cu străinii (a călătorit în peste 35 de țări, a intervievat zeci de personalități politice și de cultură). Unic prin activități și realizări în istoria jurnalisticii, scriitoricească și culturală a Vasluiului. Spirit teribilist, criticist, polemist neîntrecut, firește că și-a creat și invidioși, adversari, defăimători, detaliu pe care nu-l scapă din vedere ochiul ager al Vasilicăi Grigoraș. Dacă-i să rămânem sinceri până la capăt, „Opera magna” a profesorului Marin merită să fie citită și prezentată în toată amploarea sa. Încă ne stăruie în minte excelenta prezentare a eroismului românilor de la Cotul Donului de către inimosul om de cultură român de la Antipozi Ben Todică, a cărui recentă lucrare, „Cu brațele aripi”, anume în spiritul doleanțelor noastre cu drag și atașament și minuțios este recenzată de V. Grigoraș în studiul reprodus și în cartea de față: „Zâmbetul și zbuciumul zborului în zigzag”.
Povestirea de debut a prozatorului Valențiu Liviu Mihalcia, analizată sumar în cartea Vasilicăi Grigoraș, se intitulează „Trei prieteni” (semnată cu pseudonimul Grisha Onedin. Editura Oscar Print, București, 2015), relatează atractiv și intrigant prietenia și relațiile dintre un român basarabean, pasionat de muzică (Misha, alias Mihai), un rus (Sașa), sportiv, și un ucrainean (Yura), matematician. Prinși în vârtejul activității zilnice, nu au când a se deda altor atracții și pasiuni, astfel că numai vârsta pensionării, care i-a luat prin surprindere, le-a permis să cadă de acord a-l însoți pe cunoscutul sportiv Sașa la realizarea unui vis mai vechi de-al său: să viziteze New-Yorkul, unde locuia și o cunoștință sportivă a lui Sașa. Peripețiile de călătorie, „Balada” lui Ciprian Porumbescu, interpretată de violonistul moldovean Mihai pe una din arterele din centrul New-Yorkului, care a strâns sute de împătimiți de melodia divină, petrecerile de Crăciun și de revelion la rezidența unui american foarte bogat cu origini românești, cu care făcuseră cunoștință undeva pe Broadway, la interpretarea „Baladei”, alte momente captivante sunt descrise atractiv cu pană sigură de scriitorul debutant, recenzenta menționând cu meticulozitate și spirit de critic profesionist procedeele artistice la care recurge autorul, tactul și ținuta elevată a exprimării, cultura intelectuală a scriitorului, echidistanța sau, dimpotrivă, implicarea, în caz de necesitate, în viața personajelor, bunul-gust, ironia și umorul fine, simțul măsurii și dozarea exactă a acestora funcție de situație, dispoziție, grad de cultură. Povestirea, după opinia întemeiată pe cunoașterea temeinică a conținutului de către criticul literar, este un elogiu prieteniei, iubirii și dăruirii.
VA URMA
——————–
Nicolae MĂTCAȘ
București, 26.11.2020