Până acum l-ați cunoscut pe Ioan Popoiu în toate ipostazele: istoric prin valoroasele sale studii și volume istorice, poet prin volumele sale de poeme meditative, spirituale, metafizice și filosofice, ziarist, prin realizarea unui număr impresionant de interviuri, profesor, fondator și redactor șef al revistei de cultură Ofranda Literară și al grupului Ofranda literar-artistică și iată-l acum cu un nou ciclu din volumul NOPȚI, editura… Poetul, om de spirit și bogată cultură, cu studii de Istorie și Filosofie și Teologie Ortodoxă Pastorală, de o profunzime și originalitate bine aprofundate, ne transmite aici mesajele și trăirile sale alese, de mare finețe, substanțiale, singulare, în contextul liricii noastre contemporane, inconfundabile, dincolo de modele și artificii textuale: „suntem singuri pe planetă/ fără apărare/ într-un ungher obscur/ de univers/ fără călăuză/ fără speranță/ fără lumină/ în întunericul cel mai de jos/ la porțile infernului/ și mă văd/ o, Doamne, dă-mi putere”…
Încă de la-nceput, suntem invitați în propriul său univers spiritual, la o detașare și evadare din prezent, percepând șoaptele unei lumi aflate în divinitate și filosofia înălțimilor, întreaga meditație lirică rămânând orientată spre misiunea poetului, în versuri traduse cu măiestrie în imagini poetice captivante, presărate cu aceeași notă de amărăciune și speranță metafizică. În liniște și studiu, augmentează tema creatorului în versuri nobile și inspirate, creația sa fiind reprezentată reflexiv, privind spre oglinda adolescentină, spre locurile copilăriei, într-o regresie temporală, redată în versuri expresive, de o autentică prospețime. Superioritatea vastei sale instruiri se concretizează prin modestia cuvintelor și prin excelența faptelor. „Vine/ și ziua prăbușirilor/ agonia acoperă lumea/ ca o lavă fierbinte/ unde sunteți/ oameni adevărați/ v-ați refugiat/ în cărți și în cronici/… abisul își deschide gura lacomă/ gata să ne-nghită/ întoarcerea Fiarei/ este vestită la răspântii… „ce mister se ascunde aici/ să trăiești printre cei mulți și răi și proști/ ce glumă sinistră face cu noi/ Creatorul/ Deus absconditus/ când umple lumea de avortoni.” Profețiile sale sunt parcă ascuțite ca o sabie, presărate cu vorbe tăioase : „faceți fapte vremelnice/ de fiii lui Avraam/ primeniți-vă sufletele/ Împărăția/ este aproape/ luați aminte/ la voia lui Dumnezeu/ ca să meritați/ mila lui.”
Mai întâi, citind acest volum, am simțit uimire, pe măsură ce citeam mai departe, am ajuns la consternare și, în cele din urmă, am simțit entuziasmul. Aceste poeme transformându-se într-un parcurs, o hartă și un plan de evadare, incitând la citit, ne face să înțelegem că fără o mare singurătate, fără sfială cu oarecare durerosă și mulțumitoare iluzie, nu se poate face o operă trainică: „anticii știau să trăiască și să moară deopotrivă/ Seneca și Petroniu nu aveau nimica de învățat/ de la alții egali în viață senini în moarte/… spun însă că trebuie să trecem zidul negru/ înalt până la cer și să pășim într-un dincolo/ pe care să-l construim singuri/… „cum să stăpânești tainele materiei/ interogând necunoscutul din interiorul unei chilii/ ca magistrul Faust/ să devii maestru al energiilor cosmice/ precum Gandalf perfectul inițiat/ nu iluzia fericirii asprimea lucidității/ adevărul crudul adevăr.”… „ce urmează/ sfârșitul/ sau un nou început/ Quo vadis Domine?!/… „Mesia a fost ucis demult/ astăzi locuim/ pe o insulă la marginea lumii/ suntem toți cetățeni/ ai insulei Sfânta Elena/ departe de lumină de cer și pământ”… Poetul se înscrie într-o căutare de sine, deschizând ușile spre imaginație, departe de tumultul abuzurilor umane, fără a gândi la cenzura lucidă; uneori într-o stare de neliniște și epuizare, în fața acestor catastrofe ciclice ale lumii, generează indiferență și neputința în a schimba lucrurile : „dar nu mă tem de cuvinte/ vreau să pătrundem/ într-o altă lume/ să ne cufundăm/ în acel tărâm de mistere/ să ne regenerăm/ temeliile ființei/ cu un alt spirit/ cu un alt chip/ să-nceapă un nou eon…”
Cărțile poetului mizează pe jocul la înălțime al culturii și cunoașterii de sine, meditației și ineditei stări metafizice, impresionând prin prospețime ideatică o inspirație pură, nealterată și neconjuncturală. Pentru poet viața este un har, învăluită și împătimită prin rostirea cuvintelor, într-o formă suferindă a literaturii. Cum ar putea cunoaște ce este moartea, neliniștea lui Calderon, când omul știe atât de puțin despre viață? „poate avea dreptate Unamuno/ omul nu poate să accepte/ că va muri vreodată/ cu neputință să se predea/ în brațele ei/ moartea este o provocare… ne-am demonetizat cu totul/ dacă nu cumva ne-am demonizat… e prea mult întuneric în noi ca să ne mai gândim la lumină… dacă lumina din tine este întuneric/ dar întunericul cu cât mai mult… pășim ca niște condamnați/ pe un drum al pierzaniei/ ieșire nu există/ cine a ascuns lumina/ ce se petrece cu noi/ unde suntem acum”…
Măiestria stilistică a versurilor lui Ioan Popoiu prefigurează și incită pe cititor la reflecții, departe de prejudecățile cotidiene și realitățile fundamentale ale înțelegerii și psihologiei creației. A reușit să-și păstreze spiritul simplu, acesta fiind cel mai greu de dobândit, doar marile experiențe l-au ajutat să rămână simplu iar aceste poeme depășesc tiparele normale ale creației și ne poartă prin meandrele metafizicii, revoltei și ale împăcării cu ce va fi: „ înțelegi tu/ Horatio/ ce se-ntâmplă/ de unde vine răul și tristețea aceasta/ am stat prea mult între cărți/ încercând să construim/ o lume spirituală.” În acest protest poetic de înălțare și laudativ, domină note de sarcasm, amărăciune, analiza metafizică, cu creionul în călimara de revoltă : „ce se petrece acum prietene/ cu noi/ poate ne trezim la realitate/ descoperim o altă lume/ adevărata față a celei existente/ cruntă trezire/ cumplită descoperire.” Aceste pagini sunt reprezentate reflexiv privind spre oglinda adolescenței, într-o regresie temporală redată în versuri expresive de o autentică prospețime : „răul imens era ocultat/ trăiam în amăgire și-nșelare de sine/ cei aleși erau izolați loviți crunt/ saltimbancii ne dădeau lecții de noblețe și demnitate/… realitatea ne scăpa/ nu vedeam adevărul/ pentru că nu eram formați să-l aflăm/ eram prea inocenți.” Întreaga meditație lirică este orientată spre misiunea poetului, în versuri traduse liric, în imagini poetice, captivante „nu știam că în regat se moare/ de nedreptate/ de disperare/ de prea multă tristețe.”
În volumele sale de poeme, dotate cu puterea înțelegerii și simbolisticii cuvântului și-a confirmat de multă vreme, o viziune primordială asupra lumii, în spiritul propriei convingeri și concepției despre existență, într-o rafinată credință despre viață, a Eu-lui poetic, a stărilor sufletești când exaltate, când sufocante. Poemele sale încheiate în aceeași notă de amărăciune, trăiesc pe un fundal sonor, într-o dinamică universală a personalității desăvârșite, în texte mitologice, creative, un discurs liric sub forma unor sentințe și renunțări, cu trăiri subiectivizate, grave, răscolitoare. Un text deschis realității spirituale, incitant, răscolitor, substanțial, în nota inconfundabilă ce-l definește pe poet: „am coborât brutal/ din tărâmul mirific al basmului/ în pădurea cu fiare sălbatice/ este chiar lumea noastră de zi cu zi/ așa cum este ea/… s-a ridicat cortina/ suntem pe scena vieții/ amară și urâtă/ și acum trebuie să intrăm în rolul acesta/ de oameni realiști/ fără vise și idealuri/ basmul a luat sfârșit/ cu zânele lui cu tot”. Mesajele, trăirile alese, de mare finețe, substanțiale, într-un mod cuceritor, impresionant, lasă ca mesajul să se desfășoare în toată strălucirea, amplitudinea și desăvârșirea, cucerindu-ne conștiințele și inimile înscriindu-se într-o căutare de sine, spre imaginație, departe de tumultul abuzurilor umane. Uneori poetul compune în seri triste, incerte și goale, în care, poate, fiecare se gândește la mesaje importante, fără prea multe întrebări. Oamenii își doresc liniște… dar oare știu în ce țară se găsesc ? Trăiesc undeva cu noroc și fără noroc, într-o amorțeală esențială a vieții noastre. Poetul se adresează în acel stil clasic postmodernist: „de la o vreme nu știu de ce/ nimic nu mă mai farmecă/ în pustiul ce mă-nconjoară/ în labirintul întrebărilor/ care este adevărul lumii acestea/ mesajul poemului…” Se găsește în derivă, pe puntea unei corăbii, îndreptată spre Soare-Apune, lumea este mereu en train de ceva, en train de a se naște, și deopotrivă, en train de a muri. Ne trecem înainte de a petrece cu adevărat : „ dar ne-așteaptă spațiile interioare/ încă neexplorate/ sunt meridiane noi necunoscute/ în tărâmul de dincolo de materie.”
În această lume imperfectă și perisabilă, meditația se convertește într-o introspecție tulburătoare despre condiția sinelui, unele versuri terminându-se în imagini și metafore splendide, într-o ținută estetică, ca un sonet fin și strălucit. În relațiile cu Dumnezeu, poetul se găsește pendulând permanent între cele două noțiuni, de naștere și moarte, fără teama de ele, doar timpul îi este zidarul principal pe acest drum: iubirea de pământ, de credință, de oameni, de păsări, univers și cosmos… și aceste fapte sublime îl apropie de romantici. Derizoriul a devenit, mai curând ca oricând, o categorie din viața noastră, suntem mai rău ca întotdeauna, pierduți în spațiu. Dar cum ați vrea să fie dacă noi stăm pe un munte de cinism ? Am uitat de interiorul nostru, ne preocupă doar căile dinafară, nu dorim să descifrăm enigmele ființei, labirintul existenței cu metafizica lui : „acum începe/ partea a doua a omenirii/ secundo tempo/ filmul e lung și finalul imprevizibil/ plin de suspans/ suntem la-nceput de secol și de mileniu. ”Un univers fascinant se deschide/ încât lumea anterioară/ ni se va părea/ barbară întunecată medievală/ începe era inteligenței materiei/ … cu mințile tăioase/ reci ca niște stalactite.” Și înțelegem cât de importantă este experiența transformării interioare și mai mult decât atât, integrarea ei în dimensiunea orizontală a vieții de fiecare zi: „vom stăpâni/ toate tehnicile lumii exterioare și interioare/ vom fi cruzi și neînduplecați/ nicio milă nicio limită/ va fi o lume nouă/ înfiorătoare.”… Poate am vrea să avem cultură fără să citim, să fim iubiți fără să ne pese dacă iubim, să fim ocrotiți fără ca, la rândul nostru, să ocrotim. În Levant totul este posibil. În rest, nu e necesar decât să filosofăm pe marginea unei stări de spirit: „ reci cruzi neînduplecați calculați/ apoi/ vom răspândi o nouă rasă/ în toate galaxiile/ în tot universul. ”…
În acest volum, poetul și-a structurat poemele după puterea de înrâurire literară, mai veche și mai nouă hamletiană, rămâne un învățat interpretând creativ, mitologic și metafizic, proiectul primordial al psalmilor marilor creații, spre o viață spirituală pură și curată, din care fiecare va ieși purificat prin luminare interioară. Versuri incisive, învolburate, confesive și tulburate împodobesc acest volum, prin acea voluptoasă și chinuitoare căutare spre centrul ființei în aventura ființei poetului, drama omului conștient de instabilitatea condiției sale în căutarea sinelui: „cunoașterea mi-a fost iubirea/ destinul/ suferința/ ghimpele care nu-ți dă pace./”… „ am vrut/ să văd/ cum arată/ adevărul/ privit de-aproape/ chipului atrăgător/ înfricoșător.” Întregul conținut este cultural, concret, autentic, deschis asupra realității prezentului, totul aflat într-o relație cu universul Eu-lui, reflectat în fiecare vers. „știu ce este ispita/ fața ei de sirenă/ seducătoare/ irezistibilă/ ca să-nțeleg/ ca să-nving/ am cedat/ nu o dată/ am ieșit/ din tenebre/ pârjolit.” Aceste versuri adâncesc până la profunzimi filosofice problematica existenței: „cu acest preț cumplit/ la capătul unui drum/ ce-ți pare fără sfârșit/ vei putea vedea lumina/ așa ar putea să arate/ cunoașterea.” Unele versuri pătrunse de reverberații romantice, te străbat de un fior suprarealist; poeme monolog, rafinate, ca rezultat al gândirii și regăsirii temelor esențiale – Timpul și Eu. Neliniștea interioară, confesiunea, drama poetului îl fac să pătrundă adânc în universul liricii, reușind acel stil propriu de care am mai vorbit, combinând astfel, un fel de jurnal al devenirii sinelui, al unei realități dificil de cuantificat, neliniștitoare, sursa unor numeroase provocări pentru condiția umană: „avem să ne descifrăm/ cea mai lungă cale ce se deschide/ este către noi înșine/ universul interior/ întrece orice alt univers/ oricâte miliarde de ani-lumină ar avea.” „ispita luciferică/ îmi era familiară/ dar nu m-am adâncit/ pe calea aceasta/ țintele cunoașterii/ sunt atât de depărtate/ ca stelele de pe cer.”
Poemele acestui volum sunt aparte, reflexive, meditație lirică, versuri pline de căldură, directe, confesive într-o atmosferă anume, stări și notații. Reflecțiile poetului continuă în același spirit elevat și răscolitor: ”enigme și taine/ la vămile văzduhului/ nu pot să cedez/ nu pot să renunț/ focul din adâncuri/ trebuie scos la suprafață/ nu m-am împăcat. ” „aceste căutări/ nu se vor sfârși/ niciodată/ există un drum/ spre noi înșine.” „astăzi vedem bine unde suntem/ nu reușim din anxietate/ suntem goi nu avem nimic/ căile s-au multiplicat.” Totul este supus introspecției poetice, timpul, parcurgerea universală, dragostea și îngrijorarea față de oameni, lumea spirituală, pentru ca, în final, poetul să ajungă la introspecția de sine: „a venit vremea să-ncepem/ cea mai fantastică călătorie/ pe tărâmurile de nepătruns ale/ adâncului ființei noastre.” În întreaga sa operă, volume de poeme, de istorie, studiu de teosofie, spiritualitate și metafizică, interviuri, reviste, Ioan Popoiu și-a confirmat, de multă vreme, valoarea sa literară, prin publicarea la edituri de prestigiu ale vremii. Prin apariția volumului NOPȚI, autorul ne aduce în față un model de creație, din care înțelegem, pe lângă alte multe lucruri, drama omului de creație, conștient de condițiile tulburi și instabilitatea acestor vremuri. Acest volum înnobilează plasarea creației sale în grupul poeților de valoare, cu recunoaștere incontestabilă, dar mai interiorizat și izolat de aceștia, rămânând unicat în stil și curente literare. Este mereu printre semeni, știe să le vorbească, să culeagă de la ei bogăția sufletească, spirituală, senzorială, împărtășind valorile umane pierdute, uneori mai aproape de metafizic și cât mai aproape de divinitate.
––––––––––
Liana NICOLAE
(Prefață la volumul ,,Întoarcerera fiarei„, autor Ioan Popoiu, editura Pim Iași, 2020)