Singurătate
singur într-o galerie cu figuri de ceară
sunt asaltat de cuvintele rotunjite
de griji,
se sfarmă liniștea,
se reconcepe glaciar lumea,
vinovăția aparține mecanicului
de pe trenul ce nu a oprit în câmpia infertilă
s-ar fi urcat cu gândurile împachetate,
odraslele principilor și amantele întârziate
ce vând anticoncepționale soțiilor,
acestea răsfățate la coafor visează la mântuire,
cu pieptul desfăcut zvântă minciuni,
debarasează din cămări fructe furate
din care nimeni nu s-ar gândi să mai reînnoade viața,
la capătul drumului nepavat ce duce în miriște
imperiul recompune catedrale în care soarele
sfințește liturghii,
vitraliile acoperă privirea să nu se audă slujba
preotului fără vocație,
de atâta singurătate mi-am clădit speranțele în pod,
în nopțile în care nu pot dormi, citesc
amintiri din copilărie.
Despre Infinit ca despre tăcere
îmi vorbește un prieten
despre tăcerea care răsare
când refuzi să iei ce ți se cuvine,
ce se află că ești,
când doar știi că poți,
arhaic am voie să mă nasc,
am dreptul să respir,
să nu refuz talantul,
echilibrul necesar îl găsesc
în mine, în entitatea pe care o formez
cu mine, cu gândurile mele, cu apa
ce mă alcătuiește organic, inseparabil
numai astfel nu-mi este teamă
că moartea va veni și peste câmpiile mele
într-un târziu al uitării.
Vitralii
după sfântă Marie vara trece grăbită
o fugă lipsită de logică,
în stradă hazardul risipit adună sub clopotul încins
silabe pe care le urcă la puterea a doua,
instantanee în alb și negru devin virile scăpate
din chingile fricii,
totul este posibil chiar și adevărul să treacă
în umbra cuvintelor,
cu negațiile paralitice nu se pot deschide ferestre
se pot însă crea fante în arterele obosite
să cobori tărâș pereții bisericii rănite,
călugării au cheile la brâu și câte în cer atâtea pe pământ le țin închise,
filmată biserica este pângărită
ca o mireasă violată în noaptea nunții
însă nu plânge, țipă cu toate icoanele neatinse
din care privesc îngerii ca niște prunci neînțărcați ce pot acuza subconștientul
vândut pe arginți la tarabă,
straiele liturgice se destramă prinse de păianjen,
mirele își învață de timpuriu rolul de soț infidel,
mireasa își ascunde iubirile de palmares,
emoțiile încălzesc slujba se ridică voalul inimilor împietrite
aerul pătrunde prin glasvandul deschis cuprins de osatura luminii artificiale
proiecții abstracte intră supravegheate de poeții plictisiți
să privească gunoierii cum scot aur din tomberoane.
Autobuzul 80
zi cu răutăți,
suspine, pinteni navetiști,
aglomerație, transpirație
verbe, gesticulări sub pirostiile cu foc
ale soarelui sălbatic,
așteptarea devine haos,
vreme ucisă cu incandescența
lacrimilor de mamă,
invective ce stăpânesc cetăți
toate într-o stație de transport în comun,
nervii bordurați nasc neliniște
aruncă în aer orizontul galben,
furturi partizane,
abjecții curajoase
trec strada cu eleganță,
mulțimea cenușie cucerește troturarul
se întinde să prindă cuvintele
ce devin pradă copacilor
se coc și cad răbdătoare
într-o gramatică arhaică
ucisă și ea,
nuditatea acidă cojește pereții,
agresiunea verbală ocupă tencuiala parterului,
frica electrifică mulțimea revoltată de întârziere,
ca într-o câmpie ocupată cu migratori
se măsoară timpul cu prioritatea
unui abces dentar devenit cangrenă,
ogarul puturos, prăfuit, rupt în burduf
și mirosind a rugină umedă
traversat de decenii râncede sosește,
stația revine la mărime normală,
șirul uman, convergent, freamătă
ia cu asalt mașina,
geamurile plesnesc,
soarele respiră prin toți porii
provincia este salvată,
– avansați, avansați,
mai sunt locuri în față.
ca un ciorchine ce-și trage boabele cu el
autobuzul pleacă.
avansați!
Urban
cartierul ascuns printre blocuri
și copaci mai bătrâni decât statuile
adună, selectează ambițiile,
ambitusul ridicat îi permite să cânte
serenade,
plictisit înșiră magazinele de-a lungul
liniilor de tren,
aplaudă cohortele de clienți mofturoși
ce ripostează violent publicității ieftine,
lasă libere arterele ce se umplu ritmic cu vehicule
fumegând în timpul ironic,
privește mușteriii din piața îmbuibată
cu victime etalate cotidianului,
împarte bucuriile pe culori ca un semafor
grăbit să înlesnească traficului clipele nebune,
în intersecții se vând știri vechi
mai proaspete decât sfârșitul lumii,
ronduri viagere dirijează existența încercuită de mari războaie,
flancul drept respiră neliniștea ploii grăbite
să se tocmească pentru o ciorbă electorală,
pe stânga bătrânii înrobiți amintirilor
pedalează la unison pe refrenul patriotic cu tendințe naționaliste,
la etaj așteptarea plânge,
își ia rolul în serios să-și pregătească rufele pentru mașina
de criticat,
anarhia în straie de duminică rumegă Europa,
pensionarii își plâng pe rețete singurătatea,
dialogul le este ca un armăsar necesar existenței
le rămâne valul înspumat ce spală țărmurile,
puțini mai știu mersul pe bicicletă.
Ovidiu Cristian Dinică